Capitolul 10: Tătarii
În primăvara anului 1241, pe la începutul lunii martie, în devenirea lumii un fenomen a ajuns la apogeu, apoi, pur și simplu a irupt năprasnic, schimbând soarta multor popoare pentru totdeauna: o mare oaste mongolă, comandată de hanul Batu și de un ajutor al său, numit Subodai, înarmată cu arcuri, cu săgeți, cu lănci și cu săbii și călare pe cai, a pornit ca un fulger din zona haliciană, de la nord de Ungaria și s-a îndreptat neabătută, prădând, omorând și incendiind, către pasul Vereche, cunoscut și ca Poarta Rusiei.
Pe vremea aceea soldații mongoli, potrivit arhidiaconului Toma din Spalato, care i-a întâlnit, arătau ca niște făpturi diforme, cu trunchiurile voluminoase, cu membrele scurte, cu fețele late, cu ochii mici, foarte îndepărtați unul de celălalt, cu obrajii spâni și cu craniile aproape lucii, erau mâncători de carne crudă și băutori de sânge de cal, amestecat cu lapte, dormeau în corturi primitive, din pânză grosolană sau din piei de animale și, prin urmare, când se deplasau undeva, vârau groaza în privitori și îi paralizau de spaimă aproape numai cu prezența lor. Așa încât, aducând ca adaos și marea lor iscusință în a se război, hoardelor lui Batu han și ale lui Subodai, demni urmași ai lui Ginghis Han, nu le-a fost deloc greu să cucerească, pe rând, cnezatul Moscovei, apoi pe cel al Novgorodului și, în sfârșit, pe cel al Kievului, unde, de altfel, după ce au ocupat orașele în mod strategic, s-au și așezat la sfat, hotărând ca, pentru continuarea campaniei, armata să se împartă în trei: un corp să se îndrepte spre vest, către Legnica și să atace Polonia, urmând a da piept cu forțele conjugate, leșești și germane, conduse de Henric al II-lea, ducele Sileziei, altul să coboare către linia Dunării și, de asemenea, să pornească spre Occident, iar altul, în sfârșit, aflat în subordinea lui Batu han în persoană, dar și a lui Subodai, să traverseze Carpații și să se năpustească asupra Ungariei, inclusiv a Transilvaniei, care, pe timpul acela se considera a fi ținut maghiar.
Planul s-a executat întocmai, cu o singură modificare, fatală însă pentru cei cărora le-a fost destinată: înainte de a asalta Europa, toate trei corpurile mongole de oaste, reunite la nord de Carpați, în Galiția, căreia i se mai spunea și Halicia, i-au atacat sălbatic pe unguri la Mohi, în preajma râului Sajo, unde, deși maghiarii fuseseră preveniți despre pericol, dar trataseră avertismentul cu superficialitate, i-au spulberat. Și abia apoi pe pământ parcă s-a pogorât infernul: o parte dintre asiatici și-au continuat raidul către Dalmația, alții s-au repezit către Austria, dar și către Cehia, precum și către Bulgaria și către Croația, în timp ce grosul oștirii masacra populația și incendia ținuturile abia cucerite, presărând pretutindeni doar moarte și chin; sau, conform unor mărturii ale acelor vremuri, „Tătarii prindeau oameni, femei și copii, călugări, maici și preoți. Pe unii îi măcelăreau cu spadele, pe alții îi umpleau cu săgeți și îi ardeau de vii. Pe alții îi legau și le scoteau măruntaiele”.
Potrivit cronicarului persan Rasid-od-Din, în spațiul carpato-danubiano-pontic puhoiul tătar s-a revărsat dinspre Galiția, unde însă corpul de oaste inițial, după ce a avansat de-a lungul râului Ceremuș până la Cârlibaba, s-a împărțit din nou în trei, o coloană, condusă de hanul Kadan, pornind, prin trecătoarea Rotunda, spre Rodna, alta, aflată în subordinea hanului Buri, îndreptându-se spre Maramureș și, în sfârșit, cea de-a treia, de sub comanda hanului Budjek, sau Bugec năvălind în Moldova, pe valea Siretului, și distrugând întâi Episcopia cumană, numită a Milcoviei, apoi, deoarece au întâlnit împotrivire, căsăpindu-i pe indigeni. Dar nu era timp să se numere morții, căci, isprăvind de devastat regiunea străbătută de Milcov, tătarii de sub flamura hanului Budjek au coborât spre Buzău, au cucerit toată zona, determinându-i mai târziu pe locuitori să le identifice calea sub numele sugestiv de „Drumul tătarului”, au pătruns spre Brașov, apoi, reorientându-se, au apucat-o spre Făgăraș, prin ținutul lui Seneslau, până la Turnu Severin.
Confruntați cu o primejdie încă nemaiîntâlnită, ale cărei manifestări le vârau în suflet fiori de groază, valahii din zonele asaltate, deși, pe alocuri, au încercat să reziste, au cedat relativ ușor, în cele din urmă, cei mai mulți dintre ei, pentru a scăpa cu viață, încărcându-și avutul în care și fugind în codri; singurii care au îndrăznit să se împotrivească mai mult au fost cumanii, însă, în fața unui asemenea adversar imprevizibil, care se pare că, în câmp deschis, era imbatabil, nici experiența acumulată în desele incursiuni efectuate în provinciile imperiale, nici curajul nu i-au ajutat cu nimic, așa încât, în cele din urmă, renunțând la inutilele lupte de gherilă, turanicii s-au repliat și ei, unii îndreptându-se către Ungaria – unde, mai târziu, regele Bela al IV-lea i-a colonizat lângă Tisa -, alții trecând Dunărea și așezându-se în nordul Imperiului valaho-bulgar, iar alții, în sfârșit, poposind în Câmpia Română, unde, amestecându-se cu valahii găsiți acolo, dar și cu alți cumani, proprietari de pământ, s-au resemnat în a se sedentariza. Or, tocmai împământenirea lor în Muntenia i-a derutat pe cercetătorii de mai târziu, care considerând că ținutul aparținea nomazilor turanici, sosiți dinspre Nipru și Don, sau dinspre regiunea supranumită Cumania albă, au botezat Câmpia Română, impropriu, Cumania, iar locuitorilor ei i-au atribuit numele de „cumanii negri”. Adevărații cumani însă, în momentul marii invazii mongole, fiind învinși, s-au risipit în toate cele patru zări, dispărând de atunci ca neam de pe harta lumii.
În Țara Românească (unde e foarte posibil ca la început, când au sosit, cumanii să fi devenit cunoscuți ca „polovțieni”, precum îi indicau izvoarele ruse, sau „kipciaci”, cum le spuneau orientalii, sau chiar „falben”, cum erau denumiți de germani), nu a rămas de pe urma lor, deși cândva stăpâniseră Muntenia, toată, de la Horezm până la Porțile de Fier, și de la Dunăre până la Munții Carpați, decât un grup de toponime, admise de specialiști ca fiind ori de origine pur cumană, ori cumano-pecenegă: Covurlui, Bahlui, Vaslui, Suhului, Desnățui, Călmățui, Ialpug, Catlabug, Borcea, Bărăgan, Teleorman, Comanul, poate Caracal, Comana și Vadul Cumanilor.
Pe de altă parte, pe puținii turanici care au scăpat cu viață, dar au căzut în robia lor, tătarii i-au adus în stare de dependență, ca și pe ruși, de altfel, și ca pe islamici, obligându-i apoi să meargă cu ei, pentru a ataca împreună cetățile fortificate ale Europei. Așa încât corpul de armată mongol, condus de Kadan, de Buri și de Budjek, când a pornit din Câmpia Română, pentru a pătrunde, dinspre sud, în Transilvania, era întărit cu soldați cumani. Regatul Ungar însă, în urma bătăliei de la Mohi, de lângă râul Sajo, rămăsese deja pustiu, cu oamenii risipiți pe unde se nimerise și, prin urmare, poate pentru a nu experimenta sentimentul că venise degeaba, prințul ginghishanid Kadan, conducătorul aripii stângi a marelui dispozitiv al lui Batu Han, l-a reperat pe suveranul ungur Bela al IV-lea și, încercând să-l prindă – însă fără succes – l-a urmărit până pe țărmul Mării Adriatice.
Între timp, ceilalți mongoli, obișnuindu-se cu climatul ungar, s-au instalat comod acolo, în casele părăsite de autohtoni și au început a organiza teritoriul, rezervându-și, desigur, privilegii exclusiv de stăpâni. De aceea, întrucât nu li se simțea absența, Kadan Han și trupele sale s-au întors prin statele din nordul Peninsulei Balcanice, lovind țările pe măsură ce le întâlneau și cucerind, succesiv, întâi Serbia (în vreme ce alte hoarde, la nord, îngenuncheau Galiția, sau Haliciul), apoi cnezatele românești din Oltenia și din Muntenia (întrucât ținutul moldovenesc era deja ocupat), apoi, în sfârșit, Țaratul valaho-bulgar în întregime, pe care le-au introdus sub administrația lor și le-au impus un tribut periodic în vite, în produse lactate și în cereale.
În strania atmosferă instituită, involuntar, de tătari frica, nesiguranța și lipsa de perspectivă deveniseră atât de intense încât oamenii din lunca Dunării, respectiv de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Daia, de la Bălănoaia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Oinacu (exceptând Vicina, care avea alte posibilități de informare), poate că nici nu au aflat că în jurul datei de 22 iunie 1241 regele Ioan Asan al II-lea murise surprinzător, în mod enigmatic, iar ca urmare a acestui deces domnia Țaratului valaho-bulgar îi revenise propriului copil, care însă era minor; dar, chiar dacă li s-ar fi adus la cunoștință acest eveniment, în condițiile în care mongolii, la vremea aceea, au creat cel mai mare imperiu din istoria umanității, întins de la cursul inferior al Dunării până la Oceanul Pacific, și de la Golful Persic și înălțimile Himalaiei până la taigaua Siberiei, amănuntul tot nu le-ar fi slujit la nimic.
Mongolii, la rândul lor, străduindu-se încă de la început a-și consolida stăpânirea printr-un sistem original de supraveghere, care consta în instaurarea unei zone directe de dominație, n-au pierdut timpul, ci și-au trecut sub control o arie înspăimântător de vastă, cuprinzătoare a bazinului Volgăi, a teritoriului Celui de-al Doilea Țarat al Bulgariei Mari, al stepei nord-pontice și al ținuturilor dintre Marea Caspică și Marea Neagră, până la gurile Dunării. Câmpia Română însă, de la râul Olt și până la limita dobrogeană, nu a intrat efectiv în componența marelui Imperiu Mongol, cnejilor și voievozilor ei incumbându-le doar obligațiile de a recunoaște suzeranitatea tătarilor, de a le plăti în mod regulat, prin reprezentanți, tributul și de a participa, alături de ei, cu arme și cu soldați, la incursiuni de jaf și de război.
Tot în anul 1241 însă fiul minor al lui Ioan Asan al II-lea a căzut asasinat de un complot al boierilor, iar în locul lui, pe tronul Imperiului valaho-bulgar, aflat sub ocupație tătară acum, a urcat unchiul său Mihail, fratele lui Ioan Asan al II-lea. Dar pe proaspătul suveran supușii l-au bănuit a avea un amestec în suprimarea nepotului său și l-au omorât și pe el, prin același tradițional complot, suplinindu-l cu altă persoană, care însă poseda o descendență atât de îndepărtată de aceea a lui Ioan Asan al II-lea, și vehicula concepții atât de diferite față de cele ale înaintașilor săi încât din momentul acela Imperiul valaho-bulgar și-a pierdut cu desăvârșire trăsăturile originale, a început să se bulgarizeze, devenind, foarte curând, cu preponderență slav și, prin urmare, nu a mai exercitat nicăieri nici o influență, nici politică, nici militară. Însă, cu toate că se afla în declin, reprezenta, totuși, autoritatea teritorială a unui ținut enorm, așa încât mongolii, luând regiunea în stăpânire, Imperiului valaho-bulgar, și nu altei entități, i-au încredințat comanda orașelor dunărene, constituente, cândva, ale Themei Paristrion-Paradunavon, între care, evident, în sudul Munteniei, aflată în toiul practicării funcțiilor ei comerciale, strălucea Vicina.
Or, tocmai pentru că în orașul de pe insula Mocanu genovezii își administrau colonia ireproșabil, realizând un profit imens, din firimiturile căruia se îndestulau atât indigenii din împrejurimi, cât și aristocrația locală, e de presupus că înalții dregători bulgari nu au operat schimbări semnificative, mulțumindu-se, poate, doar a supraveghea așezarea și, evident, a colecta tributul, atât pentru ei, cât și pentru tătari. Așa încât devine aproape cert că, în vreme ce mongolii se organizau, pentru a-și exploata cuceririle, la Vicina, în micuțul port, dar și pe țărmul opus, unde, în jurul hanului, soseau permanent slujbași și negustori din ținut, laolaltă cu trupe de pază, pentru a forma caravane, activitatea comercială s-a desfășurat neîntrerupt. De asemenea, se poate imagina că, excedați de traficul naval din jurul ostrovului lor, genovezii continuau să își trimită vasele, pentru a fi reparate sau călăfătuite, în zona portului Giurgiu. De aceea, deși Cetatea din Insulă era goală acum, servind, poate, în scopuri pașnice, vreunui conducător local, nu e exclus ca însuși portul Giurgiu să fi trecut sub autoritatea (cumva de tranzit și impersonală, deoarece se subordona mongolilor învingători) Imperiului valaho-bulgar. În rest, în Câmpia Română, unde populația majoritară, reprezentată masiv de valahi, era dominată, politic și militar, de aristocrații cumani (împământeniți acum și întăriți în privilegii, chiar dacă neamul lor fusese nimicit de tătari), mongolilor le-a venit, de asemeni, destul de ușor – după ce o mare parte dintre cumanii învinși își găsiseră adăpost la maghiari – să-și impună un control strict, ajungând astfel ca, încă de la încheierea invaziei, întregul spațiu dunăreano-carpato-pontic să devină proprietate tătară.
Dar, tocmai pentru a domina cu ușurință acel ținut fertil – desigur, împreună cu celelalte teritorii europene, vasale lor -, mongolii au mai efectuat o transformare, reunindu-se la nivel de conducători și înființând o organizație socială și militară, numită Hoarda de Aur, aproape autonomă și destinată a administra posesiunile, a cărei reședință au fixat-o la nord de Pont; însă, în mod ciudat (sau poate doar întrucât așa reclama situația reală), după ce au delegat autoritatea guvernării acelor regiuni Imperiului valaho-bulgar, dovedind, prin aceasta, că ei considerau Muntenia un fel de „no man”s land”, mongolii, mai ales în primii ani de stăpânire, nu s-au mai implicat direct în conducerea acelor zone. Ceea ce, multe sute de ani mai târziu, i-a determinat pe istorici și pe arheologi, după ce au evaluat toate probele, să conchidă cu fermitate că locuitorii Câmpiei Române, plătind Hoardei de Aur cuvenitul tribut, dar, îndeosebi, exonerându-se de îndatorirea de a-i însoți pe luptătorii tătari (ca și pe ostașii cumani, în alte timpuri) în expedițiile lor lucrative de primprejur, sclavi, țărani săraci, oameni cu oarecare stare, clerici, funcționari, negustori sau aristocrați, toți și-au dus viața, sub stăpânirea mongolă, continuând un „model obișnuit al relațiilor dintre războinicii nomazi și comunitățile sedentare producătoare de hrană”.
Concret, în anii aceia, deși se desfășuraseră bătălii înspăimântătoare, însoțite de fapte abominabile (cu care însă lumea, neavând de ales, se învățase, acceptându-le ca pe niște componente firești ale vremii ei), viața oamenilor din lunca Dunării se concentra tot în jurul căilor comerciale, al atelierelor meșteșugărești, al ogoarelor cultivate cu grâu, cu orz și cu mei și al banilor puși în circulație, populația simțind mai mult ca oricând că, în lipsa tuturor acestor mici fenomene, nici orașele nu s-ar mai fi dezvoltat, și nici așezările de tip rural nu s-ar mai fi perpetuat, ceea ce ar fi echivalat cu un deces social.
Totuși, conștiința unui rost ontologic comun nu sensibiliza în mod deosebit pe nimeni, determinându-l a deveni solidar cu semenii săi, așa încât, ca și mai înainte cu o sută de ani – sau cu două, sau cu trei, sau cu patru -, terenurile cele mai bune aparțineau tot unei structuri privilegiate, constituită din aristocrați, indiferent că erau cumani sau indigeni, iar posibilitatea de a face comerț cu marele exces de produse recoltate de pe domeniile senioriale, transportate în târguri sau în porturi și vândute altor negustori, pentru a le duce în alte piețe, le revenea, de asemenea, cu preponderență, lor.
Pe vremea aceea, la jumătatea de secol 13, organizarea agenției comerciale Vicina se încheiase de mult, clasele sociale se departajaseră, devenind distincte, familiile se cunoșteau între ele, viața religioasă atinsese un punct culminant, și toate acestea concurau substanțial la crearea pe ostrov a unui climat firesc, în care, în mica insulă împădurită, plină de batracieni și de șerpi, dar păzită cochet de câini, glasuri vesele se ridicau în aer și comenzi marinărești răsunau din port. Dimineața se vedeau funcționarii plecând la slujbă și soldații de pază pornind să-și facă rondul; la amiază, pe frumoasele alei, printre copaci și printre case, se iveau mame cu copii de mână, care se îndreptau către biserici; în preajma țărmului mișunau barcagiii cu luntrile lor, navigând curajos printre corăbii, pentru a încărca alimente, sau pentru a debarca persoane, și nimănui nu-i păsa dacă acei mateloți aferați erau genovezi, sau bulgari, sau tătari, sau cumani, sau valahi, sau de oricare altă etnie pripășită pe-acolo; forfota adevărată însă se întâlnea abia în port, unde căpitanii răcneau comenzi, marinarii alergau să le execute, hamalii și sclavii se înghesuiau pe pasarelă, o mulțime de gură cască îi privea și îi îndruma, iar proprietarii de vase, notarii, micii întreprinzători și înalții dregători imperiali așteptau în trăsuri.
Însă nici pe celălalt mal, de la Oinacu, în apropierea debarcaderului sau a estacadei, unde încă din zori se formau cozi de care, atmosfera nu era mai liniștită, căci, pe de o parte, un șir lung de sclavi, cu poveri în spate, burdușeau pântecele corăbiilor cu saci cu grâne, sau cu piei, sau cu miere, sau cu brânzeturi, iar pe de alta o altă mulțime, de hamali, de astă dată, goleau alte nave, acostate alături, depunând încărcătura în căruțele autohtonilor (comercianți ambulanți, în cea mai mare parte, dar și potentați locali, dornici să se îmbogățească efectuând oficiul de intermediari), pentru ca, în sfârșit, atelajele suprasaturate cu mărfuri, orânduite în lungi coloane, să se urnească greoi din loc, păzite de ostași înarmați și, pe drumul Oinacului, să o apuce întâi către Frătești și către Daia, apoi mai departe, către inima țării.
Înghesuială mare era și la han, unde, întrucât comerțul le oferea tuturor un profit generos, de la o vreme începeau să se adune, sleiți, spre a se întrema, întâi mărunții funcționari, ocupați, până atunci, să perceapă taxe, apoi înșiși neguțătorii, apoi slujitorii, apoi militarii însărcinați să protejeze convoaiele, care se abăteau pe la tejghea doar în fugă, apoi cohorta de oameni liberi, de slugi ale marilor aristocrați și chiar de robi, aflată pe țărm cu treburi, care, la fel, nu zăboveau mai deloc în interior, mulțumindu-se doar cu câte o cupă de vin și, în sfârșit, cumpărătorii, amatorii locali de stofe fine, de mătăsuri, de postavuri și de bijuterii, care, cel mai adesea, deoarece tot se găseau acolo, așteptând să ia masa, treceau și pe la stabiliment. Femeile ușoare îi priveau cu plăcere pe toți, pentru că asta le era meseria, le zâmbeau languros, scoțându-și farmecele în evidență și, încântate de bucuria lor, căci satisfacția arătată de preacinstiții clienți reprezenta garanția că și lor le va merge din plin, le răspundeau cu voioșie, conducându-i în odăile de la etaj și nu rareori marii dregători ai țării, sosiți la Dunăre pentru a lua mărfuri de la genovezi, înnoptau alături de elegantele doamne.
În tot timpul acesta proprietarul hanului și cel al stabilimentului, cumani, sau poate valahi, sau de altă etnie, dar, cel mai probabil, asociați cu evrei (dacă, evident, aceștia nu le preluaseră afacerile în totalitate), se țineau deoparte, intenționând, desigur, întâi a nu-și stânjeni mușteriii, iar apoi, din rațiuni de securitate, a fi cât mai discreți; nimeni însă nu le simțea absența, căci vinul curgea în valuri, mirosul de cărnuri fripte plutea amețitor, zarva era colosală și belșugul îi îmbuna pe toți.
Țărani de rând însă nu se prea întâlneau, căci, deși negustoria producea un profit imens, surplusul le revenea, cu precădere, marilor proprietari de moșii, cnejilor și voievozilor, slujitorilor lor, preoților, comandanților militari și altor două sau trei structuri privilegiate; oamenii simpli – țărani datornici, aserviți stăpânului lor și, pe alocuri, indivizi scăpătați, trăitori de azi pe mâine, dar și mici proprietari -, care își lucrau terenurile în devălmășie, sau în comun, socotindu-le bunuri ale întregii obști, nu se alegeau cu mai nimic și, de aceea, cei foarte zdraveni, apți pentru război, ori de câte ori puteau se angajau, pentru a scăpa de controlul exercitat asupra lor atât de către reprezentanții Imperiului mongol, cât și de către seniorii locali (cumani sedentarizați, aproape românizați, sau autohtoni), ca mercenari. Prin urmare, deși obștile se constituiau încă dintr-o mulțime de oameni liberi și de țărani dependenți, iar în sate începuseră a se pripăși cete însemnate de robi țigani – bărbați, femei și copii, aduși cu ei de tătari, ca sclavi, ca servitori sau chiar ca luptători, dar care, conduși, ca și populația majoritară, de vătămani, de juzi și de cneji, se aciuau pe la margini de aglomerări rurale -, rata demografică scăzuse mult, iar drepturile de folosință a pământurilor de lângă așezări, acordate țăranilor liberi de seniori, și loturile individuale, și pădurile, și izlazurile utilizate de toată lumea, ca un bun comun, nu puteau suplini dependența unor locuitori de stăpânii lor, și nici sărăcia care cuprindea categoriile umane defavorizate.
Iar rezultatele cercetărilor arheologice efectuate de specialiști, referitoare la secolele 12 și 13 – când deja, pe la sfârșitul veacului 11, cultura Dridu își încetase existența, apoi, prin secolul 12, la Dunărea de Jos apăruse o ceramică „locală, modelată la roata de picior” -, confirmă că, într-adevăr, deși populația din Câmpia Română, în ansamblul ei, descreștea, „pe cursurile inferioare ale Buzăului, Argeșului, precum și pe linia Dunării” (unde, până la marea invazie tătară, „zonele cele mai populate” se aflaseră „în câmpie, în lungul cursurilor de apă și în zona puternic împădurită”), așezările, atrase, poate, de siguranța oferită de Codrii Vlăsiei, din apropiere, s-au înmulțit nu datorită excedentului de indivizi, ci a unei regrupări masive.
Tot în vremea aceea voievozii români au început, alarmați de pericolele din jurul lor, să înalțe – precum o dovedesc ruinele unei fortificații și ale unui edificiu de cult, datând, probabil, din secolul 13, sau poate 14, descoperite într-un sat din Câmpia Română, numit Cetățeni, și presupus a fi aparținut unei cetăți și unei biserici, zidite, undeva în Cumania, pentru a sluji ca reședință conducătorilor acelui ținut, încă de pe când „Bulgaria deținea un teritoriu la nord de Dunăre”-, în scop defensiv, clădiri întărite, din piatră și lemn.
Pe data de 11 decembrie 1241 însă, la Karakorum, marele han Ogodai a căzut în nesimțire, în urma unei beții grozave și, murind, l-a obligat pe hanul Batu, silit să declanșeze procedura de alegere a unui succesor, să retragă armatele din Europa, pentru ca, în felul acesta, să le poată oferi tuturor pretendenților la tronul imperial șansa de a se înfrunta loial. Așa încât, în aproape tot cursul anului 1242, trupele mongole, încărcate cu prăzi, au curs întruna spre răsărit, după ce însă, în prealabil, plecând de pe unde erau cantonate, au lăsat în locul lor, pentru a le exercita autoritatea, funcționari interpuși.
Or, datorită acestui fapt, în timp ce oștile tătare din Peninsula Balcanică se retrăgeau pe la sud de Dunăre, prin Câmpia Română au trecut, pe rând, unitățile care se întorceau din centrul Europei, iar jaful efectuat de componenții lor asupra locuitorilor, precum și controlul aplicat prin intermediari de către Hoarda de Aur s-au dovedit atât de intense încât, după îndepărtarea primejdiei, voievodul român de la Cetățeni a decis să-și mute reședința, pentru a o plasa „în afara drumului pe care se pătrundea în Transilvania, adică prin pasul Rucăr-Bran”, la Curtea de Argeș. Altminteri, în mod paradoxal, atât în vremea cât conducătorii Hoardei de Aur s-au aflat la Sarai, pe cursul inferior al râului Volga, cât și după aceea, când emisarii mongoli s-au întors la nord de Pont, comunitățile din lunca Dunării, ajutate involuntar de administrația tătară – care, fiind interesată să își sporească profitul, a început prin a repara vechile drumuri comerciale, continuând prin a amenaja rute noi -, comparativ cu epoca slavă s-au dezvoltat vertiginos.
Conform specialiștilor, îndată după invazie, Imperiul Mongol a creat, cu un uriaș efort, pentru a-și consolida supremația, două mari căi comerciale, destinate a uni Europa cu inima Asiei, dintre care, în spațiul danubiano-carpato-pontic, una trecea prin Moldova, iar alta prin Țara Românească, pe parcursul cărora, din loc în loc, în afară de vămi, se aflau puncte de încasare a taxelor, percepute în vite, în cereale, în oi, în miere, în piei și în bani. Drumul cel mai celebru, supranumit, de altfel, și „Drumul tătarilor”, pornea din Europa – coalizând forțele negustorești ale Occidentului precum un magnet pilitura de fier -, străbătea cetatea Liov, sau Lemberg, trecea prin Suceava, traversa râul Nistru, se îndrepta spre Crimeea, continuând, prin nordul Mării Caspice a înainta către vechiul stat iranian Horezm, înspre apele Sârdariei și Samarkand, pentru ca abia apoi, prelungindu-se, prin Buhara, către Mongolia, pe care o parcurgea în întregime, să ajungă în China. Iar cel de-al doilea, care părea a fi și mai vechi, începea, de asemenea, în Europa, dar, la un moment, cotea către Câmpia Română, pe care o străbătea de la vest la est, atingea Chilia și Cetatea Albă, apoi, urmat cu corăbiile, pătrundea în Crimeea, spre Caffa, de unde, după ce se intersecta, pe uscat, cu primul drum, continua a se îndrepta spre Orientul Extrem.
Ambele căi comerciale însă erau amenajate în mod exemplar, cu popasuri și cu cai de schimb pe traseu, precum și cu puncte înarmate de pază, reflectând, pe de o parte, importanța enormă pe care mongolii o acordau negustoriei, iar pe de alta abilitatea cu care se pricepeau să își producă profit. Or, beneficiind atât de protecție, cât și de facilități, renumiților comercianți ai vremii, porniți din vastele centre negustorești ale Italiei, ale Germaniei, ale Flandrei și ale Moraviei, le venea ușor, apărați de tătari, a trece cu caravana cu mărfuri întâi prin Transilvania, apoi prin Câmpia Română, pentru ca, de acolo (sosind uneori din orașele hanseatice și dinspre Liov), să se îndrepte către Bizanț, sau către marele Imperiu Otoman. Iar cum una dintre căile comerciale interacționa, în chip direct, cu fluviul Dunărea, convoaiele de negustori, instalându-se pe ambarcații, treceau, în mod fatal, pe la Vicina și prin portul Giurgiu.
Potrivit documentelor vremii, „cea mai perfectă rețea de drumuri din lume”, utilizată de comercianți – de genovezi, de moravi, de germanici și de alte nații – pentru a trimite nobilimii din Constantinopol și din Sarai, sau Samarkand, vite și grâne, miere și ceară, pește, piei de vulpi polare și de vizon, intersectând atât punctele negustorești Chilia și Cetatea Albă, cât și centrul Caffa, pentru a poposi, în final, la Tartaria, sau în alte părți, străbătea, deopotrivă, Transilvania și Câmpia Română. De aceea – conform izvoarelor istorice – e foarte explicabil de ce, prin anul 1243, surprinși neplăcut de marea expansiune tătară, foarte mulți comercianți din Armenia (care, precum se știe, erau „negustori din vocație”), au migrat întâi spre Marea Neagră, stabilindu-se pe litoral; întrucât însă și zona aceea se afla sub control mongol, nu mult mai târziu, o parte dintre ei s-au „dezrădăcinat” din nou și au plecat unde „au văzut cu ochii”, unii instalându-se, pentru a deveni anonimi, în câteva localități din câmpia munteană, iar alții, în sfârșit, alegând, ca punct final al călătoriei lor, energicul și enigmaticul oraș Vicina. Nici acolo nu au scăpat de controlul tătar; dar, cum birul datorat Imperiului Mongol se percepea de către autoritățile bulgare și genoveze – spre deosebire de partea de pe uscat a ținutului vasal românesc, unde dările se strângeau, în mod foarte brutal, de către „baskaci”, sau colectori de taxe, racolați dintre tătari -, feudalii din ostrovul Mocanu, genovezi, cu precădere, dar și bulgari, și câțiva mongoli, precum și reprezentanți ai altor seminții, nu interacționau în mod direct cu cotropitorii tătari, reuniți, de puțin timp, sub steagul ciudat al marii Hoarde de Aur.
Mongolii însă, în pofida cruzimii lor inumane dovedite în bătălii, nu și-au exercitat niciodată dominația (precum s-a văzut mai târziu) prin violență, ci, dimpotrivă, deși simpla vecinătate a oștilor lor le teroriza psihic pe celelalte nații, ei, urmând, poate, învățăturile lui Ginghis Han către descendenții săi – care prevedeau ca neamul mongol, orice s-ar întâmpla, să continue a trăi pastoral, sau în chip nomad -, le-au acordat supușilor lor o mare marjă de libertate, îndeosebi religioasă (în condițiile în care ei, când au năvălit în Europa, practicau idolatria și șamanismul, fără a fi însă fanatici religioși), mulțumindu-se doar cu a-și crea premise pentru a-i jefui în mod „legal”.
Prin urmare, nu a părut nimănui nimic nelalocul lui când Ordinul franciscan, sau o organizație religioasă de rit catolic, subordonată papei – care încă de prin anii 1228-1232 începuse a-și forma unități teritoriale proprii, înființând, în Ungaria, mai multe „convente”, iar în anul 1233 chiar întemeind, în aceeași Ungarie, „o provincie autonomă a ordinului” -, și-a însărcinat membrii, îndată după instaurarea controlului mongol asupra Europei, să se insinueze atât printre popoarele ortodoxe intrate în sfera de dominație a Hoardei de Aur, cât și – conform lui Guillaume de Rubruck, unul dintre cei dintâi misionari franciscani în Imperiul Mongol, autorul unei relatări referitoare inclusiv la românii din spațiul carpato-balcanic – printre tătari. Așa încât (precum iarăși s-a observat mai târziu), valul de propagandiști catolici, respectiv franciscani, revărsat, poate la comanda papei, după instaurarea stăpânirii mongole în Europa, către popoarele creștin-ortodoxe, pentru a le converti, a ajuns, în mod cert, la Vicina și, datorită poziționării geografice a acelui oraș, probabil și la Giurgiu.
Genovezii însă – sau principalii ocupanți ai ostrovului Mocanu – erau catolici; de aceea nu e greșit a se concluziona că activitatea de propagandă a franciscanilor nu era destinată enoriașilor lor, ci creștin-ortodocșilor aflați pe insulă – care, de altfel, la data aceea, se pare că, de puțin timp, aveau și o mitropolie, supusă Patriarhiei de la Constantinopol -, precum și a acelora din împrejurimi, de la Slobozia, de la Frătești, de la Giurgiu, da la Daia, de la Bălănoaia, de la Gostinu, de la Braniștea și de la Oinacu, dar (deși foarte puțin probabil, din pricina dificultăților prezentate de relief), poate și de pe celălalt mal, bulgăresc.
Oricum s-ar fi întâmplat însă, la vremea aceea, românii din Muntenia nu numai că existau, dar erau importanți, deoarece altfel nu i-ar fi menționat, într-o scrisoare din 25 martie 1245, în care-i înfățișa ca locuind „pe teritoriul din apropierea Dunării și a Mării Negre”, însuși papa Inocențiu al IV-lea (1243-1254). Tot el însă îi îndemna, în același document, pe grecii, pe bulgarii, pe cumanii și pe rutenii catolici, dar și pe alții, de același fel, „să ceară ierarhii bisericești locale”, pentru a adera „la Unirea cu Roma”, dovedind că știa prea bine atât ce spune, cât și ce face.
Dacă însă pe papa de la Roma îl preocupa, cu precădere, elementul uman, prin intermediul căruia spera a-și extinde autoritatea asupra unui cât mai vast teritoriu, pe regii din jurul Valahiei – sau a Cumaniei, cum era denumită în epocă -, îi interesa mai mult ținutul, pe care, evident, ar fi vrut să-l atribuie supușilor lor. Așa, de pildă, intenționa Bela al IV-lea, suveranul Ungariei (1215-1270), care, prin intermediul „Diplomei ioaniților”, emisă la data de 2 iunie 1247, dar transcrisă la 20 iulie 1250, încercând să refacă dominația maghiară asupra Olteniei, îi chema în sprijin pe Cavalerii Ioaniți, cunoscuți și ca „hospitalieri”, cărora le promitea în schimb, în caz că erau de acord a popula și a apăra acele teritorii, Banatul, Severinul și alte posesiuni.
Pentru a-i îndupleca, monarhul ungur le-a descris amănunțit cum puteau, așezându-se în acele locuri, să „obțină venituri din terra Zeurin, întinsă până la râul Olt”, explicându-le – cum a reieșit mai târziu – că în acele proprietăți „erau incluse” atât „regatele lui Ioan și Farcaș”, cât și Cumania, parțial sau în întregime, care începea de la râul Olt și se termina undeva într-un punct nedefinit. Dar, pe de o parte, Cumania, sau Valahia, așa cum era prezentată de suveranul maghiar, nu a aparținut niciodată regatului Ungariei, fiind o regiune administrată de Imperiul valaho-bulgar și dominată de Imperiul Mongol, iar pe de alta Cavalerii Ioaniți au înțeles că Bela al IV-lea nu le oferea, de fapt, nimic, ci doar îi invita să cucerească ținutul românesc, pentru a-l alipi regatului ungar, astfel că au refuzat.
Totuși, Diploma Ioaniților, sau „bula papală” scrisă de suveranul maghiar cuprindea și lucruri adevărate, precum o referire la terra, sau țara lui Seneslau, voievod român, dar de la care, fiind vasal Ungariei, regele Bela al IV-lea percepea jumătate din venituri, sau aprecieri asupra voievodatului lui Litovoi și ale cnezatelor lui Ioan și Farcaș, despre care regele maghiar pretindea, nu se știe cu cât temei, că erau datoare a îi ajuta pe cavalerii ioaniți „cu mijloacele lor ostășești”, respectiv „cum apparatu suo bellico”, atât la protejarea țării, cât „și la înfrângerea și pedepsirea atacurilor” inițiate din exterior. În schimb, același document prevedea că, dacă ținta agresiunilor o reprezenta regatul maghiar, atunci voievodatul lui Litovoi și cnezatele lui Ioan și Farcaș nu mai trebuiau să livreze ca supliment militar către cavaleri decât o cincime din „ostașii țării amintite”; iar dacă războaiele s-ar fi purtat în Cumania, în Bulgaria sau în Grecia, atunci îndatorirea de a „merge la oaste” îi revenea doar unei a treia părți recrutate dintre „cei în stare a merge” la o bătălie. Ceea ce evidențiază încă o dată, în primul rând că, pe vremea aceea, în Muntenia existau cnezate, ducate și voievodate – desigur, necentralizate, dar împărțite deja (precum se menționa în însăși „bula papală”) în „cele două mari clase proprii feudalismului”, respectiv „majores terrae”, sau mai marii pământului, ori stăpânii, și „rusticii”, sau țăranii, dintre care însă obligativitatea de a merge la oaste le revenea țăranilor liberi -, iar apoi că, dacă, în cazul atacării Ungariei, din Cumania nu era necesară, pentru apărare, decât o cincime din efectivele ei, potențialul militar al acelui ținut valah era, desigur, imens.
Devenit cel mai mare imperiu din lume, al tuturor timpurilor și civilizațiilor, vastul stat mongol și-a asigurat un aparat funcționăresc pe măsură, capabil a susține viabil un asemenea mecanism uriaș. Dar, cum expedițiile efectuate în scop de jaf încetaseră, în mare parte, iar pofta înalților dregători de la Karakorum de a trăi cu fast și într-un lux orbitor era nesecătuită, conducătorul suprem, respectiv Toregene, văduva lui Ogodai, conștient că fidelitatea „locotenenților” săi nu putea fi stimulată decât cu prăzi și cu remunerații mari, s-a preocupat, în primul rând, îndată ce drumurile comerciale au fost croite, de acordarea unor facilități care să susțină negustoria, meșteșugurile și agricultura. Apoi – conform afirmațiilor lui Piano del Carpini, mesagerul papei Inocențiu al IV-lea la palatul marelui han între anii 1245-1247 – a convocat, poate după „alegerile” din 1246, când căpetenie supremă a ajuns alcoolicul Guyuk, înalții comandanți mongoli la sfat și, în final, păstrându-și pentru sine regiunea întinsă de-a lungul Volgăi, unde se afla reședința imperială, i-a atribuit fiecăruia, pentru a o administra, câte o zonă cuprinsă între granițele formate de râurile Nipru, Don, Volga și Ural.
Spațiul românesc extracarpatic, împreună cu cnezatele din vestul Rusiei, i-a revenit în stăpânire lui Qurumsi, fiul lui Ordu, cunoscut, mai târziu, și sub numele de Corenza, care, deși nu avea căderea de a se substitui hanului de la Sarai, unde se găsea capitala Hoardei de Aur, dispunea totuși, pentru a-și exercita autoritatea, de 6 000 de călăreți înarmați. Iar cum prerogativele sale i-o permiteau, hanul Qurumsi a înființat imediat, în ținutul de la est și sud de Carpați, posesor al statutului de teritoriu vasal al marelui Imperiu Mongol, mai multe detașamente de supraveghere, pe care le-a implementat în regiune, cu misiunea de a nu îngădui tulburări. De asemenea, tot el a instituit – dar, desigur, la ordinul marelui han – obiceiul ca voievozii locali, conducători de mici formațiuni statale, să se prezinte, pentru a li se recunoaște rangul, periodic la Karakorum, unde, încărcați cu daruri, trebuiau să se prosterneze înaintea teribilului îndrumător mongol.
Existența Hoardei de Aur în spațiul danubiano-pontic nu era un secret, regele Bela al IV-lea al Ungariei informându-l, de pildă, pe papa Inocențiu al IV-lea, prin anul 1250, că mongolii dominau atât Cumania, cât și ținutul Brodnic, ambele situate la est de Carpații Orientali. Dar, deși atât papa Inocențiu al IV-lea, cât și suveranul maghiar își doreau enorm, ca fervenți susținători ai catolicismului, să-i convertească pe valahii din Câmpia Română – numiți „blaci” de flamandul Wilhelm de Rubruck, solul regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt al Franței, trimis între anii 1253-1255 la reședința marelui han, în mărturiile sale – la credința lor, mongolii, la vremea aceea, potrivit relatărilor aceluiași emisar, erau invincibili: „De la gurile Tanaisului (Donului) spre apus” – a scris el -, „până la Dunăre, totul este al lor (al mongolilor), și chiar peste Dunăre, spre Constantinopol, Vlahia, care este țara lui Asan, și Bulgaria mică, până în Slovenia, toți le plătesc tribut”. În plus, rânduiala impusă micilor conducători locali de către căpetenia Qurumsi, de a se înfățișa cu daruri înaintea marelui han, se perpetuase și se extinsese, fiind practicată nu numai de români, ci de cnejii sau de voievozii tuturor regiunilor dominate de tătari în sud-estul european.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!