Marketingul contemporan, agresiv și eficient, care promovează la superlativ cam tot ce se publică în ziua de azi, atât în materie de ficțiune, cât și în alte domenii, aruncă în derizoriu, făcând chiar imposibilă, o încercare de ierarhizare valorică a cărților editate în ultimul timp. De aceea acțiunea de a fixa nu un roman, ci romanul în niște tipare – adică într-un curent anume și, eventual, de a-l plasa într-un top -, e o întreprindere atât riscată, cât și temerară. Totuși, în linii mari, la nivel de principii și, mai ales, fără nici o pretenție de a dovedi spirit critic, ci doar de a nota unele simple impresii de cititor, se pot schița câteva idei.
O vreme, înainte de instaurarea regimului comunist în țara noastră, literatura română – romanul, în primul rând, dar și celelalte genuri -, a fost covârșitor influențată de literatura franceză pe care, în mod firesc, tinerii studenți autohtoni, aflați la studii în Franța, seduși de farmecul și de spiritul unei culturi atât de vaste, și-o luau sârguincioși ca model. Iar lucrul nu era rău deloc, deoarece influența unor scriitori ca Balzac, sau Hugo, sau Flaubert, sau Stendhal, într-o literatură care abia se consolida, nu putea fi decât benefică.
După instalarea temeinică a partidului comunist la putere însă a urmat o perioadă nefastă, numită ”proletcultistă”, când tuturor scriitorilor români li s-a impus ca prototip literatura rusă. Ca și în cazul literaturii franceze, la care condeierii autohtoni se raportau ca la o matrice, nici literatura rusă nu ar fi dăunat cu nimic operelor literaților noștri, dacă ar fi fost îndemnați să-i ”urmeze spiritual” pe Turgheniev, pe Tolstoi, pe Cehov, pe Dostoievski și pe alții ca ei, recunoscuți ca având o valoare universală. Însă, precum se știe, li s-au oferit doar modele ”prefabricate”, de tip sovietic, pe care au fost siliți să le copieze și, în mod hidos, creația scriitorilor autohtoni s-a transformat într-o literatură ”angajată politic” – adică într-un morman de maculatură, mistificatoare, schematică, fără o expresie originală și fără viață.
Câțiva ani mai târziu s-a produs însă așa-zisul ”dezgheț” și scriitorilor români li s-a îngăduit, în sfârșit, să creeze și în altă manieră decât în aceea artificială a ”realismului socialist”. Iar o mare parte din ei, reînnodând firul întrerupt în 1944, s-au reorientat către literatura franceză, nu pentru a o imita, ci pentru a o lua din nou, estetic și ideatic, ca prototip. Sau, mai exact, pentru a-și plia, pe șablonul ei, propriile teme și sentimente.
Între timp însă nobila, vechea, faimoasa literatură franceză suferise și ea prefaceri mari: ca urmare a apariției formidabile a lui Marcel Proust pe cerul culturii universale, o mulțime de alți literați, talentați și ei, fără îndoială, dar eclipsați de geniul lui Proust, provenind din mediile universitare – unde unii, prin poziția lor, aveau un cuvânt extraordinar de rostit atât referitor la valoarea literaturii, cât și în privința direcției care trebuia urmată de această literatură -, au încercat să scoată proza din umbra uriașă a marelui scriitor modern și, în consecință, au contribuit decisiv la apariția, în cultura franceză, a unor noi modalități de a crea prin cuvânt – împărțite mai târziu de critici pe genuri -, dar, îndeosebi, a ceea ce s-a numit ”noul roman”, sau ”antiroman”.
Conform lui J.P. Sartre ”Antiromanul păstrează aparența și contururile romanului (…). Dar aceasta se produce pentru a ne decepționa și mai mult. Este vorba de contestarea romanului prin el însuși, de a-l distruge sub ochii noștri, părând că se construiește”.
Însă inovația mediilor universitare franceze, care au promovat, de-a lungul timpului, creatori de antiroman ca Michel Butor, sau Nathalie Sarraute, sau Alain Robbe-Grillet, sau Marguerite Duras etc. n-a fost o născocire tocmai pe gustul publicului, deoarece – cum a sesizat, mai târziu, criticul român Romul Munteanu – ”Șocul antiburghez realizat de romancieri este minim. Scriitura lor obscură, care creează în permanență dificultăți de decriptare, nu-i poate conferi în momentul de față o largă audiență”. Prin urmare, la fel cum s-a întâmplat și cu alte curente, artificiale prin însăși natura lor, dar susținute cu insistență, nici antiromanul ”n-a prins” la public.
Totuși, ambițioșii lui promotori, care, controlând aproape în totalitate, prin funcții și prin influență, presa literară franceză, dețineau pârghiile pentru a deschide un drum cultural, nu s-au resemnat, ci au continuat să recomande viguros cititorilor noul roman, în speranța că, în cele din urmă, îl vor impune ca pe o permanență.
Pe de altă parte, scriitorii români, fideli programului lor de ”înnoire” a literaturii autohtone – a romanului cu precădere, cum am mai subliniat -, au continuat, de asemeni (e adevărat, cu o întârziere cam de două decenii), să implementeze modelul francez, invadând, în scură vreme, piața literară cu noul roman – dar și cu alte găselnițe, tot de sorginte franceză -, căruia sprijinitorii din România i-au făcut constant o reclamă copleșitoare, investind, desigur, în el resurse financiare amețitoare. Pe scurt, s-a ajuns până acolo încât cine nu compunea în ”maniera franceză”, impusă de scriitura obscură a antiromanului, nu mai era publicat, fiind considerat depășit.
O particularitate comună însă tendinței de a impune noul roman ca pe o valoare autentică atât în Franța, cât și în România a fost că experimentul nu a repurtat nici cel mai neînsemnat succes la public, având, după cum a observat Denis Saint-Jacques ”o funcție narcisistică, neputându-și găsi decât un auditoriu redus”. (De altfel, și alți celebri oameni de cultură francezi – scriitori, critici și istorici literari, ca Roman Gary, sau Pierre de Boisdeffre, sau Jean Bertrand Barrere, sau Robert Kemp, sau Francois Mauriac, sau Edouard Loup, sau Andre Sauvage – au obiectat vehement împotriva popularizării acestui tip steril de a face artă, însă au fost ignorați).
S-a considerat, deci, că nu publicul are căderea de a forma gustul literar al scriitorilor, ci viceversa, și noul roman, deși lipsit de cititori, a fost susținut în continuare de mediul universitar.
În răstimpul acesta însă, în lumea largă – pe continentele american și sud-american, cu preponderență, dar și în alte regiuni -, fenomenul literar specific fiecărei zone, lipsit de constrângerile încadrării într-un tip anume de scriitură, a luat amploare, dezvoltându-se în chip natural – adică exploatând filonul clasic, descoperit cândva de Balzac, de Hugo, de Flaubert, de Tolstoi, de Dostoievski și de ceilalți – și, în scurtă vreme, pe firmamentul literar al umanității au apărut și s-au impus o seamă de mari scriitori: Saul Bellow, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez, Ernesto Sabato și alții încă, tot atât de merituoși.
În Franța, promotorii noului roman și-au mai continuat experimentul, străduindu-se cu îndârjire să îl impună, încă un număr de ani. La un moment însă au observat și ei că trudeau în gol, neavând cititori, așa încât, în pofida voinței lor – mai ales că mulți dintre ei îmbătrâniseră și obosiseră, retrăgându-se și din funcțiile universitare, iar influența socială le scăzuse drastic – au schimbat registrul, reîncepând să cultive, cu aceeași perseverență, vechiul tip de roman. Și astfel au văzut lumina tiparului, în literatura franceză, susținute copios de critica vremii, romanele ”Iarna unui gentilom”, de Pierre Moustiers și, mai târziu, ”Fortul Saganne”, de Louis Gardel, acesta din urmă fiind încununat cu Marele premiu al Academiei franceze.
Însă, dintr-o perspectivă globală și concurențială – care, de altminteri, ne marchează veacul -, era prea târziu, deoarece, pe de o parte, nici ”Iarna unui gentilom”, nici ”Fortul Saganne” nu se compară, valoric, cu alte romane de gen, apărute în alte părți ale lumii cam în același timp, iar pe de alta publicul francez își întorsese deja privirea către creatorii clasici de literatură, pe care acum, după ce noul roman îl dezamăgise cumplit, îi adula.
Or, din pricină că ani în șir s-a lăsat tutelată de literatura franceză, literatura română a suferit același eșec: noul roman (dar și variantele sale, cosmetizate puțin și încadrate în alte curente) și-a epuizat resursele, aducându-i pe susținători în postura de neinvidiat a unor medici care încearcă să resusciteze un muribund, cititorii s-au reorientat în masă către adevărata literatură – obținută însă acum din surse americane, sud-americane sau de aiurea -, iar întrebările care își așteaptă un răspuns imediat sunt următoarele: ce se va mai întâmpla? Va continua literatura română să rămână în umbra literaturii franceze, suferind și agonizând odată cu ea, sau se va elibera de tutelă, întorcându-se, parțial, către modelul clasic, pentru ca, de acolo, prin tot ce are național și specific, să se îndrepte spre universalitate?
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!