Capitolul 7: Pecenegii
În anul 1021, trimițând pe câmpul de luptă o armată imensă, aflată la apogeul puterii ei, împăratul bizantin Vasile al II-lea a cucerit Ohrida, apoi, continuând războiul, i-a zdrobit pe bulgari, pe de o parte nimicind din temelii Primul Țarat Bulgar și făcându-l să piară – ceea ce i-a atras în epocă, dar și mai târziu, supranumele de Bulgaroctonul -, iar pe de alta anexând Bulgaria teritoriului său, cu urmarea, pentru români, că Muntenia a trecut, aproape instantaneu, sub dominația exclusivă a pecenegilor și a maghiarilor. De aceea, numaidecât, 60 de familii de pecenegi din lunca Dunării, adulmecând că e rost de a-și întări stăpânirea, au traversat Carpații, poposind dincolo de lanțul muntos, într-un ținut de la nord, pe care însă l-au părăsit tot atât de rapid, după ce s-au certat între ele, pentru a se așeza, în sfârșit, în Panonia.
Pecenegii erau un popor de origine turcică, format, deopotrivă, atât din oameni săraci, cât și din aristocrați, aveau meritul de a se fi situat printre primii nomazi asiatici care s-au folosit de căruțe în bătăliile lor și se lăsau îndrumați de către principi. Foarte buni războinici, în încăierări se avântau călări pe cai, purtau armuri din plăci de metal și îmbrăcăminte de zale și, mai totdeauna, se serveau în luptă, ca nimeni alții, de un arc scurt, compozit, de seceri, de lănci ușoare și de arcane; multe sute de ani mai târziu însă arheologii, descoperind în situri găleți de lut – sau „căldări”, în original – din secolele 10-13, pe care, considerându-le a fi fost proprii unei populații migratoare, li le-au atribuit, au socotit că tot acel avânt belicos le-a slujit, întâi, pentru a rezista schimbărilor politice impuse de puternicii vremii, iar apoi – ceea ce s-a și întâmplat – pentru a se sedentariza.
Însă, în pofida acelei intruziuni pecenege, valahii de la nord de Dunăre, adepți ai viețuirii conform „legii pământului”, numită mai apoi „Valachicum”, și încredințați că tot teritoriul locuit de ei, deși încă neunificat, reprezenta o singură țară, sau „Vlașcoe Zemlia”, în limba slavonă, și-au păstrat caracterul etnic, impunându-și cu ușurință particularitățile lor – potrivit spiritului culturii Dridu, devenită, în vremea aceea, înainte de a sucomba, „pe deplin constituită”, răspândită în tot spațiul danubiano-carpato-pontic și dovedind o locuire intensă, precum și urme ale schimburilor comerciale, mai ales cu bizantinii – nomazilor dominanți politic. Atunci a început – conform acelorași specialiști – o perioadă a „revenirii, în forme depline, organizate, a imperiului” bizantin atât la sud, cât și la nord de Dunăre, unde, de îndată ce Thema Paristrion-Paradunavon s-a consolidat, dar, mai ales, după spulberarea Primului Țarat Bulgar, autoritățile de la Constantinopol au dispus executarea repopulării vechilor fortărețe romane – precum Dinogeția și Capidava, sau Cetatea din Insulă, de lângă Giurgiu -, și întărirea celor recent zidite, ca în cazul construcției-port din ostrovul Păcuiul lui Soare.
Dar, îndeosebi, instalând o nouă garnizoană la Giurgiu, precum și în celelalte puncte de frontieră ale Themei Paristrion-Paradunavon, Imperiul Bizantin a readus la Dunăre ordinea romană, reîncepând a controla, dar și a proteja, regiunile de primprejur. Iar odată cu restabilirea vechiului tip de stăpânire și-a reintrodus și metodele, atât administrative, cât și comerciale: moșiile marelui domeniu li s-au încredințat, spre a fi lucrate (nu însă și în proprietate), țăranilor, sclavilor și unor coloniști implantați acolo, populația a primit îndemnul de a trăi pe credit, ceea ce, la scadență, îi îmbogățea pe anumiți indivizi, iar circulația monetară, reflectând un alt reviriment economic, s-a întețit. Or, toate aceste schimbări le-au imprimat așezărilor din lunca Dunării – precum Giurgiu, Vicina, Slobozia, Frătești, Bălănoaia, Daia, Braniștea, Gostinu și Oinacu – un aspect ciudat, arhaic, în fond, dar feudal în formă, cu mecanisme inedite de funcționare, în care vechiul stăpân, posesor, pe vremuri, al unei mari locuințe, acum devenise proprietar, instalat într-o casă cât un castel, deținea pământurile din jurul satului aproape în totalitate, obligându-i să i le muncească pe sclavi și pe țărani, și conducea o cohortă de militari, de argați și de conțopiști aflați în slujba lui.
Pe vremea aceea, când învățământul se efectua doar la mănăstiri, a fi un om cunoscător de carte echivala cu ceva rușinos, nedemn nici măcar de o femeie, darămite de un bărbat; de aceea stăpânul domeniului nu știa nici să scrie, nici să citească, nici să facă vreun fel de socoteli, indiferent de natura lor; însă, în timp ce, totuși, în pofida acestei ignoranțe, ghidat doar de bunul său simț, își rezerva sieși a se ocupa de anchete, în cazuri de furt, sau de alte pricini, a îi judeca pe supuși, a îi taxa pe negustori, a îi adăposti pe trubaduri și a ține cu „danii” bisericile și mănăstirile, se îngrijea ca la curte și la cancelarie să se afle întotdeauna un sobor de preoți, cărora le incumbau îndatoririle de a executa contabilitatea casei și de a înregistra (sau, poate, numai de a constata) nașterile, căsătoriile și înmormântările.
Deoarece, între timp, sclavinii (sau slavii, în general) și bulgarii fuseseră asimilați de populația autohtonă, de regulă, în lunca Dunării, stăpânii moșiilor, sau aristocrații, erau români; însă, pentru a-și păstra privilegiile, dar și pentru a rezista în ținut, ei erau siliți a plăti principilor pecenegi anumite impozite, iar pentru a le colecta, evident, asupreau populația nevoiașă pe care o controlau. Principii pecenegi, la rândul lor – care, totuși, își asumaseră sarcina de a-i apăra pe indigeni de năvălitori și, pentru aceasta, întrețineau propriile armate -, își dădeau obolul, în semn de supunere, autorităților imperiale și ciclul se încheia; greul însă îl duceau țăranii și orășenii săraci, care nu întâmplător vor fi denumiți mai târziu „talpa țării”.
Din punct de vedere arheologic, în Câmpia Română, în secolul 11, alături de cultura Dridu – cu care, de altfel, înainte ca aceasta să dispară, a coexistat un răstimp -, s-a născut cultura Răducăneni, creată de comunități sedentare, româno-slave (dar cu precădere române), supuse pecenegilor, și care s-a caracterizat „prin cuptoare rectangulare și ceramică învârtită la roată”. Potrivit specialiștilor, cultura Răducăneni a aparținut unor societăți umane aflate într-o plină „explozie” demografică – observabilă, de altfel, în toată Europa și atribuită îmbunătățirii climei -, s-a răspândit dinspre zona muntoasă sau deluroasă către câmpie, ajungând ca, mai târziu, numai în valea râului Mostiștea să se identifice aproape 50 de așezări, iar mai apoi a cuprins și alte regiuni, precum Bratei, în județul Sibiu, Poian, în județul Covasna, Bâtca Doamnei, în județul Neamț, Izvoru, în județul Giurgiu și Sebeș, în județul Alba, pe care le-a populat intens.
Tot atunci, în perioada de început a secolului 11, s-au înmulțit și edificiile religioase, arheologii stabilind, mai târziu, că necropole și biserici creștine au prins a se ivi, de-a valma, la Alba Iulia, la Bratei, la Sultana, în județul Călărași, la Chiperești, în județul Iași, la Nălbani, în județul Tulcea, precum și în alte părți.
În primăvara anului 1036 pecenegii, care dispuneau acum de zeci de mii de războinici, dar care, deoarece percepeau tribut de la valahi, aveau traiul asigurat și, pentru a-și trece vremea, stăteau mai mult beți sau drogați, cu diverse ierburi, și se dezmățau, s-au plictisit să tot aștepte și, însoțiți poate și de cete de indigeni, au atacat, pentru a le jefui, teritoriile dobrogene ale Themei Paristrion-Paradunavon, lovindu-le atât de năprasnic încât, după ce au devastat așezarea fortificată Dinogetia-Garvan, localitățile similare Capidava și Dervent, izbite crunt, și-au încetat existența.
În cele din urmă însă – conform ipotezei istoricului Vasile Mărculeț -, bizantinii l-au trimis, să-i oprească, pe generalul Leon Chalkotoubes, învestit oficial cu titlul de „strateg istrian” – sau având obligația de a apăra frontiera imperială de pe firul Dunării -, care, cel mai probabil, aliindu-se cu alți patru omologi de-ai săi – respectiv Ioannes Dermokaites, Bardas Petzes, Constantin Pterotes și Mihail Strabotricares -, toți conducători de mari armate, le-au tăiat calea pecenegilor și i-au înfruntat. Dar pecenegii și grupurile valahe li s-au dovedit superiori militar, învingându-i după prima luptă și luându-i prizonieri pe toți cei cinci „strategi istrieni”, în schimbul cărora probabil că mai târziu au solicitat, de la bizantini, o substanțială răscumpărare. Dacă aceiași barbari și-ar fi continuat incursiunea în interiorul imperiului, probabil că ar mai fi produs stricăciuni; însă, în vremea aceea, pecenegii, deși aflați în toiul unui conflict armat, tocmai se despărțiseră în două tabere, una condusă de hanul Tyras și alta de hanul Kegen, care se luptau pentru putere și, din pricina asta, părtașii la bătălia cu marii strategi istrieni au renunțat a mai înainta, mulțumindu-se, pe de o parte, cu teritoriul de la nord de Dunăre, pe care deja îl stăpâneau până la albia fluviului, iar pe de alta cu ceea ce capturaseră.
Luptele lor intestine însă au avut urmări imediate și neașteptate, căci, deși nici una dintre taberele de pecenegi nu a câștigat războiul, totuși hanul Kegen, conducător a două triburi, s-a văzut silit să se retragă, pentru a se feri de mânia hanului Tyras, căpetenie a nu mai puțin de 11 triburi, în Thema Paristrion-Paradunavon, unde, profitând de vocația de mercenari a ostașilor săi, și-a oferit serviciile pentru a păzi frontiera, sau a îndeplini oricare altă misiune, punându-se la dispoziția oricui se simțea capabil să îl plătească. Iar felul său de a ieși din încurcătură se pare că a devenit un model, căci, pe la anul 1040, valahii din Câmpia Română – menționați însă în cronici ca „geți” și ca „daci” -, luându-l ca exemplu, s-au angajat ca mercenari în Polonia, unde au participat la o confruntare izbucnită în timpul domniei ducelui Cazimir.
(Nu toată lumea însă îi numea pe valahi geți sau daci; doi istorici contemporani, respectiv Bernie Dodge și Victor Spinei, făcând referire la Cronica lui Nestor – confirmată, de altfel, de Gesta Hungarorum -, care descrie momentul când, prin secolul 10, nomazii unguri i-au alungat pe vlahi din Câmpia Panoniei și din Transilvania, acaparându-le pământurile, accentuează că scribii i-au numit pe indigeni, simplu, „Blaghe”, identificându-i ca fiind români).
Însă, deși atât hanul Kegen – al cărui demers, totuși, nu a avut finalul scontat -, cât și alte comunități pecenege, care l-au imitat, au dorit a-și oferi serviciile autorităților imperiale, cerându-le, în schimb, „azil”, conducătorii bizantini, începând a desfășura o politică duplicitară, prin care voiau să profite de ajutorul barbar, dar fără a plăti și fără a-i accepta pe pecenegi în imperiu, i-au întărâtat într-atât pe turanici cu refuzul lor încât aceștia, disperați că nu mai puteau trăi, au început a iniția și mai multe atacuri asupra ținuturilor de la sud de Dunăre. Iar perseverența lor, asociată cu o neglijență tipic bizantină, a condus la permeabilizarea tot mai accentuată a frontierei de pe albia Dunării. Așa încât, în iarna anului 1047 către 1048 – sau, conform altor surse, în iarna anilor 1048-1049 -, pe când Thema Paristrion-Paradunavon era condusă (exceptând Vicina, la a cărei comandă se aflau genovezi) de Mihail, „fiul lui Anastasios” – un „arhonte al orașelor paristriene”, sau un guvernator -, hanul Kegen, sau Kegenas, fiul lui Baltazar, a simțit că sosise momentul său și, în fruntea a 20 000 de pecenegi, a pornit spre Dunăre, de undeva din Câmpia Română, îndreptându-se, evident, către sud.
De teama lui, conducătorul bizantin al regiunii a trimis întăriri în Cetatea Giurgiu – care, fiind pe o insulă paristriană, aparținea imperiului, în timp ce orașul și, poate, portul erau controlate de pecenegi -, comercianții de la Vicina și-au luat măsuri de apărare, plătind mercenari să îi protejeze, cel mai probabil, cum aveau să o facă ades în cursul istoriei lor, iar soldații aflați la graniță au primit ordin să se pregătească de luptă. Dar, deși toată suflarea din lunca Dunării auzise despre abilitățile militare ale pecenegilor și ale valahilor, dispozițiile date de guvernatorul Themei Paristrion-Paradunavon pentru a-i întâmpina pe turanici s-au dovedit atât de „neinspirate” încât hanul Kegen și oamenii săi, ocolind atât Cetatea Giurgiu, cât și orașul Vicina, au trecut Dunărea, s-au repezit către Dristra-Durostolon și, neputând fi împiedicați de nimeni, s-au așezat acolo (chiar în insula Păcuiul lui Soare, conform unor surse, deși e posibil să se fi instalat și în altă parte), de unde, nerespinși serios, au declanșat un lung război de uzură. Apoi, în cadrul acestui război, în care le-au ținut piept cu succes trupelor imperiale, au atacat periodic teritoriul din jur, omorând, jefuind și, de cele mai multe ori, învingând unitățile militare bizantine trimise împotriva lor.
În vara anului 1050 l-au luat prizonier și l-au ucis pe însuși vestarhul Mihail Dokeianos, simțindu-se, după aceea, atât de încurajați și de stăpâni pe situație încât și-au îngăduit, fără nici un fel de permisiune, să înceapă să se instaleze, cu familii cu tot, atât în regiunile sud-dunărene din apropiere de fluviu, cât și către interiorul Peninsulei Balcanice, înspre inima ei. În urma acestor victorii, obținând controlul total asupra a trei cetăți și a unei mari zone adiacente, hanul Kegen, probabil din considerente politice, a găsit că e necesar să se boteze și, devenind creștin, probabil în capitala țării, a primit demnitatea de patrician, ceea ce l-a îndreptățit să-și conducă supușii în calitate de comandant oficial. Dar trupele bizantine continuau să îi atace și, într-una din lupte, patricianul Kegen, recent redefinit ca om, a căzut răpus de adversari.
Totuși, faptul că pecenegii și-au pierdut o căpetenie (chiar dacă se creștinase), nu i-a împiedicat să se infiltreze masiv spre nordul teritoriului imperial, în preajma Dunării, așa încât, peste 5 sau 6 ani, când războiul pornit de hanul Kegen s-a încheiat, autoritățile de la Constantinopol au consimțit să admită prezența turanicilor la sud de fluviu, etichetând-o ca pe „un fapt acceptat”. În același timp, de partea cealaltă a marii căi comerciale reprezentate de fluviu, în Câmpia Munteniei, indigenii, deși, economic, militar și administrativ erau dominați de pecenegi, se insinuau în conștiința contemporanilor prin însuși felul lor de a fi, determinându-i să îi remarce, cum a procedat, de pildă, geograful persan Gardizi, care, în lucrarea „Podoaba istoriilor”, scrisă între anii 1049-1053, i-a indicat pe „românii din nordul Dunării” ca pe „o populație creștină deosebită de slavi și maghiari”, precizând că locuiau (conform unei reformulări științifice), „pe o parte a actualului teritoriu românesc” și introducându-i astfel într-o operă „de istorie universală”.
La data de 16 iulie 1054 însă, în urma unor mai vechi neînțelegeri, cronicizate în vara aceea, Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și patriarhul Mihail I Kerularios (1043-1058) s-au excomunicat reciproc, producând unul dintre cele mai răsunătoare fenomene ale timpului lor, numit Marea Schismă, care a separat definitiv biserica din Constantinopol de biserica din Roma. Prin acest eveniment, generat poate de o prea mare trufie, cei doi conducători religioși le-au aplicat creștinilor valahi, involuntar, o grea lovitură, deoarece, deși indigenii de la nord de Dunăre le erau supuși pecenegilor, totuși, din punct de vedere al credinței lor țineau de biserica din Constantinopol; iar actul comis de papă și de patriarh a făcut nu altceva decât să împartă comunitatea creștină în două părți: într-una subordonată bisericii catolice din Roma, situată în Occident, și în alta, în care se aflau și românii, de rit ortodox, ființând sub autoritatea canonică a Patriarhiei din Constantinopol. Or, cum existența comunităților umane, în vremea aceea, era guvernată preponderent religios, sinistra ruptură dintre Roma și Constantinopol a provocat, în societate, o adevărată falie, determinându-i pe bizantini mai întâi a-și concentra interesul asupra propriei vieți spirituale, pentru a se redresa, apoi, într-un fel bizar, de a se lăsa copleșiți de un mare dezinteres pentru apărarea frontierei imperiale de pe albia Dunării, din Thema Paristrion-Paradunavon. Ceea ce, prompt, le-a oferit pecenegilor, aliați cu uzii, dar poate și cu valahii, obligați să-i însoțească, posibilitatea ca, în anul 1059, să atace din nou provinciile bizantine de la sud de Dunăre, pentru a le prăda.
Împăratul de la Constantinopol a răspuns provocării, dar indecis, mărginindu-se doar a le cere trupelor de pe frontieră, din jurul Vicinei și din Cetatea Giurgiu, a rezista; replica sa însă mai mult i-a îndârjit pe pecenegi, care, întâi în anul 1064, sprijiniți de valahi, apoi în anul 1065, aliați cu uzii, au năvălit din nou în imperiu, înfrângându-i – conform cronicarilor Mihail Attaleiates, Ioannes Skylitzes și Ioannes Zonares – pe soldații „care le împiedicau trecerea”, iar pe șefii lor, respectiv „pe magistrul Basileios Apokapes și magistrul Nikephoros Botaneiates”, care „comandau ținuturile din preajma fluviului Istru”, făcându-i prizonieri.
În consecință, constrâns de evenimente, dar poate și pentru a preîntâmpina un teribil dezastru, Imperiul Bizantin, prin intermediul celor mai înalți reprezentanți ai săi, le-a recunoscut „barbarilor turanici o largă autonomie administrativă”, fiind de acord ca pecenegii și uzii să se așeze „în diverse regiuni ale Balcanilor”. Iar acest accept, care poate că i-a liniștit pe bizantini, întrucât, cel puțin pentru o vreme, i-a scutit de perspectiva unor viitoare lupte, a avut un impact major mai ales asupra „populației din zonă”, căreia i-a „influențat” crucial atât „modul de viață”, cât și „structura etnică”.
Dar, îndeosebi, luând, subit, aspectul unei „colonizări turanice”, a facilitat apariția, în diferite zone ale Peninsulei Balcanice, preferate de năvălitori, a așa-numitelor „autonomii pecenege” – sau „Patzinakii”, cum le-au definit cronicarii în lucrările lor -, care, evident, au suprimat, înlocuind-o, autoritatea bizantină din regiune. Iar faptul acesta a condus către urmarea că o mare parte a așezărilor peste care s-au suprapus „Patzinakiile” au intrat total sub control peceneg, în timp ce altele, ca „orașele de la Istros”, componente ale Themei Paristrion-Paradunavon, fiind, parțial, aliate cu invadatorii turanici încă dinainte de anul 1059, și-au păstrat, probabil în schimbul unui tribut, sau al altor forme de stipendiere, autonomia administrativă.
Așa încât orașul Vicina, de pildă, din lunca Dunării, în pofida faptului că, potrivit cronicarilor Nikephoros Botaneiates și Basileios Apokopes, se afla permanent sub amenințarea unei imixtiuni pecenege, și-a menținut vechiul sistem de conducere, avizat doar formal de bizantini. În plus, întrucât pecenegii au înțeles și ei, curând, că fără aportul unor taxe negustorești, și al altor venituri, contigue, riscau a se prăbuși financiar, la Vicina nu numai că activitatea comercială a continuat neîntrerupt, producând profit pentru toți, dar s-a și extins, angrenând în procesul ei de expansiune noi și noi amenajări, precum locuințe pentru coloniști, biserici, pentru enoriași și modernizări portuare. De asemenea – deși probele încă lipsesc, deoarece nimeni nu a depus un efort de a le descoperi -, pe malul Dunării, lângă estacadă și debarcader, către așezarea Oinacu, mai mulți întreprinzători, sosiți între timp (evrei din Occident, cel mai probabil, dar și din Orient, instalați în apropierea Vicinei cu familii cu tot, sau stabiliți chiar în ostrov, în clădiri mai modeste), au ridicat un han, înzestrat însă și cu un stabiliment pentru plăceri ușoare, destinat negustorilor și slujitorilor lor, în jurul căruia, în mod firesc, numaidecât au apărut magazii, pentru mărfuri, remize, pentru căruțe, grajduri mari, pentru cai, poate și cârciumi sătești, birouri pentru funcționari și oficii pentru dregătorii însărcinați să perceapă taxe. Prin urmare, băuturile se procurau din proximitate, unde pretutindeni existau livezi și vii, iar femeile care deserveau lupanarul se aduceau din împrejurimi, racolate dintre frumoasele sclave, sau chiar dintre indigenele mai neajutorate. Altminteri, pe tot malul Dunării predomina o atmosferă profesională, în care mereu soseau și plecau corăbii, intrând și ieșind din radă, în timp ce, foarte aproape de țărm, pe schelă roiau hamalii, meșterii, în ateliere, reparau nave și le călăfătuiau, iar comercianții, formând caravane, tot forfoteau pe lângă căruțe, dând ordine și organizându-și paza.
În celelalte localități din lunca Dunării însă, precum Giurgiu, Slobozia, Frătești, Bălănoaia, Daia, Gostinu, Braniștea și chiar Oinacu (admițând că hanul și spelunca erau asociate Vicinei), în pofida faptului că dominanții turanici au început a întreține, prin forța împrejurărilor, legături tot mai strânse cu autohtonii, colaborând tot mai des militar cu ei, acceptându-i în funcții mărunte, încredințându-le misiuni separate dar, mai ales, consimțind a se amesteca matrimonial cu ei, prin căsătorii, supravegherea pecenegă s-a dovedit mult mai aspră, și traiul valahilor tot mai chinuit; românii însă, pe de o parte, știau să rabde, așteptând cu anii până prindeau un prilej potrivit pentru a se redresa social, iar pe de alta, fiind mult mai numeroși decât asupritorii, au făcut ceea ce se pricepeau mai bine: încet, încet i-au asimilat, încorporând o mare parte în structura lor, așa încât, rămânând distincți ca neam, i-au oferit doctorului armean Vardan, sau Vartapedul, ocazia ca, peste mai bine de 100 de ani, scriind despre oamenii trăitori, prin anii 1070, la nord de Dunăre, să remarce, în lucrarea sa, „Geographia”, prezența acolo nu a pecenegilor, ci a valahilor.
Între timp, în estul Moldovei, apoi în toată țara, se iviseră, cam de pe la anul 1067, căutând locuri să se așeze, cumanii, care, potrivit relatărilor bizantine înregistrate în cronici, au început, din rațiuni de supraviețuire, a se răspândi (îndată după bătălia susținută, în anul 1070, de prințul Viaceslav de Poloțk, aliat cu valahii, cu rutenii și cu pecenegii, împotriva lui Boleslaw al II-lea Smialy, viitorul suveran al Poloniei), atât în Transilvania, unde au fost primiți sub autoritatea forței, cât și în Țara Românească, unde, pentru a preîntâmpina violențele, inițial, s-au străduit a nu îi stârni pe pecenegi.
Cumanii, numiți în trecut și „comani”, sau „polovți”, erau un popor nomad, asiatic, originar din stepele din estul Moldovei, aparțineau grupului „turcilor-kâpceak”, locuiau în căruțe, creșteau vaci, cai și oi, se hrăneau cu lapte, cu carne și cu brânză și, însoțiți de turmele lor, umblau de-a lungul râurilor, sperând a găsi noi pășuni.
Cu capul „lunguieț”, potrivit Anei Comnena, sau cu „fața lungăreață, brună, negricioasă, oacheșă”, conform lui Georgius Heinricus Pertz, dar și cu o statură „lungă și impunătoare”, precum a observat un misionar, cumanii par a fi avut o prezență destul de comună; alți contemporani cu ei însă au remarcat că „aveau părul blond, pielea deschisă la culoare și ochii albaștri”, ceea ce îi făcea mai plăcuți indigenilor, întrucât ar fi semănat cu geții, sau cu strămoșii lor. Oricum s-ar fi înfățișat însă vorbeau o limbă necunoscută, cuprinzătoare a unui „amestec de cuvinte turcești, tătărești și slavonești”, amănunt din cauza căruia Ana Comnena îi numea „sciți”, și care, mai ales că graiul lor aducea foarte mult, aproape până la identitate, cu limba pecenegă, risipea impresia de popor comparat prin aspect cu geții, determinându-i să le pară autohtonilor rudimentari și abuzivi.
Pe la anul 1078, aliindu-se cu pecenegii, în sfârșit au ieșit din expectativa în care se complăcuseră până atunci și, profitând de tentativa de uzurpare a protoprovedros-ului Nikephores Basilekos, sau Basilekios, ducele Themei Dyrrachion, au atacat posesiunile bizantine din Thracia, amenințând, îndeosebi, orașul Adrianopol. În timpul năvalei, cu creștetul capului ras, cu părul de pe lângă tâmple lăsat să crească liber, dar împletit în codițe, cu mustățile atârnându-le pe lângă gură, cu hainele din piele de capră, cu arcurile întinse, cu sulițele ridicate și cu buzduganele înălțate în mâini, urlând și chiuind, arătând ca niște sălbatici, erau înspăimântători, însoțindu-și căpeteniile, alese dintre elite, până la cea din urmă suflare și vârând groaza în populație. În viața de toate zilele însă, imitându-i, poate, pe boierii locali, dar păstrând câte ceva și din tradiția lor, purtau caftane lungi, care atingeau pământul, își acopereau capul cu pălării, conice, cu margini răsfrânte și se străduiau, în general, să capete un aer cât mai aristocratic.
În secolul 11, către sfârșit, când au pătruns în Câmpia Română, observând că pecenegii, în mare parte, se instalaseră la sud de Dunăre, pe teren bizantin, n-au scăpat oportunitatea și, la început, s-au așezat în regiunile premontane, unde, conștienți de slăbiciunile lor militare, care încă nu le îngăduiau să preia controlul total, s-au înțeles minunat atât cu pecenegii rămași pe loc – totuși, destul de numeroși -, cât și cu valahii majoritari, dar dominați politic. Nici cumanii, nici pecenegii însă nu erau evoluați cultural, comunitățile lor limitându-se la a trăi în continuare în stil nomad – sau, deși acaparaseră atâta pământ, umblând mai departe cu căruțele din loc în loc, dormind în corturi, folosind arme rudimentare și neslujindu-se de foc decât pentru a-și fierbe carnea, în mari ceaune -, așa încât, influența lor culturală fiind inexistentă, „hrana spirituală” a românilor indigeni sosea tot de la Bizanț, pe la finele secolului 11, când cultura Dridu se apropia de sfârșit, luând, în domeniul prelucrării lutului, de pildă, forma unor oale cu o toartă, existente, de altfel, încă din epoca Ipotești-Cândești, dar revigorate acum, precum și a unor căni cu picior înalt, a străchinilor smălțuite și a ulcioarelor amforă, toate executate prin intermediul roții rapide. De aceea, în toată lunca Dunării și în Bărăgan nu s-au identificat decât aproximativ 50 de morminte tumulare, de tip kurganian, atribuite cumanilor, cu piese de harnașament, cu armele stăpânului și cu oseminte de cal, dar și cu coifuri ascuțite, cu mască de fier pentru față, precum și cu ornamente și cu podoabe din aur și din argint, distribuite în 30 de așezări, iar urmele lăsate după dispariția lor, de mai târziu, nu s-au concretizat decât în câteva denumiri de râuri și de ținuturi, sigure fiind foarte puține, precum Deznățui, Călmățui, Tezlui (mici afluenți ai Dunării), dar și Burnaz, Bărăgan, Teleorman și – poate – Caracal. Altminteri, potrivit istoricilor și istoriografilor, deși soarta i-a adunat împreună, totuși cumanii – care nu aveau un monarh al lor, ci doar prinți și familii regale – și românii au trăit separat, după ce, desigur, și-au împărțit pământul, destul de neechitabil, turanicii devenind proprietarii celor mai bune părți.
Vicina și Cetatea din Insulă însă – care se pare că începuseră să coopereze, o mulțime de negustori genovezi ancorând în portul Giurgiu, atât pentru a efectua reparații, cât și, sub protecția soldaților bizantini din fortăreață, pentru a le vinde mărfuri înalților dregători din ținut -, întrucât aparțineau Themei Paristrion-Paradunavon, aflată sub control imperial, au rămas în continuare cu același statut: Cetatea din Insulă supusă unui „arhontat”, sau unei guvernări militare, iar orașul comercial din ostrovul Mocanu subordonat unor conducători genovezi, supravegheați doar formal de bizantini.
În textele cronicarilor Ioannes Skylitzes, Ioannes Zonares și Ana Comnena această organizare a „orașelor dunărene”, „multe și mari”, se regăsește destul de încețoșat, ca o administrație a întregii Dunări de Jos, condusă de un guvernator, răspunzător, la Dristor-Dorostolon, sau Durostolon, de un „strategat”, la Paristrion de un „vag arhontat” (care putea fi însă și „de ordin geografic”), iar la Paradunabon-Paradounakis de un „ducat sau un katepanat”. În analele arheologice însă, respectiva orânduire, deși nu e prezentă direct, transpare în toată amploarea ei atât prin intermediul sigiliilor unor strategi bizantini de pe la sfârșitul secolului 10, descoperite în zona Silistra-Călărași, pe malul stâng al Dunării, cât, mai ales – deoarece, în felul acesta, se reface nu numai o schemă de organizare, ci și traseul comercial care începea de la Vicina, apoi de la Giurgiu, trecând, prin Merișani, Băbăița și București, spre nordul Țării Românești -, prin hiperperii (sau monedele imperiale) din secolul 11, precum și 13, întâlniți mai târziu de specialiști la Giurgiu, la Merișani, la Băbăița și la București, precum și la Turnu Măgurele, la vest de Giurgiu, la Păcuiul lui Soare, la est de Giurgiu, dar și în alte localități ale Munteniei, indicatoare, toate, ale unor consacrate rute negustorești.
Ca urmare, modelul administrativ teritorial, cu specific militar, al Themei Paristrion-Paradunavon, propus de cercetători, se adeverește, reieșind limpede că prin anul 1072, când împărat al Imperiului Bizantin era Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078), guvernarea orașelor dunărene, devenite, prin forța lucrurilor, și granița nordică a Imperiului Roman de Răsărit, îi aparținea logothatului Nikephoros, sau Nikephoritzes.
Prestația funcționărească a guvernatorului Nikephoris însă, care, prin politica sa economică, a introdus în regiune, inclusiv la Giurgiu și la Vicina, „monopolul statului asupra comerțului cu grâu”, controlat, de altminteri, în propriul interes, a anulat „drepturile stratiotice recunoscute” ale „populației de la Dunăre” și a suspendat „subsidiile acordate” de puterea de la Constantinopol „orașelor de la Dunăre”, s-a dovedit dezastruoasă, așa încât, deși zonele de la Dunărea de Jos atinseseră, în vremea aceea (precum au observat cronicarii), un „extins nivel de urbanizare”, ele, totuși, s-au revoltat și, sprijinite de unități militare muntene de pecenegi, dar, îndeosebi, bazându-se pe „nu puțina oaste” pe care ele însele o întrețineau, i-au alungat pe soldații bizantini atât de pe câmpul de luptă, cât și din garnizoanele lor.
Pe vremea aceea – apreciată de cronicari a se fi situat cam prin jurul anului 1072 -, la Giurgiu și la Vicina, însă și în celelalte așezări de la nord de Dunăre, trăia o „populație pe jumătate barbară, care locuia la Istru”, în acele „multe și mari orașe” descrise de scriitorii timpului ca incluzând oameni „de toate limbile”, caracterizați generic de bizantini ca fiind o structură „mixobarbară”. De aceea, poate, după ce răsculații i-au izgonit pe ostașii imperiali din cazărmile lor, împiedicați de propriile lor stângăcii și de lipsa de viziune, s-au poticnit, îngăduindu-le trupelor bizantine să se regrupeze, așa încât, pentru a se transforma din nou în învingători, a fost nevoie de ajutorul unei căpetenii pecenege numite Tatos (sau Tatous, sau Tatrys), „foarte probabil un aliat al orașelor paristriene” (identificat de cronicarul Mihail Attaleiates ca fiind „exarchon”), care, „profitând de criza puterii bizantine”, și-a mânat ostașii în lunca Dunării, inclusiv la Giurgiu și la Vicina, i-a respins din nou pe bizantini și, alegându-și capitala la Dristra, fosta reședință a Themei Paristrion-Paradunavon, „și-a instaurat propria stăpânire”.
Îngrozit, pentru a răsturna situația, împăratul Mihail al VII-lea Dukas l-a numit în funcția de guvernator al Themei Paristrion-Paradunavon pe vestarhul Nestor, trimițându-l îndată, în fruntea unor numeroase trupe, la nord de Dunăre. Dar celebrul general, ori impresionat de cererile legitime ale răsculaților – care nu solicitau decât libertatea comerțului -, ori, și mai probabil, ros de ambiții mărunte și de interese meschine, a trecut de partea celor răzvrătiți și, aliindu-se atât cu armatele orașelor dunărene, cât și cu pecenegii și cu valahii, a constituit o „veritabilă confederație” cu care, respingând orice fel de tratative, a atacat năprasnic imperiul.
În urma acelui atac, linia de apărare a frontierei dunărene s-a prăbușit definitiv, iar Imperiul Bizantin, lovit fără cruțare atât de forțele armate ale „orașelor și ținuturilor de la Istru”, cât, mai ales, de puterea militară a pecenegilor, „stabiliți anterior în Paristrion-Paradunavon sau infiltrați masiv la sud de Dunăre”, a clacat și s-a declarat învins, pierzând controlul în regiune și cedându-i favoarea de a o conduce – se pare – pecenegului Tatos.
La rândul lor, pecenegii, uneori singuri, alteori combinați cu cumanii, au continuat să treacă Dunărea și, atacând insistent trupele militare imperiale care încă se mai găseau la sud de fluviu, nu s-au oprit din lucrarea lor până când, pe la 1077 și 1078, după cinci ani de invazii năucitoare, nu și-au consolidat poziția în spațiul abia cucerit. Prin urmare, treptat, ca rod al succeselor lor armate, la sfârșitul acelor campanii pecenegii și-au impus cu autoritate controlul asupra întregii Theme Paristrion-Paradunavon, de la Dunărea de Jos, incluzând sub jurisdicția lor – deși se pare că, în afară de a le cere tribut, fiind ei înșiși conștienți de importanța covârșitoare a schimburilor comerciale pentru orice orânduire, nu s-au amestecat în administrația celor supuși -, toate centrele urbane și semiurbane dominate până atunci de bizantini, precum Vicina, Giurgiu (ajutat să devină proeminent de negustorii genovezi de pe insula Mocanu), Glavinitza, Nufăru și altele. Iar în urma acestor schimbări substanțiale, datorită cărora politica economică și militară din sudul Munteniei a căpătat un alt curs, întreaga regiune de la Dunărea de Jos, încă înglobată nominal în cuprinsul Themei Paristrion-Paradunavon, a trecut sub control peceneg, determinându-i pe înșiși cronicarii bizantini a o numi, după anii 1072-1073, „Patzinakia”, sau „țara pecenegilor”, sau „regiunea” aceluiași neam.
Pe de altă parte însă, cumanii, prinzând curaj și renunțând la neutralitatea afișată când s-au ivit, în premieră, în Câmpia Română, au început a pătrunde din ce în ce mai violent în zonele carpato-dunărene, așa încât, potrivit Anei Comnena, care a notat: „Un trib de sciți (pecenegi), care erau zilnic atacați de sarmați (cumani) și-au părăsit căminele și au coborât spre Dunăre”, pecenegii și-au intensificat exodul la sud de fluviu, unde, tot în conformitate cu textul Anei Comnena, au dus tratative cu căpeteniile pecenege ale Themei Paristrion-Paradunavon, între care și Tatos, apoi, în sudul fluviului, au jefuit „ținuturile mărginașe”, „rămânând un timp liniștiți”, pentru ca, în cele din urmă, să are pământul și să semene „mei și grâu”.
De altfel, constituirea unor formațiuni politice mixobarbare în lunca Dunării, conduse de șefi pecenegi, a reprezentat un eveniment major despre care, referindu-se la perioada anilor 1086-1087, Ana Comnena, conștientă că trebuia a aminti „numele celor mai mari” comandanți turanici, a menționat, înșiruindu-i între căpeteniile pecenegilor din Paristrion-Paradunavon pe „Tatos, cel numit Chalis, pe Sesthlav și pe Satzas”, și a adăugat că „primul ocupa Dristra, iar ceilalți Bitzina (Vicina), precum și alte cetăți”.
Tot atunci însă, cam prin 1086-1087, conform aceleiași autoare, cumanii și un grup de pecenegi, conduși de Tzelgu și însoțit de „daci”, sau de valahi, care locuiau pe pantele de nord ale munților Haemus (sau Hercinici, în unele traduceri), spre deosebire de macedoneni, găsiți prin părțile sudice, au atacat din nou Imperiul Bizantin și au produs stricăciuni. Dar lucrul acesta nu a mai schimbat în nici un fel organizarea administrativă a orașelor din Thema Paristrion-Paradunavon, de la Dunărea de Jos, de pe fosta frontieră imperială, unde Vicina și Cetatea Giurgiu, precum, poate, și portul au rămas sub conducerea pecenegă, cel mai probabil a căpeteniei Sesthlav – dar poate și a lui Satzas (numai formală însă, deoarece, în realitate, genovezii încă își guvernau teritoriul) -, în timp ce așezările Giurgiu (orașul și împrejurimile), Slobozia, Bălănoaia, Frătești, Daia, Gostinu, Braniștea și Oinacu le-au revenit spre ocârmuire cumanilor – numiți de istorici și sauromați -, care însă nu s-au mulțumit cu atât ci, concentrându-se în sudul Munteniei, tot prin anul 1086, i-au atacat continuu pe pecenegi, dominanți în zona aceea, forțându-i să plece. De aceea Imperiul Bizantin, condus, pe atunci, de împăratul Nikephoros al III-lea Botaneiates, incapabil să îi alunge pe turanici din Thema Paristrion-Paradunavon, și „înmuiat” de unele demersuri întreprinse de pecenegi, de cumani și de valahi, prin care aceștia solicitau să fie lăsați a viețui în pace, a admis realitățile politico-teritoriale de la Dunărea de Jos și, tratând cu mesagerii mixobarbarilor – sau ai acelei populații răzvrătite în anii 1072-1073 -, a ajuns la un acord cu ei.
Concomitent însă, valahii de la nord de Dunăre, împreună cu cumanii, dar și cu emisarii anumitor comunități de pecenegi, observând că numărul altor triburi de pecenegi, sosite pe teritoriul lor, mai ales în urma invaziilor de la sud de fluviu din anii 1077 și 1078, crescuse mult, și că, provenind din acestea, anumiți conducători își constituiseră, în sudul Munteniei, propriile lor stăpâniri, asuprindu-i, în felul acesta, pe indigeni, au trimis o solie la Constantinopol, cerându-i smeriți împăratului să facă distincția între pecenegii, cumanii și valahii care voiau a trăi liniștiți, și grupurile răsculate de pecenegi atacatoare ale imperiului în anii 1077-1078. Și, pentru a fi mai elocvenți, i-au „pedepsit aspru înaintea împăratului pe cei dovediți că se răzvrătiseră și se uniseră cu pecenegii în vremea precedentului împărat”, rupând, până la urmă, pentru a dovedi autorităților imperiale că ei, cu bizantinii, voiau a se înțelege bine, definitiv alianța cu toți pecenegii.
Astfel, conform cronicarului Mihail Attaleiates, încheind un „acord între Imperiul Bizantin, autohtonii mixobarbari din Paristrion-Paradunavon, pecenegii stabiliți în interiorul provinciei și pecenegii și cumanii nord-dunăreni, prin care autohtonii și pecenegii stabiliți în Paristrion-Paradunavon au recunoscut formal autoritatea împăratului, iar pecenegii și cumanii nord-dunăreni s-au angajat să nu mai atace imperiul”, împăratul Nikephores al III-lea spera a-i împiedica pe turanici a mai declanșa incursiuni de jaf în „ținutul romeilor”. Iar pentru a-și atinge scopul – sau, mai exact, pentru a pune „capăt stării conflictuale de la Dunărea de Jos” -, foarte probabil atunci i-a recunoscut lui Tatos calitatea de exarchon și/sau de locțiitor al guvernatorului Themei Paristrion-Paradunavon, care era bizantin, cerându-i, desigur, în schimb acceptarea formală a autorității imperiale.
Însă, tot cu acel prilej, foarte probabil că le-a recunoscut și celorlalți șefi pecenegi controlul asupra Themei Paristrion-Paradunavon și autonomia totală, așa încât stăpânirea bizantină din nordul spațiului danubiano-pontic a dispărut „atât de facto, cât și de jure”. Iar cercetătorii, mulți ani mai târziu, constatând că atelierul monetar bizantin de la Isaccea și-a încetat funcționarea tocmai prin jurul anului 1086, au întărit că, într-adevăr, în acea perioadă, când Tatos a devenit, „practic, independent de Bizanț”, „orașele din Paristrion” și „de pe Istru” au ieșit „complet de sub autoritatea guvernatorului” imperial, păstrându-și însă în dispozitiv, pentru a proteja ținutul, garnizoanele din fortărețe.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!