”Cazul lui Seurat este unul dintre cele mai fascinante din întreaga istorie a picturii moderne”, a afirmat scriitorul Henri Perruchot într-unul din textele sale, și a avut dreptate: fără să strălucească în viața cotidiană – atât de scurtă, din nefericire -, Georges Seurat a fost persoana care, perseverentă și calmă, cu nimic mai altfel decât semenii săi, lucidă și răbdătoare, a fundamentat unul dintre cele mai controversate curente artistice: neoimpresionismul.
Georges Seurat s-a născut la 2 decembrie 1859, la Paris, într-un apartament obișnuit, care aparținea părinților săi. Tatăl, Antoine Chrysostome Seurat, era un fost portărel pe lângă tribunalul departamentului Seine, în La Villette, ciung de mâna dreaptă (de care acum se servea folosind o proteză), cu o stare materială mai mult decât bună, dar plin de ciudățenii, dintre care cea mai izbitoare era aceea că, vreme de șase zile, după ce s-a pensionat, își petrecea timpul de unul singur, la o proprietate a sa din Raincy, la periferia Parisului, pe bulevardul Midi, la numărul 8, întorcându-se acasă doar în ziua de marți, când, ca orice soț iubitor, își îndeplinea datoria conjugală față de nevastă. Mama, în schimb, Ernestine, fostă Faivre – fiică de țărani, ca și Chrysostome -, era o femeie tăcută, blândă și ștearsă, fără o personalitate deosebită, ale cărei trăsături de caracter – exceptând, poate, dramul de nebunie al lui Chrysostome -, le-a moștenit și micul Georges Pierre Seurat, fiul având, din pricina asta, o copilărie ternă, aproape posomorâtă, de băiețel singuratic (fiindcă fratele și sora erau mai mari ca el), greoi, taciturn și cuminte, retras în sine însuși ca un anahoret.
Nici la școală nu s-a remarcat prin nimic, fiind, după cum l-au catalogat toți profesorii săi, ”un elev silitor, dar mediocru”. Avea însă un autentic talent la desen, cât și dorința de a face ceva cu vocația sa și, de aceea, când a împlinit 15 ani, la îndemnul unchiului său Paul Haumonte, proprietar al unui magazin cu articole la modă pe bulevardul des Ternes, dar, mai ales, un împătimit al artei, s-a înscris la școala municipală de desen de pe strada des Petits Hotels, numărul 15, din apropierea casei părinților săi. Până acum, considerase desenul doar ca pe o distracție, ca pe un mod plăcut de a-și petrece timpul; acum însă a înțeles că era singura mare pasiune a vieții sale – dar o pasiune pe care, conform naturii sale introvertite, nu o trăia exuberant, ci calm, placid, calculat, cu un aer înșelător de banalitate.
În anii aceștia a parcurs volumele ”Gramatica artei plastice” și ”Istoria pictorilor tuturor școlilor”, semnate de celebrul critic de artă Charles Blanc, fondatorul publicației ”Gazette des Beaux Arts” și membru al Academiei franceze, care l-au marcat profund, întărindu-i convingerea că pornise pe un drum promițător. Dar, mai ales, determinându-l să se ocupe el însuși foarte mult atât de pictură, cât și de desen.
În februarie 1878, întrucât, pe de o parte, părinții săi erau înstăriți, iar pe de alta nu vedeau nici un inconvenient în opțiunea de a urma o carieră artistică a fiului lor, a început, alături de prietenul lui Aman-Jean, cunoscut încă din anii anteriori, cursurile Școlii de Arte Frumoase din Paris, unde l-a întâlnit, ca profesor, pe Henri Lehmann. Iar una dintre primele cărți asupra căreia și-a aruncat privirea a fost ”Legea contrastului simultan al culorilor”, aparținându-i chimistului Eugene Chevreul. Or, cum avea 18 ani împliniți, lectura acestui volum a descătușat în el voința de a-și lărgi perspectiva, de a înțelege, în sfârșit, ce este cu adevărat pictura. În concordanță cu firea sa însă nu s-a pierdut în visări poetice, în trăiri onirice și în reverii ci, pragmatic și rece, foarte rațional, a studiat în profunzime ceea ce îl frământa: realitatea culorilor, misterul lor, pricepând cu ușurință că nici una nu exista ca atare, ci doar în raport cu culorile din vecinătatea ei. Și tot acum a înțeles cu luciditate că, înainte de a concepe o știință a picturii, va fi necesar să alcătuiască o știință a desenului.
La Școala de Arte Frumoase și-a consolidat prietenia – alături de vechea amiciție cu Aman-Jean -, cu Ernest Laurent, împreună cu care – cu amândoi -, a intrat, în aprilie 1879, la cea de-a patra expoziție inițiată de impresioniști pe bulevardul Operei din capitala Franței. Ieșind de acolo, unde sentimentul de viață adevărată, plină de căldură, care parcă radia din lucrările impresioniștilor, i-a copleșit, toți trei au resimțit un asemenea șoc încât curând, găsind că, după cele văzute, nu mai avea nici un rost să urmeze cursurile academice ale conservatorului Lehmann, au părăsit Școala de Arte Frumoase, închiriind împreună un atelier în strada l”Arbalite, la numărul 32, în spatele bisericii Val-de-Grace, unde, cercetând lucrări consacrate de artă – cum era ”Tratatul de pictură” al lui Leonardo da Vinci -, veneau să-și exerseze mâna când simțeau nevoia.
Peste foarte puțină vreme însă Georges Seurat a fost încorporat, urmând a-și satisface serviciul militar în armata franceză.
În mod normal, acesta dura 5 ani; dar, conform unei legi în vigoare, dacă recrutul trecea un examen, plătind și suma de 1500 de franci, iscălind apoi un contract că se angaja voluntar, serviciul militar se reducea la un an. Și, firește că, având posibilități financiare, Seurat a optat pentru varianta mai scurtă. A fost un soldat conștiincios, disciplinat, obținând ca recompensă pentru comportamentul lui numeroase permisii. Nimeni nu știa însă că, plecând să se plimbe pe malul mării, Seurat nu se gândea nici la un chip de fată, nici la familia lui, nici la viitor, ci numai și numai la modurile de a picta, care acum îl obsedau.
În noiembrie 1880, când s-a liberat și s-a întors la Paris, și-a închiriat un atelier în strada Chabrol, la numărul 19, în apropierea locuinței părinților săi, dar numai pentru sine, fără a-l mai împărți cu Aman-Jean și Ernest Laurent. Totuși, au rămas prieteni nedespărțiți și au continuat să se întâlnească.
Pictura îi acapara întreaga viață. Toată ziua nu făcea altceva decât să lucreze, străduindu-se să descifreze de ce era atât de atras de ideea de artă; și, curând, a găsit și răspunsul: în propriile desene simțea timpul trecând; dar, datorită setei imense de precizie științifică aflată în structura sa sufletească, își dădea seama că pictura îi oferea posibilitatea de a remedia acest neajuns, de a nega timpul, de a-l anula. De aceea, de atunci, existența a început a-i fi jalonată doar de evenimente cauzate de artă: în aprilie 1881, înainte ca grupul impresioniștilor să intre în criză și să se dezmembreze, risipindu-se pentru totdeauna, s-a dus la expoziția lor (cum avea s-o facă și peste un an), pentru a se familiariza cu stilul lor de a picta, apoi a luat obiceiul să-și petreacă vremea ori lucrând intens în atelier, ori străbătând împrejurimile Parisului – ajungând până la Raincy, la Montfermeil, la Ville d”Avray, la Pontaubert și Chailly -, pentru a face schițe, a studia tehnici noi de a picta și a analiza culorile.
Dar, îndeosebi, a început el însuși să expună pânze la Salonul oficial de pictură. La 1 mai 1883 juriul i-a respins însă una dintre lucrări – reținându-i un singur tablou, un portret al lui Aman-Jean -, ceea ce i-a creat un puternic sentiment de frustrare, ca și când ar fi fost nedreptățit.
Apoi, în primele săptămâni ale lui 1884 juriul Salonului oficial a recidivat, respingându-i un nou tablou – de data aceasta, o pânză de mari dimensiuni, numită ”La scăldat”, pentru care, ca s-o picteze, fusese la Asnieres, pe insula La Grande Jatte, pe malul din fața podului din Courbevoie -, iar faptul a avut ca urmare o indignare cumplită a lui Seurat, care nu s-a simțit doar persecutat, ci și ofensat. În replică, deci, pe la jumătatea lunii aprilie 1884, aflând că o parte din artiștii refuzați, ca și el, la Salon, au constituit o asociație, cu punctul de întâlnire la cafeneaua Montesquieu, a plătit taxa de aderare, în valoare de 11 franci și li s-a alăturat.
Dar expoziția deschisă la 1 iulie 1884, în barăcile ridicate între pavilioanele Flora și Marsan pe locul fostului Palat Tuileries, distrus de un incendiu, de pictorii refuzați la Salon – cărora li s-au adăugat și alții, majoritatea neaveniți, așa încât numărul lor a trecut de 400 -, autodenumiți ”independenți”, s-a dovedit, din pricina amatorismului organizatorilor, un mare eșec, tabloul lui Seurat, de pildă, intitulat ”La scăldat”, fiind expus nu în salon, unde probabil ”încurca” prin dimensiunile lui, ci pe unul dintre pereții bufetului.
Totuși, Seurat a trecut peste acest afront și – mai ales că asociația independenților avea statut legal, purtând denumirea de ”Societatea Artiștilor Independenți” -, n-a manifestat ezitări în a participa la ședințe, unde privea, asculta, dar, cu precădere, se gândea, confruntându-și proiectele cu ceea ce auzea, la lucrările aflate în pregătire pentru expozițiile care urmau.
Tot în vremea aceea s-a împrietenit cu Paul Signac (devenit un adept al stilului său, și el un reprezentant de seamă al neoimpresionismului), astfel încât, în 1884, toamna – după ce, în cursul verii, noul său amic îl dusese, cu caiacul propriu, pe insula La Grande Jatte, pentru a picta -, Seurat a participat la expoziția deschisă la Pavilionul Primăriei Parisului de Societatea Artiștilor Independenți cu un ”Peisaj de pe insula La Grande Jatte” și cu câteva dintre schițele preparatorii, grupate însă în aceeași ramă. Din pricina vremii proaste însă, care a împiedicat vizitatorii să vină, expoziția s-a încheiat cu un nou eșec, pictorii independenți constatând că demersul s-a terminat cu un deficit de 2700 de franci. Dar nu l-au considerat inutil, deoarece, pe timpul desfășurării lui, artiștii au legat între ei noi prietenii, iar Seurat s-a ales cu elogii aduse tabloului său de criticul ziarului ”Le Voltaire”, Roger Marx – după ce tot acesta îi remarcase opera în 1883 -, care a scris laudativ despre el. Or, asta l-a motivat pe Seurat ca în martie 1884 să declare încheiată, în atelierul închiriat de câteva luni pe bulevardul Clichy, la numărul 128 bis, pânza intitulată ”Duminică pe insula La Grande Jatte”. N-o va putea expune însă la ”Salonul independenților”, deoarece, deși s-au reunit constant la cafeneaua Marengo, pe strada Saint-Honore, în apropierea Luvrului, artiștii au renunțat la deschiderea expoziției, din lipsă de bani.
Vara, Seurat și-a petrecut-o într-un mic port de pescari de pe coasta Calvadosului, numit Grandcamp, unde a pictat intens, a făcut studii și a reflectat, perfecționându-și tehnica de execuție. Cele mai multe lucrări din perioada aceea nu conțin decât două dreptunghiuri inegale, care reprezintă marea și cerul. Însă a experimentat și pictura prin puncte, foarte dificil de îndeplinit, pentru care, din cele 11 culori de pe paletă, trasa puncte din tente pure, străduindu-se ca fiecare tentă să traducă una dintre componentele culorii aparente a obiectelor.
La 15 mai 1886, într-un apartament închiriat pe strada Laffitte, deasupra restaurantului ”La Maison Doree” s-a deschis, în sfârșit, expoziția impresioniștilor, unde însă, într-o încăpere rezervată, au fost invitați să expună și așa-zișii ”divizioniști” (sau ”pointilliști”, de la cuvântul franțuzesc ”point”, cu semnificația ”punct” – numiți astfel datorită stilului lor de a picta, inventat de Seurat și preluat și de cei doi amici), Pissarro, Seurat și Signac. Însă criticii de artă și publicul au râs de lucrările lor, găsindu-le extravagante, cu toate că acestea aveau să-i influențeze în viitor pe mulți dintre pictorii care le-au admirat.
Doar renumitul critic de artă Felix Feneon le-a privit copleșit, urmând ca, mai apoi, să le declare, în revista ”L”Art Moderne”, care apărea la Bruxelles, ca făcând parte dintr-un nou curent, botezat de el ”neoimpresionism”, iar la jumătatea lui iunie, în cronicile din publicația ”La Vogue”, să situeze neoimpresionismul în contextul artei contemporane, caracterizându-l și arătând rigoarea exemplară a tehnicii divizioniste.
Și, într-adevăr, neoimpresionismul era ceva nou, care, fundamentând științific ”cuceririle” impresionismului referitoare la lumină și la umbre, se baza pe ”pointillism”, sau pe ”divizionism”, constând în a acoperi pânză cu puncte din tente pure, eliminând liniile aproape în totalitate și oferind posibilitatea creării tabloului doar prin pensulări fragmentate, prin ”împunsături” complicate, a căror execuție necesita un lung răstimp.
Explicându-și procedeul, Seurat însuși a mărturisit că ”Arta înseamnă Armonie”, care este ”analoagă contrariilor”, iar ”mijlocul de expresie este amestecul optic de tonuri, de tente (…), adică al luminilor și al reacțiilor lor – care se traduc prin umbre -, conform legilor contrastului, ale degradării iradiante”.
Spre sfârșitul anului 1886, cu toate că vara fusese din nou pe coasta mării, la Honfleur – unde a pictat ”Intrarea în port”, ”Capătul digului pe timp noros”, ”Plaja de la Bas-Butin”, ”Sena vărsându-se în mare” -, Seurat, întors la Paris, a început să colinde localurile marelui oraș, pentru a face schițe. Și-a definitivat stilul, dar tot era nemulțumit, năzuind încă să și-l mai perfecționeze. Și, mai ales, citind cronicile din jurnalele vremii, care se refereau injust la arta lui, suferea când își dădea seama că era neînțeles.
Pe 2 februarie 1887, printr-un concurs de împrejurări, invitat de un prieten care îi admira stilul pretențios, a participat cu șapte tablouri la expoziția de la Bruxelles, din Belgia, deschisă de un grup de pictori intitulat al ”Celor XX”. Și, ca și la vernisajul de pe strada Laffitte, ”La Grande Jatte” i-a impresionat la fel de tare pe vizitatori, reținându-i și incitându-i la comentarii. Însă nimeni nu s-a încumetat să exprime mai mult decât aprecieri de rutină. Dar Seurat știa că, avântându-se în necunoscut, nu se putea aștepta decât la evaluări rezervate, așa că, tot mai mult convins de justețea punctului său de vedere – mai ales că făcuse din nou prozeliți, între alții pe Theo van Rysselberghe, unul dintre fondatorii grupului ”Celor XX” -, reîntors la Paris, a continuat ceea ce începuse: adică să picteze și să expună, deși era mai mult contestat decât admirat.
Pentru a fi și mai original, dar, îndeosebi, pentru ca armoniile tentelor, pe pânzele sale, să se stingă treptat, a început să asocieze tabloului însăși rama, în funcție de lumina care cădea pe ea, păstrând-o albă, dar adăugându-i pe corp pete complementare culorilor din marginea compoziției. Felix Feneon i-a adresat însă o observație – îndreptățită, de altfel, din moment ce pictorul și-a însușit-o -, și Seurat a încetat a mai colora ramele, vopsind, în schimb, chiar pe pânză, o margine de o tonalitate ștearsă, destinată să facă tranziția între tablou și ramă. Așa a executat un portret al Madelenei Knoblock – o tânără foarte frumoasă, de 20 de ani, fără tată, pe care nu-l cunoscuse nicicând, vioaie și plină de viață, dar foarte mediocră ca intelect -, de care s-a îndrăgostit și pe care, în consecință, a rugat-o să rămână în apartamentul său, în calitate de concubină.
În februarie 1889, după întoarcerea de la Bruxelles, unde a expus din nou, invitat de grupul ”Celor XX”, cineva și-a manifestat dorința de a cumpăra tabloul ”Femei pozând” și un desen, dar, deși Seurat a făcut concesii la preț, potențialul client s-a răzgândit și combinația nu s-a mai efectuat.
Tot în vremea aceea, nu îngrijorat propriu-zis, ci mai mult sâcâit de atitudinea criticii, Seurat a început să se gândească să ”înlocuiască punctul”. Dar Madeleine Knoblock l-a anunțat că era însărcinată, Seurat s-a lăsat năpădit de obligațiile sale de viitor tată și schimbarea proiectată nu s-a mai produs.
În vara lui 1889, destul de obosit, stabilindu-se, temporar, la Crotoy, în golful Somme, nu a lucrat decât la două marine. Apropiata naștere a copilului, așteptată și de el, și de mamă, îl preocupa din ce în ce mai mult și, către toamnă, s-a mutat lângă piața Pigalle, în pasajul Elysees des Beaux Arts, într-o clădire veche, la numărul 39, unde, slujindu-se de ședințele oferite de dansatoarele Coccinelle și La Housarde, dar și de partenerii lor, L”Artilleur și Blondinet, într-un local de mâna a doua din Montmartre, s-a apucat să lucreze febril, până la ore târzii din noapte, la tabloul de 1,70 m pe 1,40 m intitulat ”Dansul”.
Copilul i-a venit pe lume pe 16 februarie 1889, fiind un băiat, pe care părinții l-au botezat simplu și sugestiv Pierre-Georges. Lui Seurat însă, cu toate că acum se maturizase atât ca om, cât și ca artist, paternitatea nu i-a schimbat cu nimic stilul de viață nespectaculos, aproape ascuns de ochii lumii și, prin urmare, fiind conștient de valoarea sa – deși nu se exhiba -, a continuat să expună pânze, să se ducă vara să se odihnească în altă localitate – la Dunkuerque, de astă dată -, iar toamna, când s-a înapoiat la Paris, înainte ca Madeleine Knoblock să îl anunțe că rămăsese din nou gravidă, să își vadă de munca sa, începând să lucreze la tabloul ”Circul”.
Iarna, ca de obicei, a participat – cu tabloul ”Dansul” – la expoziția deschisă la Bruxelles de grupul ”Celor XX”, unde a fost invitat. Iar primăvara s-a concentrat asupra lucrării ”Circul”, pe care voia s-o termine până pe 10 martie, când, la Pavilionul Primăriei din Paris, urma să se deschidă Expoziția independenților. N-a avut însă timp să facă toate retușurile, fiind nemulțumit, îndeosebi, de stadiul în care lăsase calul, dar și băncile din ultimul plan, și a expus pânza așa cum se găsea. Dar criticile nu le-a mai aflat niciodată, deoarece, îmbolnăvindu-se de difterie, pe 29 martie, în duminica Paștelui, în apartamentul său, a suferit o hemoragie cerebrală și a murit.
La 12 aprilie, Pierre-Georges, copilul pe care Seurat îl avea cu Madeleine Knoblock, a decedat și el, după ce se contaminase cu difterie de la tatăl său. Dezorientată, dar, mai ales, lipsită de sprijinul unui bărbat, Madeleine Knoblock s-a preocupat să scape de sarcina devenită acum mult prea grea, având trista surpriză să afle că, la 24 mai, în același an, la Raincy, domnul Antoine Chrysostome, tatăl lui Seurat, s-a stins și el, din cauze care ei nu i-au fost comunicate.
În foarte scurt timp, Maximilien Luce, Paul Signac, Felix Feneon și Emile Seurat, fratele pictorului, au alcătuit un inventar al operei rămase după moartea lui Georges, stabilind că existau 42 de tablouri, 163 de schițe și 527 de desene sau crochiuri. Practică, familia a dorit inițial să scoată opera la licitație, dar, realizând că valoarea comercială a lucrărilor nu era prea mare, s-a răzgândit, acceptând, în cele din urmă, să împartă tablourile – și celelalte -, prin bună înțelegere, rudelor și Madelenei, iar prietenilor lui Seurat să li se doneze câte un panou pictat, sau câte un desen, sau chiar pe amândouă.
A izbucnit însă imediat un scandal, din motive obscure, sau derizorii, și între amicii lui Seurat și Madeleine Knoblock a intrat dihonia. Scurtă vreme după aceea însă conflictul s-a aplanat, Madeleine – după ce mama i s-a înecat, într-un accident – s-a stabilit în Belgia, apoi, despre ea, nu s-a mai aflat niciodată nimic.
Un lung răstimp opera lui Seurat a căzut în uitare, fiind ocolită atât de amatori, cât și de colecționari. Iar faptul a alarmat familia, care, având o situație economică înfloritoare – cu bani depuși în bănci estimați în milioane -, se simțea stânjenită de moștenirea lui Seurat, ale cărui tablouri de mari dimensiuni – ca și altădată, la unul dintre evenimente -, ocupau prea mult spațiu. Așa că, în 1899, Feneon a organizat, între 19 martie și 5 aprilie, în localul publicației ”La Revue Blanche”, o imensă expoziție compusă din 323 de lucrări ale lui Seurat, aparținând rudelor lui, de care, vânzându-le în general cu 10 franci, și cu 100 de franci când erau înrămate, s-a grăbit să se debaraseze.
Prețul lucrărilor lui Seurat a început să crească, treptat, și să urce la cote fabuloase, abia după primul război mondial, când muzeul Luvru, de pildă, slujindu-se de fondurile unei donații canadiene, a dat, în 1951, pe pânza numită ”Porten Bessin, intrarea în port în timpul fluxului”, nu mai puțin de 16 000 000 de franci. Iar în 1956, la Hotel Druon, o simplă schiță – și anume ”Stropitoarea”, datând de la debutul carierei pictorului -, s-a vândut cu suma de 5 100 000 de franci.
Însă mai importantă decât valoarea financiară e influența pe care Seurat, așezând la temelia vocației și a căutărilor sale ideea – devenită obsesie – condiției umane, care e trecătoare, a exercitat-o, din plin, asupra fovismului și a cubismului, precum și a orfismului. Futuriștii italieni sunt și ei discipoli ai lui Seurat, în mod declarat, iar pictura abstractă este și ea tributară divizionismului.
Dovada că Seurat a fost genial, devenind ”părintele” curentului neoimpresionist – care, cum se admite, în general, și-a pierdut forța vie odată cu dispariția inițiatorului său -, e că lucrările lui se găsesc astăzi în cele mai selecte locații: la ”Art Institute” din Chicago, la Luvru, la ”Metropolitan Museum of Art” din New York, la ”Albright Art Gallery” din Buffalo, precum și în altele, asemănătoare.
Iar cuvintele care îl definesc cel mai bine sunt, poate, cele scrise de Henri Perruchot: ”Acest „trecător de seamă„ răsare din noapte cu opera pe care o are de împlinit și apoi, după ce opera a fost dusă la capăt, piere din nou în noapte”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!