Conform domnului Smador Naoz, astrofizician la Universitatea Los Angeles, din California – care, în calitate de reprezentant al științei oficiale, a acordat un interviu unui site american -, cu mult timp în urmă, înainte de a se constitui sistemul solar, în spațiu – sau într-un Univers încă necreat -, existau doar particule de praf și molecule de gaze, aflate într-o permanentă mișcare. Dar, la un oarecare moment, o cantitate de praf și o mulțime de molecule de gaze au ieșit, nu se știe din ce motiv, de pe traseul lor, activându-și spinul, care a devenit mobil, și atunci, din pricina greutății proprii, norul de praf și de gaze s-a prăbușit în el însuși, începând să se rotească accelerat și să se extindă. Cea mai mare parte a gazelor s-a condensat, realizând steaua care se numește Soare, în vreme ce, din materialul rămas – adică din fragmente de roci și din fire de praf, învârtitoare în jurul stelei abia născute -, au luat ființă, printr-un proces de aglutinare a bucăților componente, planetele din vecinătate.
Însă, pe măsură ce se dezvoltau, corpurile aflate în spațiu s-au lovit de alte corpuri, și ele abia plămădite și, datorită impactului generator de forțe fizice, necunoscute, au început toate să se învârtă încă mai cu temei.
Astfel, în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, a căpătat consistență Pământul, care, rotindu-se necontenit, ca și celelalte planete, în jurul Soarelui, și ciocnindu-se periodic de rămășițe de gaze și praf, sau de roci – învârtitoare și ele în jurul aceleiași stele -, a fost obligat să se rotească, primind ciclic impulsuri și lovituri, în sensul imprimat tuturor vecinelor sale. De altfel, chiar dacă nu ar fi fost izbit repetat de alte corpuri, tot s-ar fi învârtit, deoarece, în spațiu neexistând suficientă materie pentru a-l opri, sau măcar pentru a-l încetini – nici pe el, nici pe celelalte planete -, avântul inițial, primit în virtutea legii conservării impulsului unghiular, i-ar fi fost de ajuns să se miște până în ziua de azi.
Acestea sunt explicațiile preliminare oferite de domnul Smador Naoz, astrofizician din California, care însă nu amintește nimic despre cine – sau ce – a creat norii de praf și gaze existenți în Univers încă înainte de aglutinare, despre cine a născut spațiul și timpul, dar, mai ales, despre cine a formulat, și a pus în aplicare, legile fizice conform cărora materia a interacționat, pentru a exploda, apoi pentru a începe să se rotească perpetuu și, alcătuind corpuri cerești și planete, pentru a forma un Univers. (Despre care, naiv, domnul Smador Naoz afirmă – poate dintr-o greșeală – că deja exista, apărut prin cine știe ce enigmatic proces).
Totuși, unele planete se rotesc în direcție opusă celei în care se învârtește Pământul – ca în cazul planetei Venus -, iar altele, precum Uranus, au o axă de rotație înclinată la 90 de grade. Iar întrebarea care se impune e cum s-au ivit aceste anomalii. Dar nici domnul Smador Naoz, nici colegii săi, nici vasta comunitate a oamenilor de știință nu au putut explica satisfăcător acest fenomen – care, desigur, fiind valid, și perfect vizibil, măsurabil și incontestabil anulează și lămuririle anterioare, și legile fizice presupuse a se afla la originea amintitelor mișcări de rotație -, însă au găsit inspirația de a emite păreri.
Astfel, despre planeta Venus și-au manifestat credința că aceasta și-a schimbat sensul de învârtire după o coliziune cu un alt corp ceresc, în urma șocului resimțit la ciocnire. Sau, în variantă, că la început Venus s-a rotit ca și celelalte planete, dar, de-a lungul timpului, incidența gravitației Soarelui asupra norilor de praf ai planetei, laolaltă cu frecarea dintre mantaua lui Venus și miezul ei, i-au provocat inversarea direcției de învârtire.
Dar argumentele sunt puerile, sau de-a dreptul aiuritoare, deoarece, conform legilor fizice care guvernează lumea, un impact între două corpuri cerești ori s-ar fi petrecut razant, fără nici o urmare gravă, ori le-ar fi distrus pe amândouă, ori ar fi determinat ca unul să îl asimileze pe celălalt – în nici un caz însă nu ar fi schimbat sensul de rotație al unuia dintre ele.
Iar gravitația Soarelui nu putea să acționeze în nici un fel, deoarece fenomenul atracției universale e doar un concept inventat, care definește ceva inexistent, niciodată observat, măsurat și demonstrat.
De asemeni, în privința planetei Uranus – admițând că toate luminile care se văd pe cer sunt planete, sau stele, sau meteoriți, sau alte obiecte, de același gen -, s-a luat în calcul, pentru a se explica poziția atipică a axei ei de rotire, eventualitatea unei izbiri de alt corp ceresc, repetată chiar, ceea ce i-ar fi produs anomalia. Însă nimeni nu a oferit lămuriri despre unde și cum s-au format aceste corpuri cerești, de ce au început – în vreme ce, fără nici o cauză, se învârteau -, să se plimbe prin spațiu -, care și el a apărut pe neașteptate din neant, pe baza unor legi, de asemeni, autocreate – și, mai ales, ce energii au alimentat – și alimentează încă – mișcarea aceasta continuă, știut fiind în prezent că spațiu vid nu există, tot Universul – atât cât va fi fiind -, colcăind doldora de câmpuri fizice, de unde de probabilitate, de particule elementare, de singularități și de alte constituente, necunoscute.
În viziunea științei oficiale însă tot ceea ce există în Univers – dar într-unul presupus, ciudat și infinit, cu o vechime de miliarde de ani -, se rotește perpetuu, născând abstracții peste abstracții – asteroizii, stelele, galaxiile, toate se învârtesc, fără motivație și fără scop, doar din dorința de a epata.
De pildă – potrivit agenției spațiale guvernamentale NASA, susținută însă majoritar cu fonduri private -, sistemului solar îi sunt necesari 230 de milioane de ani pentru a încheia un circuit în jurul Căii Lactee, în timp ce pulsarii – adică niște corpuri dense, învârtitoare, provenite din rămășițele unor stele masive, având aproximativ diametrul unui oraș american -, fiind cele mai rapide lucruri din lume, se pot roti de sute de ori pe secundă, recordul deținându-l pulsarul Terzan 5ad, care – zice-se – se învârtește de 716 ori în unitatea de timp amintită. Găurile negre, în schimb – la fel, conform unui comunicat dat sub egida științei oficiale, în 2006, în Jurnalul Astrofizic -, pot fi chiar mai iuți, unei asemenea ”existențe”, numită GRS 1915+105, fiindu-i atribuite viteze între 920 și 1150 de rotații pe secundă.
Nimeni nu precizează însă că, la o viteză de câteva mii de ori mai mare decât viteza luminii, pe care – în condițiile în care, potrivit viziunii științei oficiale, galaxiile și celelalte corpuri cerești aflate în Univers se rotesc cu viteze constant crescătoare, în raport direct proporțional cu mărimea lor -, aceste structuri uriașe le-ar atinge fatal, Universul s-ar dezintegra. Sau – și mai corect, urmând logica acestor învârtiri inventate, presupuse doar pentru a cauționa existența sistemului heliocentric -, dacă lumea s-ar fi înfățișat într-adevăr așa, atunci Universul, din pricina acelor viteze halucinante, nici n-ar fi putut căpăta ființă.
Însă, a adăugat domnul Smador Naoz, spre deosebire de vremurile de început, când Soarele, abia format, se rotea în jurul axei sale o dată la fiecare patru zile, acum, din pricina câmpului său magnetic, care interacționează cu vântul solar, învârtirea i se încetinește, și o rotație în jurul propriei axe durează aproximativ 25 de zile.
Domnul Smador Naoz nu a menționat însă că nimeni, deocamdată, nu cunoaște exact, cu probe verificabile, nici ce este Soarele, nici cum ”funcționează” – adică dacă într-adevăr în ”interiorul” său au loc procese nucleare și dacă el însuși radiază căldură în mod autonom -, că nu se știe dacă se găsește sub firmament, sau deasupra și că, în general, nu există dovezi nici că ar fi o stea, nici că s-ar afla la o distanță atât de mare. În schimb, distinsul astrofizician a anunțat că – potrivit unei analize a publicației ”Proceedings of the Royal Society” -, și rotația Pământului s-ar încetini, din cauza gravitației Lunii, care l-ar atrage ușor.
Nici acum însă n-a ținut cont că gravitația e un fenomen născocit, scos din pălărie, inexistent în realitate, și nici cel puțin n-a fost consecvent cu sine însuși, căci – ca un simplu experiment mental -, dacă, totuși, gravitația Soarelui ar fi existat – care se pretinde că atrage Pământul -, atunci, desigur, acest fenomen ar fi atras întâi Luna, care e mai aproape de Soare, și are o masă mai mică decât Pământul, neavând nici un impediment să n-o facă.
Dar, îndeosebi, domnul Smador Naoz n-a suflat nici un cuvânt despre experimentele efectuate cu giroscopul, care toate au confirmat – deși, uneori, au fost interpretate tendențios -, că Pământul nu se rotește, ci e staționar. Iar dacă e imobil, nu are nici formă de sferă, sau de geoid, ci e plat ca o câmpie, modificat doar local, de formele de relief și întins cât se vede cu ochii.
Giroscopul este un instrument fizic capabil, datorită legii referitoare la conservarea mișcării unghiulare, să își păstreze axa de rotație fixă, neinfluențată de mișcările din jurul său, și a fost utilizat în premieră în 1852, de Leon Foucault. Folosindu-l, Foucault a intenționat să demonstreze că Pământul se învârtește, însă, deoarece aparatul nu a înregistrat nici măcar o zvâcnire, a probat, dimpotrivă, că Pământul e imobil.
De aceea, trăgând concluzii, adepții unui Pământ rotitor au înțeles imediat că, pentru a-i susține mișcarea de răsucire, important e, mai întâi, să aducă dovezi că Pământul – cum e și normal pentru un corp care se învârtește mereu -, are o formă sferică sau geoidală. Așa încât, foarte curând, principala preocupare a celor interesați de promovarea acestei idei a devenit crearea și răspândirea de argumente convingătoare, apte să le susțină teza. Or, nici o metodă nu putea fi mai potrivită, în sensul acesta, decât coborârea discuției la nivel popular, care viza un dublu efect: pe de o parte, acreditarea conceptului de Pământ rotund, iar pe de alta înrădăcinarea convingerii că toată lumea e încredințată de acest adevăr.
Și astfel au apărut o puzderie de pseudoexemple destinate să se insinueze în mentalul umanității, să îl corupă și să îl pervertească, devenind de notorietate, de pildă, ca argument în favoarea existenței unui Pământ geoidal, că navelor care pleacă pe mare le dispar – deoarece ”coboară” dincolo de curbura Pământului -, întâi părțile ”inferioare” (adică fundul și corpul), și abia apoi cabinele și construcțiile aflate pe punte. Dar nu este adevărat, fenomenul e o simplă scornire, deoarece, privind printr-un binoclu, se observă cum părțile despre care se pretinde că au dispărut reapar intacte, la locul lor, dovedind că Pământul e plat, presupusa ”dispariție” datorându-se limitării câmpului vizual uman.
Se mai invocă frecvent compararea umbrelor aruncate pe Pământ de Soare, la un anumit moment al zilei, în puncte diferite – supoziție ce a stat la originea unui experiment celebru, pe baza căruia Eratostene, un matematician, geograf, poet, astronom și filozof grec, născut în 276 î. Hr., a pretins că, prin calcule geometrice, știind unghiul umbrei și distanța dintre cele două puncte luate ca referință – respectiv orașele Alexandria și Cirene, sau actuala localitate Aswan -, a aflat cât măsoară globul pământesc în circumferință.
Dar Eratostene a comis două greșeli fundamentale, care i-au azvârlit calculul în derizoriu: întâi a presupus, fără nici o dovadă, că Pământul are formă geoidală (deși e plan), iar apoi s-a servit, în raționamentul său, de părerea nedemonstrată că Soarele se află la o distanță enormă față de Pământ (cu toate că nu o cunoștea și, oricum, e infinit mai mică decât susține știința oficială) și, prin urmare, că razele care cad pe sol sunt drepte, sau paralele. Însă Pământul nu e o sferă, pentru că nicăieri nu are curbură, iar razele Soarelui, venind spre Pământ, sunt divergente, cum oricine poate observa ori cu ochiul liber, ori cu instrumente ajutătoare, care nu pot înșela.
(Ceea ce, în final, l-a determinat pe Eratostene ca, fără să știe, să măsoare o oarecare distanță de pe un Pământ de formă plată, dar nu pe hârtie, ci de-a dreptul pe câmp, la scară reală).
Se mai invocă priveliștile observate din avioanele aflate în zbor, sau prin intermediul camerelor de filmat atașate unor baloane meteorologice, care, de foarte de sus, ar evidenția, chipurile, curbura Pământului, dar insinuarea e deplasată – chiar agresivă, jignitoare pentru bunul simț -, deoarece dintr-un aparat aflat în aer, de oriunde ar fi contemplat, orizontul – cum pot confirma atât pasagerii unei companii de zbor, cât și personalul aflat la bord -, se vede drept, și numai drept, totdeauna la înălțimea privirii, întărind ideea că Pământul e plan.
Nici faptul că unele stele nu se zăresc din anumite locații nu dovedește nimic, deoarece, de asemeni, raționamentele pornesc de la ideea preconcepută că Pământul ar fi rotund. Astfel se pretinde, ca argument, că forma geoidală a Terrei ar putea fi dedusă din circumstanța că un roi de stele, numit ”Crucea Sudului”, nu poate fi observat decât de la o latitudine anume, și nu de pretutindeni, cum ar fi firesc pe un Pământ de formă plată. Dar argumentul e fals – fals și tendențios -, deoarece zona de sud a Pământului nu reprezintă un ”pol”, ci e circumferențială – constituind, adică, așa-zisele margini ale Pământului – și, în aceste condiții, o stea, sau o constelație aflată într-o atare poziție e normal să nu fie văzută – respectiv văzute -, din anumite unghiuri. (În mod real, mișcarea stelelor se produce așa: stelele, într-un aranjament neschimbat, care poate fi confirmat de astronomi – dar cu intensități diferite ale luminozității -, apar pe cer, întotdeauna – cum s-a întâmplat încă de la începutul lumii -, în partea de est, și ”călătoresc”, în arc de cerc concentric cu centrul nordic, către apus. Or, se subînțelege că, dacă Pământul ar fi rotund, dar, mai ales, dacă s-ar învârti, constelațiile care se observă pe cer ar trebui permanent să se modifice, cu o viteză vizibilă pentru orice om).
Se mai amintește că Aristotel și-a formulat convingerea că Pământul e sferic urmărind cu atenție eclipsele lunare, în timpul cărora umbra Pământului, proiectată de Soare, se vedea curbată. Dar eclipsele nu iau naștere prin așezarea Pământului, a Lunii și a Soarelui în linie dreaptă, cum se susține oficial – fiindcă atunci nu ar mai fi posibil, cum s-a întâmplat, ca în timpul unei eclipse Soarele și Luna să se zărească pe cer concomitent, sau ca așa-zisa ”umbră a Pământului” pe Lună să se vadă în partea opusă celei prezise de adepții Pământului geoidal, cum iarăși s-a observat -, ci au cauze mult mai puțin spectaculoase, perfect explicabile prin existența unui Pământ de formă plană. De asemeni, în viziunea susținătorilor Pământului sferic e imposibil de explicat de ce, în timpul unei eclipse lunare, acest corp ceresc își schimbă culoarea, devenind sângeriu, când se știe foarte bine că – acceptând, demonstrativ, că Pământul și-ar proiecta umbra asupra Lunii -, umbrele nu posedă culoare. (Mult mai rațional, și mai aproape de adevăr ar fi, totuși, să se accepte că Soarele și Luna sunt două corpuri – sau doi ”luminători” – de aceeași mărime, care evoluează pe deasupra Pământului plat în cercuri repetate, cu viteze și la înălțimi inegale, iar eclipsele – generate de cauze încă neelucidate total – se formează, cu ajutorul unor fenomene fizice încă nedetectate, când traiectoriile Soarelui și Lunii coincid, pentru un scurt răstimp, și aceste obiecte se suprapun).
Și, în sfârșit, se pretinde că de la înălțimi mai mari curbura Pământului s-ar vedea lejer, în mod incontestabil.
Dar, dincolo de insolența acestui tip de sesizare – căci tocmai inexistența unor priveliști cu orizontul curbat a pus la îndoială veridicitatea Pământului sferic -, afirmația e mincinoasă, deoarece realitatea confirmă exact contrariul: și anume că – dintre sutele de exemple care se pot cita -, de pe Vârful Omu, din Munții Bucegi, în zilele senine, Marea Neagră se zărește perfect, întinsă, albastră și sclipitoare, ceea ce, dacă Pământul s-ar fi prezentat ca un geoid, n-ar fi fost posibil, din pricina curburii lui. Cum nici siluetele ”perfect paralele” ale clădirilor înalte, aflate la mare distanță de observator, nu ar trebui să se vadă așa – adică ridicându-se în unghiuri de 90 de grade în raport cu solul -, căci, dacă Pământul ar fi curbat, logic s-ar impune ca obiectele construite pe el să urmeze curbura, iar între vârfurile clădirilor distanța să fie mai mare decât aceea dintre bazele lor. Însă nu e așa. Și nu e deoarece imaginile observate de la distanță se modifică doar datorită legilor perspectivei, însă niciodată pe verticală, ci numai pe orizontală, ca în cazul șinelor de cale ferată. De altfel, același fenomen îl suportă și farurile aflate în porturi, zărite de marinari, de pe apă, de la sute de kilometri distanță, exact în poziția în care au fost construite. Dacă Pământul ar fi posedat curbură, aceasta firește că le-ar fi ascuns vederii.
Altminteri, exemplele aduse în sprijinul convingerii lor de adepții Pământului sferic nu dovedesc nimic – și nici nu vor putea s-o facă vreodată, deoarece nimeni, până acum, nu a putut lămuri, de pildă, cum stau trilioanele de tone de apă ale mărilor și oceanelor lumii așezate pe-o bilă – în condițiile în care gravitația, care se presupune că le-ar atrage, e o forță inexistentă, imaginară și nedemonstrată, folosită ca panaceu, în încercarea de a se elucida cu sprijinul ei tot ce nu poate fi explicat științific, în toate situațiile stânjenitoare – în descrierea atracției corpurilor din Univers, ca și în menținerea lor pe orbite (deși, la urma urmei, tot acest sistem inventat e o bazaconie, întrucât, dacă, într-adevăr gravitația ar fi avut ființă, galaxia cea mai voluminoasă, sau corpul cosmic cel mai gigantic, ar fi adus totul din preajmă către locația sa. De asemeni, explicația că atmosfera ar fi ținută în jurul Pământului de atracția universală e și ea ireală, căci, dacă s-ar întâmpla așa ceva, nu s-ar mai putea dezlipi nimic de la sol, totul ar fi strivit de această forță).
Știința oficială însă, susținută de elita lumii, care are ca țel protejarea propriilor interese, financiare, politice, militare, strategice ș.a.m.d., nu urmărește a afla adevărul, ci, dimpotrivă, de a-l acoperi, de a-l înlocui cu surogate care îi sunt convenabile. Căci, în definitiv, adevărul despre Univers – despre alcătuirea lui, ca și despre legile de funcționare -, a fost descoperit și se găsește în primul rând în religie, dar și în fizica cuantică, ale cărei principii se pot formula așa:
Conform legii relativității, elaborate de Einstein, toată materia din Univers provine din energie, iar energia, la rândul ei, are la origini lumina. Procesul de transformare – verificat de nenumărate ori, cu o aplicabilitate cotidiană extrem de vastă -, e unul simplu: sub privirea unui observator uman, undele de probabilitate – sau starea în care se găsesc fotonii înainte de a fi văzuți -, colapsează, preschimbându-se în particule materiale, care apoi, conectate fiind la Conștiința Supremă, de unde, cel mai probabil, primesc instrucțiuni, interacționează, constituind, în final, atomi și molecule. Comunitatea oamenilor de știință a remarcat că în cadrul acestor acțiuni particulele materiale, ordonându-se într-un sistem, se comportă ca și când ar fi inteligente – ca și cum, adică, cineva le-ar dirija, iar ele s-ar supune poruncii. Or, dacă nu s-ar mai nega evidența, gravitația – căreia, deși s-a încercat stăruitor, în lumea cuantică nu i se găsesc nici locul, nici rostul -, ar dispărea, iar Universul ar începe să fie văzut așa cum e: limitat, închis de firmament, cu Pământul în centrul lui și cu omul stăpânind peste Pământ. Însă viziunea aceasta ar afecta ierarhia bogaților și puternicilor lumii din temelii, și nimeni, desigur, nu dorește a renunța de bunăvoie la o mulțime de privilegii străvechi. Decât, poate, dacă va voi Dumnezeu.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!