Capitolul 15: Moartea
Apoi, în iarna anului 1388, în sfârșit, mai multe detașamente de otomani, conduse de marele vizir Candarli Ali pașa, învingând trupele țarului bulgar Ivan Șișman, coalizate cu cele ale despotului Dobrogei, numit Ivanco, s-au urnit de pe teritoriul Bulgariei, pătrunzând la vest de Marea Neagră și încercând să ocupe ținutul. Le-a întâmpinat însă prompt domnitorul român, sprijinit de mai mulți luptători dobrogeni, puși sub comanda sa de fiul lui Dobrotici, care, sosind din Bulgaria, unde tocmai cuceriseră câteva cetăți, a încercat să le oprească. A suferit însă o neașteptată înfrângere, și astfel, în timp ce s-a repliat, le-a oferit celor 30 000 de soldați otomani ai marelui vizir Candarli Ali pașa prilejul să năvălească în așezări, și să posteze garnizoane de pază la Silistra, la Târnovo și la Șiștov. Mircea cel Bătrân însă, pândind un moment prielnic, când grosul oștirii turcești se îndepărtase deja, a atacat garnizoanele și și-a instaurat stăpânirea pe toate trei fortărețele; dar faptul l-a înfuriat grozav pe sultanul Murad I, determinându-l ca, la începutul anului 1389, să pregătească o nouă armată, instruind-o să acționeze în așa fel încât să vâre groaza în populație și, numaidecât, s-o trimită la nord de Dunăre, cu misiunea să prade țara. Mircea cel Bătrân însă se aștepta la un contraatac turcesc, așa că le-a ieșit înainte, conducând însăși oastea cea mare a statului său, i-a spulberat, apoi, nestingherit, a unit Dobrogea cu Țara Românească, alipind ținuturilor deja controlate inclusiv orașele Silistra, Chilia și Licostomo, precum și teritoriul din jurul lor. Iar această mișcare i-a înspăimântat și mai mult pe genovezii de la Vicina, care, de-acum, din zi în zi, erau convinși că le va fi tot mai rău.
Domnitorul român însă nu s-a mulțumit să anexeze Dobrogea și emporiile dunărene ci, tot în cursul anului 1389, a trecut pe numele său Almașul și Făgărașul. Apoi, pe data de 10 decembrie 1389 (alte surse indicând însă luna octombrie a aceluiași an), când, după lupta de la Kosovo Polje, sultanul Murad I tocmai fusese ucis de Milos Obilic, iar în locul lui urcase pe tron fiul său, Baiazid, a trimis, pentru a-și proteja posesiunile, mesageri la Rodna, cu porunca de a încheia, prin mijlocirea lui Petru I, domnitorul Moldovei, un acord cu suveranul polon Wladislaw al II-lea Jagello, prin care amândoi regii se angajau a se ajuta reciproc în cazul unui atac maghiar. Convenția s-a ratificat la Lublin, pe 20 ianuarie 1390, în condiții de deplină egalitate și, în afară de siguranța inoculată pentru viitor celor doi suverani, a avut o influență covârșitoare asupra vieții politice de la gurile Dunării, provocând vicariatului Tartariei Aquilonare pierderea de sub jurisdicția sa a mănăstirii aproape goale de la Vicina, precum și a aceleia de la Cetatea Albă, care nu s-au mai regăsit în lista lui Bartolomeu din Pisa din anul 1390. Tot în acea perioadă – în 1390, sau poate chiar un an mai târziu -, neîmpăcându-se cu gândul de a fi fost alungați, turcii au declanșat un nou contraatac în nordul ținutului, dar nu în Dobrogea, ci la Vidin, unde l-au înfrânt și l-au izgonit pe țarul Sracimir (sau Stracimir, sau Stratsimir). Suveranul bulgar însă a cerut ajutor la români, Mircea cel Bătrân a decretat mobilizare generală, a strâns, ca de obicei când socote de cuviință, oastea cea mare a țării, s-a năpustit asupra otomanilor – care, între timp, devalizaseră orașul în mod îngrozitor -, i-a atacat de mai multe ori și, în cele din urmă, eliberând Vidinul, l-a readus pe tron pe țarul Sracimir.
A urmat un răstimp de pace, pe care voievodul român, sprijinit de dregătorii săi (care, cam de pe atunci, apar tot mai des în documentele vremii, logofătul prin anii 1390-1400, banul la 27 decembrie 1391, stolnicul la 8 ianuarie 1392, iar paharnicul în același an), l-a folosit în scop defensiv, reconstruind, pe ruinele unei vechi fortărețe bizantine (pe la 1392, dar înainte de 1393), cetatea Turnu, dar și economic, continuând – conform unui document alcătuit la 8 iulie 1392, în Pera Constantinopolului, în care sunt menționați „perperi de Valahia” – să emită monedă, așa încât muribunda Vicina a cunoscut, pe neașteptate, un ultim moment glorios, puțina lume din ostrov asistând uimită cum, în micul port, navele acostau din nou, asaltate numaidecât de hamali, bacul era tot mai utilizat, la estacadă și la debarcader negustorii se înghesuiau ca în vremurile de altădată, iar în fața hanului de la Oinacu, lângă stabiliment, unde încă se mai găseau câteva femei, pe marele loc bătătorit, plin cu funcționari și cu slujbași domnești, caravanele comerciale se formau neîntrerupt.
Potrivit registrelor negustorești de la Caffa, pe vremea aceea comercianții români, amestecați, de bună seamă, printre cei genovezi, care nu-i mai puteau respinge, se numeau Stoica, Radu, Stancu, Iachobus Valachus, Dimitrie, Mihail Balș, Teodor din Telicha, Iohannes din Vicina sau Constantin din Vicina și soseau în Crimeea după ce încărcau în navele lor grâul de la Frătești, de la Slobozia, de pe domeniul domnesc de la Giurgiu, de la Daia, de la Bălănoaia, de la Braniștea și de la Gostinu, în timp ce aceia care preferau căile de pe uscat, și care se numeau cam la fel, se adunau, de obicei, pentru a constitui o caravană, în grupuri de câte 60 de care, trase de câte 6 cai, în fața și în spatele cărora, dar și pe laturi, mergeau paznici călări, înarmați până-n dinți, proprietarul, în caleașca sa și caii de rezervă. Uneori însă, pentru a se apăra de tâlharii ascunși în Codrii Vlăsiei, sau chiar de pâlcuri de oșteni rătăciți dispuși a-i ataca ziua-n amiaza mare, cei mai bine de 60 de oameni ai unei caravane se uneau cu însoțitorii altor comercianți, asemenea lor, și atunci larma drumului, în înaintarea lor către munți, părea făcută de un târg în mișcare.
Dar, la 17 iulie 1393, când turcii otomani, în sfârșit, au cucerit țaratul Târnovo, condus, pe atunci, de Ivan Șișman și au anexat Tesalia, transformând toată Bulgaria în pașalâc, pacea din acel ținut s-a spulberat și Mircea cel Bătrân, prea bun strateg ca să nu-și dea seama de adevăr, și prea rațional ca să-i atace pe turci când aceștia se aflau la apogeul puterii lor, a asistat pasiv cum otomanii i-au ocupat posesiunile din sudul Dunării, așezându-se pe linia fluviului și devenind vecini cu regatul său. Era însă o proximitate extrem de periculoasă și, de aceea, înfruntând orice risc, în primăvara anului 1394 Mircea cel Bătrân și-a strâns oastea din nou, a trecut surprinzător la sud de Dunăre, a străbătut Munții Balcani prin pasul Celikavak apoi, convins că inițiativa îi va acorda superioritate, i-a atacat pe akingiii turci din regiunea Karinovari (azi Karnobat), pe care i-a nimicit în mai puțin de o zi.
În atâția ani de conducere imperială însă Baiazid I Ildârâm, zis și Fulgerul, se versase în manevrele de război otomane, așa încât, când domnitorul român și-a orientat loviturile contra supușilor săi, uluit de atâta impertinență, a convocat nu mai puțin de 40 000 de soldați, dar și trei corpuri armate, de circa 8000 de oameni, conduse de vasalii săi sud-dunăreni Ștefan Lazarevici, Marko Kraljevic și Constantin Dragasevic, a trecut la nord de Dunăre, cu intenția clară de a le administra autohtonilor o aspră pedeapsă, a pus tunurile pe Cetatea Giurgiu, a asaltat-o, avariind-o destul de serios, i-a biruit și i-a risipit pe apărători, apoi, năvălind mai departe, a ocupat Țara Românească în întregime.
Strâmtorat, dar nu disperat, ci caracterizat ca întotdeauna de luciditate, Mircea cel Bătrân s-a retras, conform cercetătorilor, undeva pe lângă Craiova, cel mai „probabil pe Jii”, unde, curios, a așteptat următoarea mișcare a armatei dușmane. Iar când, trimițând iscoade, s-a lămurit asupra intențiilor adversarilor săi, le-a luat urma, i-a secondat îndeaproape, apoi, în primăvara anului 1395, a organizat, la Rovine, în fruntea a aproximativ 10 000 de oșteni, un fel de ambuscadă și, în lupta care s-a desfășurat, i-a învins din nou pe turci. Dar otomanii îi erau superiori numeric și s-au refăcut rapid, așa că, neputând valorifica acea victorie, domnitorul român, bun cunoscător al ținutului, s-a retras din nou, apucând către est. Apoi, în același an, și-a atacat din nou inamicii, undeva pe lângă Argeș, însă, cum otomanii i-au respins asaltul, trecând la contraofensivă, s-a refugiat în Ardeal, lăsându-le turcilor posibilitatea, de mult așteptată, de a-l înscăuna în locul său, pe tronul Țării Românești, cu sprijinul unora dintre marii boieri, pe aristocratul Vlad, o rudă de-a sa, căruia, mai târziu, istoricii i-au zis „Uzurpatorul”.
Urmarea acestor schimbări s-a concretizat într-un tribut pe care, începând de la data aceea, românii au început să-l plătească Porții, supunându-se pretențiilor formulate de otomani; mult mai lovite de aceste măsuri decât populația autohtonă s-au dovedit însă emporiile genoveze de la Chilia, de la Licostomo și de la Vicina, trecute deodată sub control turcesc, ai căror negustori, deși comerțul nu le era afectat, neștiind cum se vor purta noii stăpâni cu ei, se aflau într-o cumplită dilemă, având de ales doar între a pleca acum, sau a migra mai târziu. Potrivit Codexului latin din Paris, sau „Codex Parisinus latinus”, alcătuit în anul 1395, în perioada aceea Vicina încă mai exista, constituind destinația finală a unui traseu început la Genova, continuat întâi prin Marea Mediterană, apoi prin Marea Neagră, pentru ca, lungit pe lângă Licostomo și pe lângă Caladda, sau Galațiul din ziua de azi, și încă extins în susul Dunării, să se sfârșească, în cele din urmă (sugerând că navigația în amonte fusese sistată de-acolo, sau chiar abandonată), la un țărm de ostrov, numit Mocanu, din apropierea târgului Giurgiu, confundat mai târziu, de către istorici, cu orașul San Giorgio.
Pe insula Mocanu se afla Vicina, celebra agenție comercială a genovezilor, iar în 1395, deși își trăia ultimii ani din viață și, cel mai probabil, acceptase, prin silnicie, un guvernator musulman, încă reprezenta un teritoriu „occupati stabilmente”, sau „angajat permanent”, aparținând, cel puțin formal, Republicii Genova, care, prin intermediul celor câțiva locuitori rămași pe ostrov, încă întreprindeau un comerț febril, cu mare profit; dar, cu aleile desfundate și părăsite, cu mănăstirea goală și cu bisericile fără enoriași, începea să nu mai semene cu orașul fastuos de altădată: turnurile îi dispăruseră, clădirile monumentale de piatră se demontau, pentru a fi vândute, și atât în port, cât și la debarcader, se vedeau, din când în când, familii de negustori, cu copii și cu bagaje, urcând pe punțile navelor masive de lemn, pentru a se îndrepta spre alte locuri.
Mircea cel Bătrân însă, care se considera în continuare voievodul de drept al Țării Românești, „duce de Făgăraș și ban al Severinului”, dar refugiat la Brașov, nu a încetat nici un moment să spere că își va relua domnia și, în consecință, tot în 1395, a încheiat, cu Sigismund de Luxemburg, margraf de Brandenburg și rege al Ungariei, al Dalmației, al Croației și al altor ținuturi, un tratat militar prin care amândoi suveranii se obligau a se ajuta cu oaste în cazul unui atac turcesc. Iar prilejul de a-și dovedi reciproc loialitatea nu a întârziat, deoarece, conform cuvântului dat, la 25 septembrie 1396 Mircea cel Bătrân a trebuit să se înfățișeze, în fruntea unei armate, pe câmpul de luptă de la Nicopole, unde o coaliție cruciată, condusă de însuși Sigismund de Luxemburg, s-a confruntat cu ordiile Imperiului Otoman. Turcii însă s-au dovedit superiori aliaților, biruindu-i (poate din pricina unor greșeli de strategie), iar Mircea cel Bătrân, deoarece, potrivit relatării de mai târziu a lui Johann Schiltberger, cruciat german, participant la lupta de la Nicopole și fost călător prin Țara Românească, ambele capitale ale Țării Românești, respectiv Argeș și Târgoviște, încă se găseau sub ocupația lui Vlad Uzurpatorul, s-a retras din nou în Ardeal. În decembrie 1396 însă urmașul de drept al lui Basarab a decis că așteptase destul și, însoțit de o oaste transilvăneană, condusă de voievodul Stobor, cu care perfectase relații de amiciție, a părăsit Ardealul, pornind în urmărirea lui Vlad Uzurpatorul, pentru a-și redobândi domnia. L-a ajuns în zona cetății Dâmbovița, unde, forțându-l să se refugieze în fortăreață, l-a împiedicat să se mai deplaseze la sud de Dunăre, printre ocrotitorii turci, apoi, asediindu-l, l-a silit să capituleze, trimițându-l, cu toată familia, în Transilvania, pentru ca, în sfârșit, să-i ia locul în scaunul de domnitor al Țării Românești și să continue ce începuse: să întărească armata, să dezvolte orașele și să încurajeze comerțul, oferindu-le meșteșugarilor, pentru a-și construi locuințe și a-și deschide ateliere de olărit, de curelărit, de fierărie, de pietrărie, de dulgherie, de croitorie, de tăbăcărie, de produs ornamente și chiar de „cărturărie”, spații anume, care, cu timpul, s-au grupat în așa-zisele „cartiere meșteșugărești”. N-a uitat însă nici a înzestra mănăstirile, așa încât apariția, pe la începutul secolului 15, a lucrării „Pripealele”, compusă de un fost logofăt al său, cu numele laic de Filos, dar cu denumirea călugărească de Filotei, pentru a se răspândi apoi în toate țările slave nu a constituit o surpriză.
Pregătindu-se, mai ales militar, în scurtă vreme domnitorul român s-a simțit din nou stăpân pe destinul său, ceea ce l-a determinat ca în anul 1401, când o oaste otomană, condusă de Evremos-bei, a pătruns întâi în Țara Românească, apoi în Transilvania, prădând și omorând, să cadă ca un trăsnet asupra armiei turcești, să o înfrângă și să o pună pe fugă, urmărind-o apoi până în însorita Dobrogea. Umiliți de acest eșec, se prea poate ca otomanii să fi plănuit să se răzbune, dar n-au mai apucat, deoarece, în anul 1402, pe data de 20 iulie, în bătălia de la Ankara, sau Angora, trupele mongole ale lui Timur Lenk i-au spulberat pe spahiii și pe ienicerii lui Baiazid, luându-l prizonier, prin trădare, pe însuși marele sultan otoman, care însă a murit în captivitate, iar ca urmare, pe de o parte, în cadrul Imperiului Semilunii s-au declanșat, între fiii lui Baiazid, luptele pentru succesiune, iar pe de alta, în Țara Românească s-a așternut un nesperat răgaz de pace, favorabil mai mult ca oricând generării unui climat domestic, așa încât, în domeniul olăritului, de pildă, producția de ceramică de uz casnic s-a specializat, alături, desigur, de confecționarea olanelor și a ceramicii ornamentale, pentru întrebuințări boierești, fabricarea fiarelor de plug și a altor unelte a devenit monopolul unor anumiți confecționeri, iar nasturii și bijuteriile din metal inferior au intrat în apanajul unei alte bresle. Dar, mai ales, i-a oferit domnitorului român oportunitatea, în vreme ce moștenitorii lui Baiazid se sfâșiau între ei, întâi de a se implica, interesat, în lupta pentru putere a otomanilor, susținându-l pe sultanul Musa și provocând un conflict diplomatic, iar apoi – conform unui document scris la 23 septembrie 1403, „în cetatea noastră Giurgiu” și adresat regelui polon Vladislav II Jagello, prin care se reînnoia tratatul de coaliție dintre cele două țări -, de a-și consolida sistemul de alianțe, imprimând, desigur, un nou impuls atât orașului, cât și portului Giurgiu, pe care decăderea Vicinei îl făcea mai important din zi în zi. Scurtul moment de liniște a îngăduit, de altminteri, și dezvoltarea culturii religioase, ca probă stând Tetraevanghelul lui Nicodim, sau cel mai vechi manuscris slavo-român ferecat în argint, lucrat probabil în Țara Românească și creat, potrivit estimărilor specialiștilor, în anul 1404 sau 1405.
În anul 1404 însă însuși Mircea cel Bătrân a tulburat pacea țării, trimițând o oaste în răsărit, cu misiunea, îndeplinită, de a recuceri o mare parte a ținutului dobrogean și de a reocupa Silistra, ceea ce, evident, i-a ofensat grozav pe turci, care, în replică, pregătindu-se pentru război, au masat trupe la sud de Dunăre. Dar manevrele otomanilor nu l-au intimidat pe domnitorul român, care, prevalându-se de faptul că sosirea la oaste a tuturor bărbaților capabili să mânuiască o armă era – potrivit unui document de la începutul secolului 15, din care reiese limpede că „locuitorii satului Ciulnița al mănăstirii Snagov” fiind scutiți de dări și slujbe, nu erau totuși exonerați de îndatorirea de a se ridica la oastea cea mare -, obligatorie, a mobilizat toate forțele țării, inclusiv pe cele din lunca Dunării, iar în anii 1407 și 1408, înfrângându-i pe turci în fața Silistrei, i-a alungat din ținutul său și a păstrat orașul.
În același timp, în ostrovul Mocanu, în fostul înfloritor oraș Vicina, considerat cândva ca un punct de mare însemnătate strategică pe cursul Dunării, sau pe fluviul asemănat cu o adevărată coloană vertebrală a Europei Centrale și a Europei de Răsărit, de unde poate că, în urma victoriei de la Silistra, însuși guvernatorul musulman plecase, cei din urmă comercianți genovezi, încă încredințați că posibilitatea de a pătrunde cu ușurință în miezul vechiului continent reprezenta un avantaj, au făcut un suprem efort de a-și salva emporia, intrând în legătură, probabil pentru a se împrumuta, sau, poate, pentru a avea un motiv de a-i convinge și pe alți conaționali să li se alăture, cu Banco di San Giorgio, de la Genova, recent înființată, precum și cu câțiva mari afaceriști. Dar, în condițiile în care atât otomanii, cât și domnitorul român erau conștienți de valoarea inestimabilă a Dunării, știind că, atâta vreme cât pe apele ei se aduceau veșminte somptuoase din postavuri flamande și germane, lucrate la Ypres, la Louvain sau la Koln, merita, pentru a o controla, orice îndrăzneală – mai ales că oferea, totodată, posibilități de transport rapid în toată partea aceea a lumii -, demersurile lor s-au soldat cu un eșec, iar magnifica Vicina de altădată a continuat să moară; nu înainte însă ca ocupanții ei genovezi, foarte puțini și foarte dezamăgiți, să afle cum, în anul 1409, Mircea cel Bătrân le-a stimulat concurența, acordându-le comercianților polonezi și lituanieni, cărora le percepea taxe vamale substanțiale pe mărfuri, noi privilegii negustorești, concomitent cu confirmarea celor deja existente; ceea ce, la urma urmei, pentru Vicina a echivalat cu lovitura fatală. Dar nu numai pentru Vicina, ci și pentru hanul de la Oinacu, și pentru stabiliment, ai căror proprietari, privind când către sălile și odăile goale, când către orizont, de unde însă nimeni nu mai venea spre estacadă și spre debarcader, ca altădată, nu mai găseau altă cale de a se remonta decât așezându-se în fața tejghelei cu băuturi. Însă nici așa nu se întremau, deoarece, oricât ar fi băut, nu puteau să nu vadă cum, de asemenea din când în când, câte una dintre frumoasele doamne ale stabilimentului dispărea, cu bagaj cu tot, pe cărările din câmpia plană, cel mai probabil pentru a începe o altă viață.
În ziua de 11 mai 1409, de când datează un document redactat de un anume grămătic Mihail „în cetatea Giurgiului”, prin ale cărui prevederi Mircea cel Bătrân îi exonera pe locuitorii satului Pulcovți de dăjdii și slujbe, cu excepția participării la oastea cea mare, dar iscălit de domnitorul român, voievodul autohton se găsea, negreșit, în fortăreața de pe „culoarul stepei” și e de presupus că, în lipsa unui adăpost adecvat în oraș (care, cu alte cuvinte, să-i confere o siguranță incontestabilă), i s-a amenajat un iatac domnesc chiar acolo, în turnul cetății.
Pe lângă treburile mai mărunte ale ținutului pe Mircea cel Bătrân îl preocupa însă marea diplomație, așa încât, analizând situația Imperiului Otoman în sfatul țării (ori la Giurgiu, ori în altă parte), și ajungând la concluzia că, pentru a avea liniște la hotarul de sud, trebuia să și-i facă pe turci aliați, a decis să-l sprijine în continuare, militar, pe Musa Celebi, căruia i-a trimis oști în ajutor, pentru a începe să asedieze orașul Adrianopol chiar din anul acela, respectiv 1409, și pe care, de altfel, invitându-l la nord de Dunăre, chiar l-a integrat, conform istoricului otoman Hoca Sadeddin Efendi, în familia sa, dându-i-o de soție, în anul 1411, pe una din fiice. Or, străduințele sale au dat îndată roade, căci, în cele din urmă, Musa Celebi l-a învins pe fratele său Suleiman sultan, pe care l-a ucis, și s-a proclamat conducător al Rumeliei, și deodată domnitorul român a ajuns la apogeul ascensiunii sale, începând a reîncorpora stăpânirilor de până atunci regiunile de la gurile Dunării, dinspre părțile tătărești, de unde însă i-a revenit doar cetatea Licostomo (sau Vâlcov, de la aproximativ 20 de kilometri în aval de Chilia), deoarece așezarea Chilia a rămas în continuare proprietate străină.
La data de 17 mai 1411 Mircea cel Bătrân se afla din nou, potrivit propriilor spuse, consemnate pe un pergament, în „orașul nostru Giurgiu”, pentru a reînnoi, cu încuviințarea sfatului țării, tratatul de prietenie și alianță cu „prealuminatul principe, domnul Vladislav, regele Poloniei”. În anul 1413 însă, la Ceamurlia, lângă Sofia, printr-o funestă întorsătură a sorții, turcul Mahomed, un alt fiu al lui Baiazid, l-a înfrânt pe fratele său, sultanul Musa Celebi, și l-a sugrumat, iar în ziua când s-a încoronat ca sultan, la Constantinopol, Mircea cel Bătrân, care îl susținuse pe Musa, a înțeles că, pentru țara sa, se anunțau vremuri tulburi. Totuși, precum îi era obiceiul, și-a ținut firea și și-a văzut mai departe de treburi: a pregătit și a întărit armata, dar, mai ales, pentru a sprijini dezvoltarea orașelor, a încheiat, la 6 august 1413, un alt tratat, scris în limba latină, cu suveranul Sigismund al Ungariei, prin care le reconfirma negustorilor sași de la Brașov privilegiile comerciale acordate acelora de însuși Vlaicu Vodă, îngăduindu-le atât să aducă în târgurile Țării Românești postavuri de Flandra și de Boemia, precum și mărfuri „de peste mare”, ca mirodenii asiatice, păr de cămilă, piper, bumbac și vinuri levantine, cât și să le schimbe pe cai, pe boi, pe porci, pe oi, pe ceară, pe brânzeturi, pe piei și pe pește înfățișate de neguțătorii români. Trocul însă nu reprezenta decât o fațetă a comerțului din Câmpia Română, căci, în cea mai mare parte, negustoria indigenă era susținută de moneda autohtonă numită ducat, sau de subdiviziunea ei, numită ban.
Vicinei însă aceste măsuri de redresare nu i-au mai slujit la nimic, deoarece, pe de o parte, deși e foarte posibil ca, în urma tratatului perfectat de domnitor cu Ungaria catolică, și puținii locuitori din ostrovul Mocanu să fi început a fi fost priviți de către românii ortodocși cu mai multă îngăduință, totuși, în plan concret, acordul nu s-a materializat în nici un fel, iar pe de alta întrucât teama de imprevizibilii turci, aflați pe țărmul sud-dunărean – care, de altfel, găsindu-se în relații ostile cu venețienii, nu păreau, prin extensie, a agrea nici un soi de italieni – era atât de mare încât, în cele din urmă, potrivit unor ultime menționări indicatoare ale faptului că, în prima jumătate a secolului 15, emporia, insignifiantă și fără vlagă, și-ar fi trăit ultimele clipe de viață, chiar și ultimii oameni de la Vicina s-au îmbarcat pe nave și au plecat, însoțiți, desigur, atât de slujitori și de robi, cât și de funcționari. Iar pe malul opus, proprietarii hanului și ai stabilimentului, precum, poate, și lucrătorii de la debarcader, nu au mai întârziat nici ei prea mult. Așa încât, în doar câțiva ani, locurile de pe micuțul ostrov unde cândva se înșiruiseră clădiri înalte s-au sălbăticit, potecile s-au astupat, arborii și buruienișul au crescut peste tot, portul a dispărut, hanul s-a năruit, din estacadă, din bac și din debarcader n-a mai rămas nimic, iar oamenii – conform concluziei cercetătorilor, care afirmă că, în primii ani ai secolului 15, unele „referințe ambigue” „au mai atestat o palidă existență” a Vicinei, înainte ca orașul să dispară definitiv – s-au îndepărtat de acele ținuturi pentru totdeauna.
Între documentele din vremea aceea referitoare la agenție se află, alături, probabil, de multe altele, încă, un portulan semnat de Petrus Roselli, pe care Vicina e prezentată, ca de obicei, pe un ostrov, Dunărea e înfățișată în linie dreaptă și emporia însăși, cu clădiri de piatră, acoperite cu tablă sau cu olane, dar și cu un drapel fluturând deasupra, se găsește, stilizată în stânga hărții, sub formă de punct, în mijlocul unui „snop” de trasee, ca niște raze, toate conducând către așezări comerciale cu denumiri enigmatice, încă nedescifrate, ceea ce, evident, îi semnifică marea însemnătate; însă, cum în secolul 15 Vicina, în realitate, nu mai exista, harta de navigație, cel mai probabil, reprezintă o copie a unor portulane mai vechi, executată „orbește”, fără a fi fost confruntată vreodată cu originalul, cum se prea poate să mai fie multe.
La scurt timp după instalarea lui Mahomed pe tronul imperial, în sudul Dunării, spre Orient, turcii, în sfârșit, s-au redresat și au devenit atât de puternici încât Mircea cel Bătrân, tot din calcul politic, știindu-i permanent lângă granița sa, pregătiți în orice moment să-i invadeze țara, a negociat cu ei și, la final, în anul 1415, a acceptat, în schimbul asigurării că nici azapii, nici akingiii nu-i vor mai prăda teritoriul, dar și că va fi ajutat să se țină departe de influența catolică manifestată de unguri, să le devină vasal, angajându-se a le plăti un tribut anual de 3000 de galbeni. (Alte surse indică însă 4000 de galbeni și obligația domnitorului de a-l trimite la Poartă, pe post de ostatic, pe însuși fiul său, Radu Praznaglava). Totuși, prevederile înțelegerii dintre voievod și sultan, cum erau, de pildă, reglementările relațiilor pentru succesiunea la tronul Țării Românești, asumate de otomani, l-au supărat, așa încât, în anul 1416, pentru a se elibera de controlul turcesc, pe de o parte a refuzat a mai plăti haraciul către imperiu, iar pe de alta, profitând de împrejurarea că între sultanul Mahomed I și un pretendent la scaunul otoman, numit Mustafa, izbucnise un aprig conflict, l-a susținut cu forțe armate, împotriva conducătorului aflat în exercițiu, pe Mustafa.
Dar Mustafa a pierdut confruntarea directă cu Mahomed, fiind ucis, și atunci, dorind, totuși, a-i limita puterea lui Mahomed, Mircea cel Bătrân a mai pus la cale o combinație, trimițând oști și sprijinindu-l pe șeicul reformator Bedr-ed-Din, care, autoinstalat în fruntea unei ample mișcări sociale și religioase a musulmanilor și a creștinilor din Dobrogea, pentru a promova unirea marilor confesiuni ale vremii – respectiv islamul, creștinismul și iudaismul – într-o singură credință, făgăduia, prin atitudinea lui, a-i șubrezi poziția lui Mahomed. Însă Mahomed, informat de serviciul secret, a aflat despre conspirație, a zdrobit revolta (prilej cu care însuși Bedr-ed-Din a murit) și, în anul 1417, intenționând atât a-l pedepsi pe domnitorul român, cât și a-i oprima ținutul, a trimis peste Dunăre o puternică oaste, care, oprindu-se în fața Cetății Giurgiu, a bătut-o cu tunurile până când a avariat-o grav și a cucerit-o, și abia apoi s-a deplasat la Turnu, unde, de asemenea, după o scurtă luptă, a luat fortăreața în stăpânire.
Domnitorul român se poate să fi ripostat cu oaste, ca de obicei, dar turcii erau mult mai numeroși decât soldații săi, așa încât în următoarele luni, observând că Imperiul Otoman cucerise Dobrogea în totalitate, Mircea cel Bătrân, copleșit, a capitulat, cerând pace și acceptând să plătească haraciul. Turcii însă erau dezlănțuiți și, dorind să-și consolideze triumful, dar să obțină și asigurarea că, pe viitor, nu vor exista răzvrătiri, au decis să-și planteze trupe chiar în interiorul ținutului românesc, la nord de Dunăre, așa că (deși, în privința acestui eveniment, datele sunt neconcordante, unii istorici susținând că faptul s-ar fi întâmplat în anul 1416, alții în anul 1417, iar alții, în sfârșit, în anul 1420), reparând Cetatea avariată (cu toate că scribii otomani au consemnat că fortăreața ar fi fost zidită de supușii sultanului din temelii), au pus stăpânire pe port, pe oraș, pe așezările rurale Slobozia, Malu, Vedea, Bălănoaia, Frătești, Oncești, Daia, Braniștea, Gostinu, Oinacu și pe alte câteva, au cantonat o garnizoană în fortăreață, au umplut târgul cu funcționari și cu oameni de pază ai Semilunii și, numindu-l „Yerkouku”, au transformat așezarea Giurgiu într-o kaza – sau într-o proprietate deplină a imperiului năvălitor -, cunoscută în contemporaneitate și ca raia. Despre Vicina însă, sau despre misteriosul San Giorgio, aflată cândva la doar câteva sute de metri distanță de portul Giurgiu, e îndoielnic că turcii ar fi aflat ceva, așa încât, în foarte scurtă vreme, peste mândra cetate din verdele ostrov, demontată și risipită în toate cele patru zări, încet, încet, în timp ce printre fundamentele ei au crescut rădăcini de copaci, s-a așternut, implacabil, uitarea…
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!