Creaționismul constă în credința că universul și toate formele de viață existente în el au fost făcute de Dumnezeu. Evoluționismul, în schimb, care este tot o religie – întrucât afirmațiile sale nu au fost niciodată demonstrate și verificate -, proclamă ritos – fără a explica nici cum a apărut viața pe Terra, nici de ce, în zilele noastre, cârtițele nu se mai preschimbă în altceva, nici de ce lipsesc verigile de legătură între așa-zisele clase modificate -, că speciile de animale s-au transformat unele din celelalte, un organism unicelular metamorfozându-se, în cele din urmă – după ce a fost, pe rând, bacterie și castravete-de-mare, și broască țestoasă, și pitulice, și maimuță – în om.
De aceea, între militanții celor două tabere se duce, de aproape două sute de ani, un crâncen război și, pentru că nici una dintre formațiunile combatante nu s-a desprins încă în învingătoare, metodele practicate pentru a-l câștiga au devenit (dar numai din partea uneia, a celei darwiniene), din ce în ce mai odioase.
Contestatarii lui Dumnezeu – sau transformiștii – au un scop bine determinat: întrucât Atotziditorul, care a creat universul special pentru om, i-a acordat făpturii plămădite de el libertate deplină pe acest pământ, laolaltă cu o mulțime de alte drepturi – adică accesul necondiționat la o sursă de hrană, la o locuință, la o ocupație aleasă de bunăvoie, la proprietate, la bunăstare și la fericire -, ei nu năzuiesc spre altceva, cu o tenacitate nebună, decât să-i îndepărteze pe oameni de Creatorul lor; să-i convingă să creadă că nu sunt urmașii lui Adam și ai Evei, ci că s-au ivit aici, pe pământ, din neant, printr-un accident al materiei, că sunt inutili și neînsemnați, că pot fi oricând distruși, de oricine, și că după moarte nu îi va aștepta decât nimicul.
Toate acestea li le inoculează în conștiință, lent și savant, ca și când le-ar injecta otravă, numai și numai pentru a-i controla; pentru a le anihila voința, a le spăla creierul și a-i înfricoșa, pentru ca o așa-zisă elită, deținătoare de privilegii, autoproclamată conducătoare, prevalându-se de falsa teorie evoluționistă, să își consolideze dominația asupra lumii, transformându-se în dinastie, apoi profitând în toate felurile care se pot închipui: economic, în primul rând, dar și politic, și social, și militar, și etnic, și geografic, și în orice alt chip imaginabil.
Or, șiretlicul cel mai potrivit pentru a-i înșela pe oameni, ca să îi poată apoi aservi, e de a-i minți în privința lui Dumnezeu, pretinzând, pur și simplu, că acesta nu ar exista. De aceea imperativul primordial al evoluționismului îl reprezintă mistificarea, ascunderea istoriei adevărate a umanității și prezentarea, în locul ei, a unor scorniri sfruntate, care, dacă nu ar fi susținute de atâtea instituții de stat, cu atâta înverșunare interesată, ar semăna cu elucubrațiile unui bolnav.
În această lumină, o înșelătorie de mari proporții o reprezintă așa-zisa Coloană Geologică, inventată în 1830 de un avocat scoțian, prieten cu Darwin – Charles Lyell pe numele său -, care, deoarece nu suporta rigoarea biblică referitoare la comportamentul uman, fiind deranjat, îndeosebi, de normele existențiale impuse de Moise, a decis, împreună cu James Hutton, un alt amic, să lovească dur în creaționism, și a făcut-o, inițiind și prezentând, într-o publicație cu profil științific, uniformitarianismul.
Uniformitarianismul este doar un postulat care nu poate fi verificat prin metoda științifică și, deși nu se bazează decât pe declarația inovatorilor săi că ”prezentul este cheia trecutului”, a fost găsit suficient de elevat, și de documentat, pe de o parte, pentru ca amintita Coloană Geologică a domnilor Lyell și Hutton să se impună public, iar pe de alta pentru ca autorii acelei găselnițe copilărești să fie considerați fondatorii geologiei istorice.
Absurditatea respectivei Coloane, care, pentru a credita teoria evoluționistă – adică pentru a imprima în conștiința umanității faptul că, pentru a se definitiva ca specii, formele de viață de pe pământ au avut la dispoziție un timp foarte îndelungat, necesar fiindu-le ca să se transforme -, a mutilat istoria omenirii aproape iremediabil (poluând-o, fără nici un temei științific, doar din răzbunare pe creștinism, cu datări abracadabrante, de ordinul a milioane de ani), e evidentă, rezidând în înseși metodele utilizate de uniformitarieni pentru a situa rocile sedimentare în timp: deși ei pretind (fără nici o dovadă) că respectivele roci s-au constituit în milioane și milioane de ani, alți cercetători, neutri din punct de vedere religios, le-au demonstrat că erupția de pe Muntele St. Helens, din statul Washington, de exemplu, a depus un strat de sediment fin gros de 7,6 metri într-o singură după amiază. Iar altundeva, într-o lucrare de geologie (”Stones and Bones”, adică ”Pietre și oase”), se relatează despre existența unui trunchi pietrificat de copac care a fost găsit înfipt, vertical, în mai multe straturi sedimentare, datate, fiecare, cu o vechime de milioane de ani. Or, e cert că în cazul acesta arborele, neputând să crească prin piatră, a ajuns în respectiva poziție în urma unei mari catastrofe; posibil a unui Potop.
În plus, precum au observat pertinent alți savanți, dovezile prezentate de uniformitarieni în sprijinul metodelor lor nu sunt chiar dovezi, deoarece se întemeiază pe o logică așa-zis circulară: adică se afirmă că teoria evoluției îngăduie trasarea unui arbore filogenetic, în timp ce ca argument pentru existența arborelui filogenetic este invocată ipoteza evoluționistă.
Dar aceste rezerve au fost ignorate de specialiști, care, cu toate că au realizat că atât metodele de datare a rocilor sedimentare, cât și Coloana Geologică în care erau încadrate, prezentau mari lacune, le-au acceptat, totuși, pe amândouă, pe baza simplului raționament, total neștiințific, că un strat oarecare de roci nu se putea constitui decât în mai multe milioane de ani. Ceva mai târziu, alți geologi au ratificat și ei inovația domnilor Lyell și Hutton și, în scurtă vreme, noțiuni sofisticate și sforăitoare, ca Precambrian, sau Hadean, sau Paleozoic, sau Jurasic, sau Cretacic, sau altele de același gen au primit girul întregii comunități științifice.
Însă, precum se știe, minciuna are picioare scurte, astfel încât, în ultimul timp, din pricina faptului că mărturiile care atestă că straturile sedimentare s-au constituit nu în milioane de ani, ci în intervale de zile, credibilitatea datărilor uniformitariene a început a se clătina serios.
Așa, bunăoară, în 1980, un geolog american, domnul Bietz, a demonstrat strălucit – primind, pentru explicația sa, cea mai înaltă distincție din branșa lui – că o zonă sedimentară din Statele Unite, cunoscută sub denumirea de ”ținutul cu rigole”, s-a format nu în decurs de milioane de ani, cum se susținea în mod tradițional, ci doar într-o zi sau două, ca urmare a unei inundații.
Erorile de datare însă sunt atât de frecvente încât nu abundența este ceea ce șochează la ele – deoarece, la urma urmei, oameni suntem, cu toții, și a greși e omenește -, ci numărul uriaș de ani inclus în acea eroare. Astfel, specialiștilor Institutului de Geofizică din Hawaii li s-a înmânat spre datare, intenționat, dar fără să li se aducă amănuntul la cunoștință, o rocă recoltată din lava solidificată a unei erupții vulcanice petrecute în 1801. Iar domniile lor, după ce au efectuat măsurători și analize, au apreciat că respectiva rocă avea nu mai puțin de 3 miliarde de ani.
Faptul, desigur, a intrigat, deoarece nu numai că oamenii au fost induși în eroare, dar mai ales din pricină că, pe baza ipotezei evoluției se fixează apoi, ca indicator al vârstelor geologice, un index fosil utilizat mai târziu la determinarea vârstelor altor fosile. Or, complacerea în acest cerc vicios dovedește nu atât neglijență, sau nepricepere, care mai pot fi iertate, cât rea credință intenționată, care trebuie eradicată.
De altfel, datarea probelor geologice, radiometrică sau de oricare alt gen, e inexactă prin definiție, prezentând deficiențe constante, recunoscute de specialiști. Dar nu lucrul acesta e supărător, căci, în fond, limitele există în orice domeniu; supărătoare e tendința învederată de a împinge evenimentele primordiale cu milioane de ani în urmă, nu pentru că așa ar indica mărturiile, ci doar pentru a lovi în convingerile religioase; sau, cu alte cuvinte, în Dumnezeu. Iar acest afront nu poate fi tolerat.
În plus, executând datările, cercetătorii acordă parametrilor interveniți în calcul valori derivate din ipotezele proprii, astfel că rezultatele, oricum compromise, par scoase mai degrabă dintr-un joben de iluzionist decât din aparatura unui laborator.
Scamatoriile efectuate în domeniul geologiei nu i-au satisfăcut însă pe evoluționiști, așa că, pentru a câștiga bătălia cu creaționiștii, au făcut ce-au făcut și curând, transferate din ”curtea” lor, duratele uriașe de timp, cuantificate în cifre extrem de mari, au început să se întâlnească și în speologie, și în arheologie, dar și în astronomie, mai toate corpurile din univers – atâtea câte vor fi existând, fiindcă nimeni nu le-a atestat, în mod științific, prezența -, căpătuindu-se cu vârste de multe miliarde de ani.
De asemeni, distanța dintre diferite astre, reale sau presupuse – căci, în fond, nici existența acestora nu a fost demonstrată -, a prins a fi estimată tot în mărimi de milioane sau miliarde de ani – ”ani-lumină” de astă dată -, ceea ce nu are altă menire decât de a-i deruta pe oameni, de a-i arunca în incertitudine, de a-i înspăimânta și de a-i umili, de a-i îndepărta definitiv de Dumnezeu, de a le aminti cât sunt de bicisnici și de neînsemnați, într-un univers infinit, fără ordine și fără hotare, și de a-i programa ca – în condițiile în care, așa mărunți cum sunt, nu trăiesc decât o dată -, să devină docili și răbdători, ascultători ca niște căței, deoarece – după moarte, firește, conform evoluționiștilor – îi paște neantul. Or, în atare circumstanțe, cel mai bine pentru umanitate ar fi, desigur, să se înfățișeze supusă, să se lase consiliată de politicieni și de bancheri, batjocorită de autorități și călcată în picioare de militari, pentru că, nu-i așa?, altă șansă de a mai trăi nu mai are, aceasta e unica în care se poate bucura de viață – să trăiască, deci, cum hotărăsc conducătorii, să accepte manipularea, să-și plătească taxele chiar și în pragul morții, să pupe mâna care îi ia libertatea și să nu cârtească…
Totuși, vârsta universului – conform specialiștilor în astrofizică și în astronomie – se poate determina doar cu aproximație, rezultatele, ca și în cazul geologiei, variind în funcție de metodele utilizate. Iar acestea nu sunt imbatabile, toate, dar absolut toate generând erori și aproximații care nu pledează deloc în favoarea științei.
(Un singur exemplu: în antichitate, conform astrologilor din vremea aceea, Sirius era o stea roșie; în prezent a devenit o ”pitică albă”, însă, pentru a se transforma, nu i-au fost necesare milioane de ani, cum susțin evoluționiștii, ci doar câteva mii).
Și atunci, de ce oamenii de știință nu au nici ezitări, nici mustrări de conștiință când stabilesc, fără nici o dovadă, vârsta corpurilor cerești în milioane și în milioane de ani?
Aspectul etic al chestiunii, când sunt la mijloc atâtea afaceri, se pare însă că nu interesează pe nimeni. Or, în cazul acesta, când oamenii înșiși sunt indiferenți față de soarta lor, nu mai e de așteptat decât un singur lucru: răspunsul lui Dumnezeu la actul agresiv al evoluționiștilor, prin care aceștia i-au îmbătrânit creația cu miliarde de ani.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!