În seara zilei de 22 decembrie 1889, Vincent van Gogh și Paul Gauguin, ieșind din ”Casa galbenă” – cum îi spuneau ei clădirii aproape goale, cu patru camere, închiriate în preajma gării Arles, care îi adăpostea -, au intrat în cafeneaua ținută de soții Ginoux, să se odihnească și să bea absint.
Relațiile dintre ei erau însă atât de tensionate încât, la un moment, Vincent van Gogh, mai tulburat ca în alte dăți, i-a aruncat lui Paul Gauguin cu paharul în cap.
Gauguin însă s-a ferit de atac, a încercat să-și calmeze prietenul, l-a luat de mijloc și l-a dus acasă, conducându-l în camera lui și ajutându-l să se vâre în pat. Nu era prima izbucnire nervoasă a lui Vincent van Gogh; dar era întâia oară când tânărul se manifesta atât de violent.
A doua zi, tot către seară, evitând să mai intre în Cafeneaua Gării, Paul Gauguin se plimba prin jurul pieței Lamartine când, deodată, venind din spate, Vincent van Gogh s-a repezit către el cu un brici în mână. Gauguin, care era un bun scrimeur, a parat atacul, dar, neliniștit de comportamentul lui Vincent van Gogh, despre care acum se convinsese că nu era normal, a refuzat să se mai întoarcă acasă, alegând să înnopteze la un hotel.
Și atunci s-a întâmplat ceea ce nu este prea clar nici în ziua de azi: pradă unui acces de nebunie, Vincent van Gogh și-a retezat lobul urechii stângi, a fugit către casă, a pus bucățica de carne într-un plic de hârtie, apoi, așa, bandajat în pripă, a ieșit din nou, s-a oprit la stabilimentul de pe strada Bout d”Arles, de la numărul 1, a întrebat-o pe Madame Virginie, patroana bordelului, unde o poate găsi pe Rachel – sau pe Gabrielle Berlatier, cum se numea în realitate – și, când aceasta s-a înfățișat, i-a oferit cumplitul cadou, rugând-o să îl primească. ”Poftim, să-ți amintești de mine!”, i-a zis, apoi s-a reîntors la locuința sa.
În urma acestor evenimente, Rachel, deschizând plicul, a leșinat, iar Madame Virginie a chemat comisarul, căruia i-a povestit ce se petrecuse, înmânându-i și corpul delict: adică lobul însângerat al urechii lui Vincent van Gogh.
Ancheta însă nu a fost întreprinsă decât dimineața, când, ieșind de la hotel și venind să vadă ce s-a petrecut, Paul Gauguin s-a întâlnit cu polițiștii, care, foarte politicoși, dar fermi, l-au rugat să îi însoțească.
Intrând, deci, toți înăuntru, peste tot, la parter, au întâlnit prosoape ude, pătate, azvârlite pe dușumea, apoi, de asemeni, pe pereți și pe scări au văzut urme de sânge. Vincent van Gogh însă era în viață, inconștient, ghemuit pe patul lui și acoperit cu un cearșaf.
Numaidecât, mutilatul a fost transportat la spitalul din Arles, unde formele de internare i le-a întocmit doctorul internist Felix Rey. Bolnavul însă – căruia domnul Urpar, medicul ospiciilor civile din Arles, i-a pus diagnosticul de ”manie acută cu delir generalizat” – se manifesta atât de cumplit încât, la început, cei doi doctori l-au închis într-o carceră pentru alienați mintal. Pe urmă însă, îngrijit excelent atât de doctorul Urpar, cât și de doctorul Rey, Vincent van Gogh s-a înzdrăvenit și curând, fiind externat, nu a mai venit la spital decât periodic, pentru a fi pansat.
Într-una din aceste vizite, sosind cu o pânză și cu vopsele, l-a rugat pe doctorul internist Felix Rey să-i pozeze, pentru a-i face portretul. Apoi tabloul i l-a dăruit propriului său model, care, deși nu a găsit pictura prea atrăgătoare, având alte gusturi artistice, a primit-o, totuși, și a dus-o acasă, arătându-le-o și părinților săi, cu care locuia.
Familia doctorului Felix Rey însă, când a văzut-o, a reacționat violent, protestând scandalizată împotriva unui asemenea gen de pictură, tatăl, îndeosebi – domnul Rey senior -, neezitând să o catalogheze ca fiind o rușine, o mizerie și o necuviință; sau, pe scurt, opera unui nebun și, ca să nu o mai aibă sub ochi – căci nimeni nu suporta un portret al domnului doctor Rey executat atât de brutal, în tonuri atât de categorice, care pe frunte, pe păr și pe barbă conținea reflexe roșii și verzi -, a dispus ca ”porcăria” să fie depozitată în pod. Peste o oarecare vreme, observând că adăpostul pentru găini al familiei – adică un coteț ordinar – se deteriorase, cineva a luat pânza cu portretul doctorului Felix Rey din pod și a astupat gaura produsă cu ea, expunând-o, involuntar, păduchilor, găinațului și intemperiilor.
Între timp, Vincent van Gogh, de care Gauguin s-a despărțit, a părăsit orașul Arles, dar, pentru că maladia mintală i-a revenit, și îl sâcâia, la sugestia pastorului Salles, cu care se împrietenise, și cu ajutorul fratelui său, Theo van Gogh – adică al aceluia care l-a sprijinit întreaga viață, plătindu-i atât întreținerea, cât și recuzita -, s-a internat la azilul Saint-Paul-de-Mausole, de lângă localitatea Saint-Remy-de-Provence.
Acolo a fost îngrijit de doctorul Peyron, care, când starea de sănătate a pacientului s-a mai ameliorat, i-a îngăduit acestuia să folosească, pentru a picta, o cameră goală de la parter. Iar Vincent van Gogh, conștient acum de nebunia lui, care se manifesta periodic, s-a apucat – pentru a-și abate atenția de la urletele bolnavilor furioși din jur – de pictat, executând, cât a stat la azil, aproape 100 de desene și circa 150 de picturi.
Apoi, la plecare, conform obiceiului său – căci Vincent van Gogh, fiind sărac lipit pământului, plătea uneori serviciile care i se făceau cu pânze de ale sale -, i-a remis mai multe picturi domnului doctor Peyron.
Domnul doctor Peyron însă era tatăl unui băiat în vârstă de 20 de ani, care, de cum a văzut tablourile, a considerat că sunt tocmai bune pentru a le lua la țintă și a trage în ele cu carabina. Astfel că, exceptând o singură pânză, pe care doctorul Peyron i-a dăruit-o domnișoarei Marie Girard, o prietenă a familiei sale, toate celelalte lucrări au fost ciuruite de gloanțe în repetatele ședințe de tir ale domnului Peyron-junior și ale amicilor săi.
Nici alte picturi, cedate de Vincent van Gogh unor diverși funcționari din ținut, pentru diferite servicii efectuate, nu au avut o soartă mai bună: domnul Vanel, un ceasornicar din Saint-Remy, a utilizat și el ca ținte două dintre pânzele primite de la olandez, iar un fotograf, pasionat de pictură, a răzuit, pentru a recupera pânzele și a le refolosi, nu mai puțin de 12 opere ale lui Vincent van Gogh. Însă, firește, Vincent van Gogh era doar un mare necunoscut, și alienat mintal pe deasupra, și nimănui nu-i păsa de mâzgălelile unui nebun.
În 1890, nemaiputând suporta supliciile provocate de boală, dar nici mizeria și nesiguranța, Vincent van Gogh, care nu vânduse în toată viața lui decât un singur tablou – și anume ”Viile roșii din Arles” -, contra sumei de 400 de franci, s-a sinucis (sau, cel puțin, așa sună versiunea oficială a morții lui), trăgându-și un foc de revolver în piept.
Peste șase luni a încetat din viață, pe un pat de spital, și fratele său, Theo van Gogh, după ce însă apucase să vadă născându-i-se unicul fiu.
Iar încă și mai târziu, la răscruce de veacuri – prin anul 1900, mai bine zis -, doctorul Felix Rey a aflat, din întâmplare, că prețul pânzelor executate de fostul său pacient a început să crească, opera acelui olandez nebun devenind deodată foarte căutată. Dar, deoarece doctorul Rey nu a înțeles niciodată stilul modern de a picta al lui Vincent van Gogh – cu toate că, pe măsură ce îmbătrânea, medicul Felix Rey semăna tot mai mult cu portretul făcut de pictor -, s-a îndoit și acum că asemenea opere ar putea avea un real succes.
Totuși, după un conciliabul de familie, în care tatăl său, domnul Rey senior, considera că ”mizeria” executată de Vincent van Gogh nu valora mai mult de 50 de centime, s-a ambiționat, a scos pânza din cotețul de păsări, a curățat-o de găinaț, de praf și de alte urme și i-a cerut pe ea domnului Ambroise Vollard, un negustor de tablouri, 150 de franci în cap, pe care, spre marea sa uluire, i-a obținut fără a se tocmi.
Pe de altă parte, doamna Johanna van Gogh-Bonger, văduva lui Theo, care, după moartea soțului ei, a rămas proprietară a unei case plină cu picturi semnate de Vincent van Gogh, s-a gândit – întrucât făcea parte din branșă -, să înceapă să le comercializeze, astfel încât, destul de curând, a inițiat o vastă campanie de promovare a pânzelor cumnatului ei, expunându-le ori de câte ori putea. Și, într-un ritm nu fulminant, dar constant, prețurile operelor iscălite de Vincent van Gogh au prins să sporească.
Concomitent, valoarea umană și profesională a celui după care cândva, în orașul Arles, copiii aruncau cu pietre, strigându-i că e nebun – și pentru care 80 de cetățeni din aceeași localitate au semnat o petiție, pentru a-l interna la ospiciu, fiindcă devenise supărător -, a început și ea a fi recunoscută, constatându-se nu numai că picturile sale, compuse din culori foarte vii, păreau să prindă viață, ci și că, deși el însuși, ca artist, a fost postimpresionist, Vincent van Gogh a devenit precursorul fauvismului, dar și că, întrucât se străduia să exprime pe pânzele sale senzații și sentimente, cochetând, din acest motiv, cu simbolismul, ajunsese, fără nici o îndoială, unul dintre cei mai importanți creatori din istoria umanității, influențând, prin geniul său, toată pictura universală.
Recent, ”L”allee des Alyscamps”, un tablou pictat de Vincent van Gogh în 1881, s-a vândut, în urma unei licitații organizate de casa Sotheby”s, la New York, aprig disputată de cinci colecționari de artă, cu 66 de milioane de dolari, în timp ce, în același oraș, dar cu puțin timp mai înainte, o pânză intitulată ”Autoportret al artistului fără barbă” se vânduse cu peste 70 de milioane de dolari. Iar valoarea comercială a operelor iscălite de Vincent van Gogh pare a crește mereu, cel mai mare preț obținut pentru una dintre picturile lui fiind de 82,5 milioane de dolari, plătiți pentru tabloul ”Portretul doctorului Gachet”, la o licitație organizată de casa ”Christie”s”.
Referitor la nebunia lui Vincent van Gogh – și nu numai -, cauzele au fost, parțial, elucidate, cercetătorii de la Institutul Național pentru Sănătate Mintală din SUA descoperind că inteligența – sau geniul – și una dintre cele mai comune forme ale nebuniei, respectiv schizofrenia, sunt asociate cu aceeași genă. Altminteri spus, gena numită DARPP – 32 realizează ”legătura” directă dintre inteligență și nebunie, declanșând, în anumite condiții, tulburări psihiatrice.
De lămurit ar mai fi o chestiune banală, dar cu aspect moral, care vizează societatea: oare cercetătorii vor descoperi vreodată gena care face legătura între ignoranță, intoleranță, indiferență, prostie și răutate?
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!