Capitolul 14: Agonia
La 7 ianuarie 1377, în preajma Peninsulei Italice, undeva foarte departe de Dunăre, între venețieni și genovezi, deoarece supușii Genovei, mânați de lăcomie, pur și simplu voiau să acapareze un oraș venețian, a izbucnit un alt conflict, cunoscut mai târziu sub denumirea de „războiul Chioggiei”, în care, considerându-l a reprezenta un foarte bun prilej de a se debarasa de agasanții negustori genovezi, s-au implicat și bizantinii, ajutându-i încă de la început, cu forțe navale, pe luptătorii venețieni. Locuitorii de la nord de Dunăre însă, preocupați de grijile lor – căci Vlaicu Vodă tocmai decedase, fratele său, Radu I Basarab, tocmai îl înlocuise pe tron, iar Ludovic I, regele Ungariei, speculând momentul, tocmai pătrunsese, cu o mare oaste, în Câmpia Română, unde, spulberându-i pe puținii paznici aflați la Severin, recucerise cetatea -, poate că nici nu au auzit despre toate acestea. Semnificația atacului întreprins de Ludovic I al Ungariei însă nu le-a scăpat, așa încât Radu Vodă, domnitorul român, amintindu-și, în primul rând, că maghiarii erau aliați cu genovezii, apoi că rutele comerciale, atât de pe Dunăre, cât și de la Marea Neagră, meritau toate eforturile pentru a fi ținute sub un strict control, a găsit de cuviință, pentru a nu le îngădui maghiarilor să le ocupe, dar și pentru a-i împiedica pe genovezii de la Vicina și de la Marea Neagră să se redreseze, recăpătându-și puterea, să îi sprijine și el, ca și bizantinii, pe venețieni. Or, faptul acesta, devenit foarte clar mai ales în vara anului 1377, i-a încurajat într-atât pe mateloții venețieni încât aceștia, slujindu-se de o stratagemă, au abandonat, un moment, disputele pe care le aveau cu genovezii în spațiul natal, și i-au lovit în schimb, năprasnic, la Dunărea de Jos; apoi, desigur, și-au continuat bătălia, atât la Marea Mediterană, cât și în preajma țărmului pontic. Iar efectul, deși prea puțin resimțit de rivalii direcți, s-a repercutat, cu precădere, asupra genovezilor de la Vicina, care, confruntați deodată cu o dublă primejdie (una reprezentată de indigenii români, iar cealaltă de luptătorii venețieni), s-au speriat și, demoralizați, nevăzând în eveniment decât începutul unui dureros sfârșit, au continuat, câte unul sau asociați cu alții, dar cu corăbii și cu familii cu tot, să se îndrepte spre alte zări. N-au plecat toți, însă insula a rămas aproape goală, cu casele părăsite, cu funcționarii împuținați, cu hamalii apatici, cu portul pustiu, pe care navele care încă mai acostau acolo nu izbuteau nicicum să îl mai învioreze. Nici la debarcader și le estacadă nu mai era activitatea de altădată, iar la han și la stabiliment, deși stăpânii se obstinau să atragă mușterii, începuse să bată vântul. În schimb, pe măsură ce Vicina își pierdea strălucirea și se ruina, distrugându-și potențialul, înflorea tot mai mult portul Giurgiu, unde, în ultimul timp, negustorii de la Slobozia, de la Frătești, de la Daia, de la Bălănoaia, de la Braniștea și de la Gostinu, renunțând a se mai îndrepta spre Oinacu, veneau în număr din ce în ce mai mare.
Cetatea din Insulă însă, dărâmată și jefuită, cu zidurile de apărare parțial prăbușite și nepăzită de nimeni, părea de multă vreme a nu-și mai justifica existența și, din pricina asta, nici conducătorii modestului târg, nici locuitorii nu se mai apropiau de ea, ignorând-o ca pe o ruină.
Conform opiniei istoricului contemporan Vasile Mărculeț însă, autorul unei argumentații susținute de o logică faptică, recucerirea cetății Severin, la 7 ianuarie 1377, de către Ludovic I al Ungariei – care intenționa a-i opri pe români de a mai colecta profituri de pe urma traficului comercial încă efectuat în mod regulat de genovezi pe Dunăre, mai ales în Deltă -, e o ipoteză falsă, deoarece, în realitate, oastea lui Radu I Basarab i-a învins pe maghiari, obținând, în felul acesta, atât menținerea unui control exclusiv asupra fluviului, cât și îndepărtarea oricărei posibilități de coalizare a forțelor aliate genoveze și ungurești la gurile Dunării, păstrând zona doar sub stăpânirea românilor și a venețienilor. Alți cercetători au formulat supoziția că, prin anul 1379, Țara Românească s-ar fi aflat din nou în raporturi de vasalitate cu Regatul Ungar, dar, potrivit studiilor domnului Vasile Mărculeț, nici această teză nu se confirmă, din evenimentele desfășurate reieșind limpede că, în perioada aceea, statul român, condus cu o mână de fier de Radu I Basarab, și-a păstrat libertatea și neatârnarea.
În schimb, în domeniul religios, precum au remarcat istoricii contemporani, s-au insinuat două importante tendințe, sosite din exterior, pe care însă, deși poate că, în intenție, erau apreciabile, poporul român, simțindu-le străine de crezul său, le-a repudiat: întâi, pe tot cuprinsul Câmpiei Române au continuat să activeze misionari catolici, trimiși de papă, cu obiectivul de a le determina pe tinerele aristocrate din Transilvania să se mărite cu principi munteni, pentru a le modifica orientarea confesională, iar apoi, potrivit unei scrisori expediate de patriarhul Eftimie din Târnovo, în anul 1380, lui Nicodim, starețul mănăstirii Tismana, în ținuturile de la nord de Dunăre se ivise de ceva timp, începând apoi să se răspândească, deși timid, „bogomilismul”. Până atunci, acest curent, identificat de preoții creștin ortodocși ca un pericol, nu avusese nici o urmare notabilă, însă patriarhul Eftimie își făcea datoria și îi avertiza pe frații de peste fluviu în privința primejdiei, cerându-le să „împiedice alunecarea credincioșilor în acest eres”.
Însă statul român, sub cârmuirea aceluiași abil Radu I Basarab, nu numai că a rezistat tuturor ispitelor și încercărilor, dar, posedând, prin domnitorul său, conștiința că numai și numai încurajând comerțul, și chiar practicându-l, asemenea venețienilor și genovezilor, se putea dezvolta, pentru a deveni cunoscut și respectat în lume, a depus eforturi și s-a preocupat de amenajarea drumurilor negustorești, procedând precum odinioară tătarii: le-a modernizat pe cele existente, însă a croit și altele, noi, destinate atât neguțătorilor, cât și pelerinilor și, foarte probabil, le-a plasat sub pază strictă. Așa încât, conform unei hărți de călătorie, alcătuită, cel mai probabil, printre anii 1380-1390, și denumită mai târziu de istorici „Itinerarul de la Bruges”, pelerinii soseau în Țara Românească, urmând firul Dunării, pe o cale celebră, care străbătea întâi vestul țării, în întregime, apoi, înainte de a se îndrepta spre Constantinopol, sau spre destinația finală, pătrundea în Câmpia Română, de pe care, privind în jurul lor, în dreapta peregrinii vedeau un oraș mai închegat, cu locuințe de piatră, în timp ce în stânga, pe malul apei, alături de o cetate aflată în ruine, se zărea un târg românesc, nu tot atât de mare, dar animat și îmbietor; pe harta de călătorie localitățile, însemnate poate sub un impuls al inspirației, au primit denumirea de „Rossy vel Jargo”, ceea ce i-a determinat pe cercetătorii de mai apoi să traducă înscrisul prin sintagma „Rusciuc sau Giurgiu”; dar, ținând cont că autorul itinerarului a observat două orașe, mai potrivit ar fi fost ca izvodul să se tălmăcească prin formularea „Rusciuc și Giurgiu”. Or, din moment ce, dintre toate așezările de pe țărmul Dunării, care desigur că existau, semnatarul hărții de călătorie nu le-a remarcat, în regiunea aceea, decât pe cele două, identificate ca „Rossy vel Jargo”, devine clar că le-a considerat importante, mai puțin prin amploare, probabil, cât, îndeosebi, prin valoarea lor intrinsecă, de așezări comerciale și militare.
Se constituiseră însă și alte drumuri, și pelerinii germani Peter Sparnau și Ulrich von Tennstadt, sosiți, de asemenea, din Europa, dar trecând întâi prin Transilvania, au descris și ei o rută, precizând cu minuțiozitate că, pe calea lor, străbătând Câmpia Română, au întâlnit întâi târgul Zimnicea, apoi așezarea Rușii de Vede, ajungând, în cele din urmă, probabil la Pitești, de unde, pornind mai departe spre Argeș, apoi spre Câmpulung, spre Brașov, spre Sibiu, spre Cluj și spre Oradea, au ajuns în nordul ținutului fără a fi fost atacați de tâlhari și fără a păți ceva deosebit – dacă, desigur, dispariția, chiar în vremea aceea, a efemerului Despotat al Dristrei, observată pe malul bulgăresc, nu a însemnat nimic pentru ei.
În anul 1381, mercenarii și comercianții aflați sub flamura Republicii Genova au câștigat, în sfârșit, războiul dus împotriva venețienilor și a bizantinilor și, în aceeași perioadă, prin pacea de la Torcello, care le-a acordat autorităților de la Constantinopol insula Tenedos, dar i-a îndepărtat definitiv pe venețieni, vreme de doi ani, de la gurile Dunării și din spațiul pontic, practic, prin acapararea monopolului comercial din zonă, au devenit stăpânii Mării Negre, pe care, de altfel, cunoscându-i importanța, au început a o numi, pe hărțile italiene, nu altfel decât „Mare Maggiore”, ceea ce i-a inspirat pe voievozii autohtoni, determinându-i ca, de atunci, același nume să îl folosească și ei în hrisoave, desemnând-o cu titlul de „Marea cea Mare”. Însă, în afară de puținii locuitori ai Vicinei, stimulați, poate, de încetarea ostilităților, prielnică lor, să mai rămână pe ostrov, se pare că, la fel ca și la debutul luptei, nimeni din Câmpia Română nu a auzit de tratatul de pace, deoarece, la nici doi ani de la acel eveniment, pe tronul Țării Românești, în locul lui Radu I Basarab, care a decedat, a urcat fiul său, Dan I Basarab, frate, după tată, al viitorului domn pământean Mircea cel Bătrân; iar schimbarea conducătorului a adus numaidecât transformări în teritoriu, căci Dan I Basarab, ca și părintele său, era – precum o dovedește mănăstirea Cotmeana, din județul Argeș, zidită în acele zile, dar și o biserică de plan tronconic, cu un decor, pe fațete, de ceramică smălțuită, de tip balcanic, începută din porunca sa – un înfocat apărător al ortodoxiei, însă, mai ales, un naționalist convins, care (dacă informațiile sunt adevărate), a recuperat o lungă fâșie de teren din estul Munteniei, de la frontiera de sud, cuprinsă, la miazăzi, de Dunăre, iar la miazănoapte de râul Ialomița, ocupată (se zice) de regele Terter, suveranul bulgarilor, cu prilejul bătăliei din 1376 dintre români și maghiari. Dar, mai ales, a creat bunăstare, îngăduindu-le tuturor să trăiască mai bine, așa încât dăruirea de către domnitor, la 3, sau la 30 octombrie 1385, a „400 de găleți de grâu” mănăstirii Tismana, desprinse din dijma oferită vistieriei Țării Românești de mai multe așezări din județul Jaleș, precum și reconfirmarea posesiunilor funciare ale aceluiași așezământ, dobândite încă de pe vremea lui Vlaicu Vodă, dar și încuviințarea, exprimată față de același lăcaș de cult, de a păstra în proprietate „40 sălașe de țigani”, nu au constituit fapte neobișnuite, sau izolate, ci s-au înscris într-un cotidian firesc.
Nu se știe dacă țiganii, aduși în spațiul românesc de mongoli, cu ocazia Marii Invazii din 1241-1242, ca servitori sau ca luptători, au decăzut pe parcurs, devenind robii autohtonilor în mod treptat, sau situația lor s-a schimbat dramatic, subit și iremediabil, în urma vreunui ucaz domnesc; cert e însă că, pe la sfârșitul secolului 14, ei existau, în calitate de sclavi, în toată Câmpia Română și, conform documentelor, făceau parte din avutul stăpânului lor, puteau fi eliberați sau vânduți, sau chiar schimbați, dar nu uciși, prestau diverse munci, iar pentru pricinile izbucnite în propriile comunități aveau cnejii lor, sau juzi, sau vătămani, numiți anume. Altminteri, erau frecvent dăruiți mănăstirilor sau diferiților aristocrați, pentru a ajuta cu lucrul lor și, foarte încet, deși și-au păstrat intact specificul etnic, s-au integrat printre indigeni, unde însă, din cauză că, în Evul Mediu, în Țara Românească, printre țărani, nu existau decât două categorii principale de oameni – respectiv țăranii liberi și țăranii dependenți -, iar structurile orășenești reprezentau cercuri închise, fenomenul a evoluat cu mari dificultăți.
În anul 1386, din motive necunoscute, domnitorul Dan I Basarab a murit și, în ziua de 23 septembrie a aceluiași an, pe scaunul Țării Românești a urcat Mircea I Basarab, fratele răposatului domn și fiul lui Radu I Basarab, care, conform istoricilor, deși, la data preluării coroanei, nu avea deloc o vârstă înaintată, dar era primul conducător român cu numele Mircea, s-a ales, datorită limbajului medieval de cancelarie, cu supranumele de „cel Bătrân”, sau cu o caracterizare care îi stabilea întâietatea. Iar domnia i-a început norocos, căci, pe de o parte, găsind Țara Românească în toiul unui proces de dezvoltare promovat deja copios, de înaintașii săi, în domeniul economiei, al armatei, al administrației și al bisericii, Mircea cel Bătrân nu a avut decât să-l continue, organizând vadurile Dunării ca puncte de vamă – și obținând treceri pe la Silistra (azi, Călărași), pe la gura de vărsare a Argeșului în Dunăre, sau prin fața Turtucaiei și pe la Giurgiu, cunoscut deja de călători din Itinerarul de la Bruges -, iar pe de alta, fiind el însuși întreprinzător și inventiv, s-a axat încă din primele luni pe consolidarea ținutului sub raport urban, sprijinind târgurile de pe moșiile domnești – precum Giurgiu, Râmnicu Vâlcea, Turnu, Târgu Jiu, Târgșor, Pitești, Ocnele Mari și Rușii de Vede -, cărora, pentru a le înstări, le-a acordat cu larghețe proprietăți pentru a se construi locuințe, a se înființa grădini, a se pune vii și a se sădi livezi, dincolo de care se întindeau imensele ogoare rurale. Nici pe vremea lui Mircea Basarab însă marea masă a populației nu era lipsită de tradiționalele structuri ale țăranilor dependenți, trăitori pe lângă stăpânii lor, pentru a se exonera de îndatoriri, și ale țăranilor neatârnați; dar numărul oamenilor liberi care exercitau meșteșuguri, sau efectuau comerț, sau se angajau ca funcționari sau ca militari crescuse mult, boierii și clericii stabiliți în orașe, pe domeniul domnesc, se înmulțiseră, iar puhoiul de robi aduși cu ei, de asemenea, căpătase proporții, așa încât, în toate zilele, oboarele erau arhipline, la punctele vamale se formau cozi, porturile forfoteau de ființe, iar dregătorii domnești nu mai pridideau să încaseze taxe.
A fost un timp de reviriment economic, când, pentru a se genera profit, voievodul, consiliat de sfetnicii săi, a poruncit să se bată monedă, stimulând schimburile comerciale cu statele învecinate, s-au acordat privilegii negustorești, s-au deschis mine noi, în special de cupru, s-a intensificat extracția de sare, s-a încurajat creșterea de animale și s-a pus accent pe agricultură, dar, mai ales, pentru a coordona toate aceste activități, s-a reorganizat administrația țării, conferindu-i-se, prin însăși alcătuirea marelui „sfat domnesc”, un aspect centralizat.
Sfatul domnesc era un organism autoritar, format din reprezentanți ai marilor proprietari funciari, subordonați voievodului, care, deși nu era alcătuit din mai mult de 10-15 persoane, cuprindea, totuși, exponenți ai principalelor dregătorii ale țării – ocupate de pârcălabi, de vornici, de bani, de stolnici, de vistiernici, de logofeți, de paharnici, de postelnici, de spătari, de comiși, de cluceri, de slugeri, de armași, de pitari sau de portari -, și avea căderea atât de a îndeplini sarcini de ordin public, cât și de a efectua „slujbe în favoarea curții domnești”. Dacă însă „treburile țării” excedau, deopotrivă, puterile asumate de voievod și atribuțiile sfatului domnesc, atunci se convoca „marea adunare a țării”, cunoscută și ca „seim” și amintită în documente ca funcționând încă de pe la sfârșitul secolului 14, care decidea ce era de făcut, căci, deși autoritatea conducătoare aparținea atât voievodului țării, sau unuia dintre cei mai bogați oameni ai vremii sale, cât și, în mai mică măsură, membrilor sfatului domnesc, sau unor posesori de domenii ale căror sate se numărau cu zecile, fără încuviințarea boierilor din marea adunare a țării hotărârile luate rămâneau lipsite de importanță. Asupra restului populației însă, indiferent de rang, atât deciziile adoptate de voievod, cât și reglementările date de sfatul domnesc aveau valoare de lege, căci societatea era anume ierarhizată pentru a se putea exercita un control riguros asupra ei, așa încât cnejii diferitelor zone li se supuneau, necondiționat, domnitorului și marilor boieri din conducerea statului, iar țăranii cârmuiți de cneji – supranumiți „talpa țării” -, atât îndrumătorilor lor direcți, cât și stăpânirii domnești, pentru care erau obligați să presteze, conform unui cod prestabilit, zile de clacă și alte munci. În sfârșit, întrucât statul era centralizat, pricinile se judecau de către funcționari domnești, dările se colectau pe baza unui soi de date individuale, iar participarea la oaste – atât la cea mare, cât și la cea mică – era obligatorie, refuzul fiind pedepsit cu moartea, așa încât nimeni nu se putea sustrage regulilor impuse în comunitate.
În anul în care Mircea cel Bătrân a preluat domnia, deși în Țara Românească evenimentele aveau, cu precădere, un caracter economic, totuși, la sud de Dunăre sultanul Murad I, aflat în fruntea Imperiului Otoman, tocmai cucerise, după luni bune de lupte, Bulgaria în întregime, și nu dădea nici un semn că ar fi intenționat să își înceteze expansiunea. De aceea domnitorul român, simțind că, foarte curând, primejdia se va apropia de hotare, în paralel cu măsurile întreprinse pentru dezvoltarea țării, le-a poruncit dregătorilor săi din sudul Munteniei, în anul 1386, să se mobilizeze, să angajeze constructori, să se implice poate personal în proiect și să reclădească fortăreața de lângă Giurgiu, sau Cetatea din Insulă, distrusă de tătari în anul 1338.
Reconstrucția, evident, s-a desfășurat ca orice alt proces asemănător, incumbând cărăuși, hamali, muncitori, poate sclavi și autorități care s-o supravegheze; despre costurile și despre proveniența materialelor folosite însă există dovezi, expuse pe larg de cavalerul burgund Walerand de Wavrin, comandantul expediției inițiate de papalitate, și executată de cruciați, în primăvara anului 1445 – pentru a-l căuta pe Vladislav al VI-lea, rege al Poloniei și al Ungariei, căzut în luptele cu otomanii la Varna, în anul 1444, dar despre care se zvonea că încă ar fi în viață, închis într-una din cetățile din lunca Dunării -, în jurnalul său militar, care – potrivit afirmațiilor de mai târziu ale lui Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, precum că „nu se află nici o piatră în acea cetate care să nu fi costat pe tatăl său (al lui Vlad Dracul, N.M.) câte un bolovan de sare” -, indică atât faptul că fortăreața de la Giurgiu era considerată extrem de valoroasă, din moment ce s-a investit atât de mult în ea, cât și amănuntul, amintit mai târziu, că „piatra” necesară reclădirii „provenea (conform istoricilor Nicolae Ilinca și Dan Căpățână) din carierele din ținuturile bulgărești, fiind obținută în urma schimburilor comerciale dintre cele două țări”.
Bulgaria însă fusese cucerită recent de către sultanul Murad I, așa că e puțin probabil ca turcii să le fi îngăduit supușilor lor, sau să fi participat ei înșiși la acele tranzacții, să-i aprovizioneze cu piatră, pentru a rezidi o cetate, pe niște locuitori pe care, poate, încă de pe atunci otomanii se gândeau că îi vor ataca într-o zi, spre a-și mări imperiul; de aceea, eliminând ipoteza că niște potențiali năvălitori i-ar fi ajutat, de bună voie, pe cei pe care urma a îi ataca să își clădească fortărețe de apărare, e mult mai logic a se considera că, în condițiile în care Vicina tocmai se afla pe moarte, piatra pentru reconstrucția Cetății Giurgiu s-a procurat de la genovezi, dispuși, desigur, fiindcă erau negustori ca, înainte de a pleca din zonă, să realizeze, din vânzarea fundațiilor lăsate în părăsire, un ultim profit. Or, cum, în mod cert, din ostrovul Mocanu materialele s-au transportat pe apă, în ambarcații care, pentru a ajunge în insula Sfântul Gheorghe, unde se afla fortăreața, soseau fatal, observate din port sau din oraș, datorită configurației Dunării în acea regiune, dinspre Bulgaria, sau dinspre sud, așa se explică și impresia falsă exprimată de unii cercetători, precum că piatra utilizată în anul 1386 la reconstrucția cetății ar fi provenit din carierele de la sud de fluviu. (Fapt care, totuși, în definitiv, e foarte posibil, și se prea poate ca, într-adevăr, acele blocuri de piatră să fi fost scoase de pe teren bulgăresc; însă, dacă lucrul are temei real, extracția din cariere s-a întâmplat în secolul 10, când genovezii au construit Vicina, și nu cu 500 de ani mai târziu, când, de altminteri, țara de la sud de Dunăre se găsea sub control otoman).
Ori de unde s-ar fi adus materiale pentru reclădire însă, Cetatea din Insulă există și, în anul 1955, când arheologii Ion Barnea, Paul Cernovodeanu și Constantin Preda au cercetat-o, au stabilit fără urmă de îndoială că între data nașterii sale din secolul 6, când, din porunca împăratului Justinian și sub îndrumarea eparhului Ioannes, a luat ființă, și perioada contemporană, Cetatea Giurgiu a suferit nu mai puțin de 11 procese de construcție și de reconstrucție, dintre care însă doar „primele două, produse, unul, sub control bizantin, iar celălalt, în timpul domniei lui Mircea Voievod, au reprezentat faze propriu-zise de construcție”, toate celelalte nouă constituind prilejuri de reparații și de lărgiri ale fortificațiilor. În vremea lui Mircea cel Bătrân însă, în afară de a fi fost rezidită, i s-au adus îmbunătățiri, înlăturându-i-se anexele, pentru a-i spori dimensiunile, dar păstrându-se, încadrat în planul construcției, turnul interior, pentru a servi ca locuință și adăugându-i-se, probabil, dormitoare de lemn și bucătării, cu temelii de piatră, pentru aproximativ 300 de soldați, cât s-a constatat mai apoi că ar fi încăput în incintă.
Iar descoperirile arheologice confirmă toate aceste fapte, arătând, cu probe, că, pe la sfârșitul secolului 14 și începutul secolului 15, în perimetrul Cetății, dar nu în zona de locuire, ci în interiorul unor construcții mai mari, de piatră, s-au aflat, în aer liber, trei mari cuptoare – unul, străvechi, cu vatra pavată cu cărămizi fragmentate, iar celelalte două reciproc contemporane, însă, totuși, potrivit bucăților de ceramică din buzele unor vase de lut, asemănătoare, prin tehnica de fabricație și prin profilul lor, cu ceramica din secolele 14 și 15 de la Zimnicea și de la București -, nu străine cronologic de vremea în care s-a rezidit fortăreața. Colecția s-a completat cu fragmente de străchini cu fundul inelar, ornamentate pe fața interioară cu vrejuri, cu linii, cu păsări, cu flori stilizate și cu alte motive, cu smalț de diverse culori și lucrate în tehnica „sgraffite”, considerate a face parte „din ceramica veche românească de lux de tradiție bizantină” din secolele 14 și 15 – ceea ce a demonstrat că acolo au locuit nu numai oșteni sărmani, ci și aristocrați, sau militari cu grad înalt -, dar și cu un ulcior cu corpul sferic și cu gâtul bombat, de mărime mijlocie, executat din argilă arsă uniform la roșu și cu smalțul aplicat pe gură, la exterior, de culoare verzuie, precum și cu o porțiune dintr-un vas tronconic, decorat pe partea exterioară, la extremitatea de sus, „cu un brâu alveolar în relief și cu două linii de val, separate de o dungă orizontală”, înalt de 21 de centimetri și cu buza ușor răsfrântă.
Însă poate că mai elocvente pentru a reflecta stilul de trai al acelor vremuri sunt vârfurile lungi de săgeți, lamele ascuțite de săbii și piroanele adăugate descoperirilor, dar, mai ales, piesa de tun din bronz, lungă de 40,5 centimetri și compusă dintr-un corp cilindric de 14 centimetri, unde se punea pulberea necesară propulsării ghiulelei, și dintr-o țeavă cu lungimea de 20,5 centimetri și cu calibrul de 105 milimetri, apreciată a data de la sfârșitul secolului 14 – când era utilizată în asedii, împotriva pedestrașilor și pentru dărâmarea porților de fortărețe -, care, analizată de specialiști, și-a atras pe merit titlul de cea mai veche armă de acest gen din România.
În tot acest timp, puținii negustori genovezi rămași la Vicina, cei câțiva funcționari, slujbașii lor și, poate, o duzină sau două de familii nehotărâte, au continuat, totuși, să desființeze orașul, vânzând, în împrejurimi sau mai departe, la Marea Neagră, tot ce se putea comercializa, așa încât, în anul 1387, pe insulă nu se mai aflau decât obiectele de strictă necesitate, iar lumea, din când în când, nu ezita să plece spre alte zări; doar o mână de preoți catolici, cel mai probabil sosiți chiar în timpul evacuării și convinși de enoriași să se instaleze în ostrov, sau chiar veniți periodic din vecinătate, se străduiau să le mai insufle locuitorilor dezamăgiți puțin curaj; însă, în Țara Românească, Mircea cel Bătrân se arăta un neînduplecat adversar al confesiunii lor – fiind, deci, posibil ca în orice moment să intervină pentru a-i converti la ortodoxie -, așa încât, uneori, chiar și dintre ei dispărea fără urmă câte un prelat îngrozit; iar dezorientarea lor s-a transmis ca o boală și, curând, i-a cuprins pe toți genovezii, supuși ai comunei ligure, până la Marea Neagră. De aceea, mizând pe un eventual profit ulterior, în cursul aceluiași an fiul lui Dobrotici, devenit despot dobrogean, la rândul său, le-a acordat generos, atât negustorilor de la Vicina, cât și celor de pe litoral, o serie de privilegii comerciale.
Demersul însă, salutar în alte vremuri, a sosit prea târziu, căci mâna de afaceriști din ostrovul Mocanu, catolici înrăiți, aliați ai Ungariei – în condițiile în care românii din preajma lor manifestau o adevărată dușmănie pentru maghiarii expansioniști – erau conștienți de vulnerabilitatea lor și, neputând spera nici măcar că cineva îndrăzneț îl va îndepărta pe Mircea cel Bătrân de pe tron, au reînceput, pentru a se salva, să migreze definitiv către Pont.
Lucrurile stăteau atât de rău încât însăși Republica Genova, observând cum puterea colonială i se destrăma, a intervenit pe lângă țarul bulgar Ivanco și, la 27 mai 1387 a încheiat cu acesta, la Pera, un tratat de pace și de comerț, care, referindu-se, îndeosebi, la Vicina, la Chilia și la Licostomo, le conferea genovezilor „dreptul de a ridica logge și lăcașuri de cult”. Dar Bulgaria, toată, se afla sub ocupație otomană – care, chiar dacă, administrativ, încă mai bâjbâia, îi paraliza, totuși, statului invadat orice inițiativă, mai ales că, precum se auzea, turcii făceau și pregătiri de război, intenționând să-și extindă imperiul -, așa încât tratatul comercial nu a mai produs efecte. Iar perspectivele, pentru genovezii catolici – cum s-a dovedit pe data de 18 mai 1388, când, în județul Vâlcea, s-a finalizat construcția bisericii mari, creștin ortodoxe, de plan triconic, dar cu fațadele decorate fin, a mănăstirii Cozia, considerată mai târziu, timp de nu mai puțin de 400 de ani, „principalul model al arhitecturii religioase din Țara Românească” – au continuat să devină sumbre.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!