În ziua când familia sa, ca urmare a unor rugăminți repetate, i-a îngăduit să își amenajeze un atelier în strada Tourlaque, la etajul patru al unei clădiri comune, promițându-i și sprijinul financiar pentru a-l întreține, contele Henri Marie Raymond de Toulouse-Lautrec-Monfa – cunoscut mai târziu, ca pictor, sub numele de Toulouse-Lautrec -, descendent regal, a zâmbit împăcat: era extrem de tânăr, abia trecut cu puțin de 20 de ani, urma să fie independent, locuind, împreună cu prietenul Bourges, student în medicină, într-un apartament de pe strada Fontaine, la numărul 19 și, întrucât arta îi acapara existența, intenționa să lucreze, în propriul atelier, oricând avea chef. Dar, mai ales, știa că în imobilul de pe strada Tourlaque, unde se pregătea să picteze, își va întâlni amanta – pe bruna, pe frumoasa, pe focoasa Marie Clementine Valadon, care-i slujea ca model, și care, poate nu tocmai întâmplător, își avea reședința, laolaltă cu mama sa, într-un apartament de la etajul întâi.
Brunetă, foarte atrăgătoare, libertină, sălbatică și expansivă, cu un trup desăvârșit, de atletă, cu ochii albaștri, cu sprâncene subțiri, cu pletele negre, pieptănate cu cărare la mijloc, cu buzele senzuale, cărnoase și cu sânii plini, rotunzi și elastici, Marie Clementine Valadon – sau Maria, cum îi spuneau amicii -, avea ca mamă o lenjereasă săracă, și ca tată un bărbat necunoscut. Nu s-a învoit însă cu condiția ei pauperă și, de aceea, s-a zbătut încă de mică să își asigure alt statut social: a învățat câțiva ani într-o școală de călugărițe, a fost ucenică într-un atelier de croitorie, a îngrijit copii în Tuileries, s-a angajat ca ospătăriță într-un restaurant popular, a vândut zarzavaturi în halele Batignolles. La 15 ani s-a făcut trapezistă la circ, dar a căzut, la o reprezentație, s-a accidentat și cariera de acrobat i s-a frânt.
Desena însă extraordinar de inspirat – acoperind cu ”lucrările” ei cam tot ce se putea: ziduri, trotuare, cartoane, hârtii – și, cum mama sa, spălătoreasa, stabilită încă de la început la Paris, în fundătura Guelma, avea nevoie de ajutor, Maria, gândindu-se să-i ușureze munca, ducea artiștilor rufele la domiciliu, insinuându-se în cercul lor, până când, în mod firesc – sprijinită poate și de talentul ei la desen, care-i dădea prilejul de a conversa cu ei -, a fost solicitată să le devină model.
Celui dintâi i-a pozat lui Puvis de Chavannes, în atelierul lui din Neuille, din piața Pigalle, oferindu-și apoi serviciile lui Zandemenghi – un pictor venețian sosit la Paris să se consacre -, apoi lui Renoir, apoi altora, mai puțin cunoscuți.
În 1883, după ce a născut un copil din flori – al cărui tată, totuși, pasionalul spaniol Miguel Utrillo y Molins, l-a recunoscut opt ani mai târziu -, s-a instalat, împreună cu mama ei și cu micul Maurice, în apartamentul de pe strada Tourlaque, la etajul întâi, la numărul 7, colț cu strada Caulaincourt, pe același palier cu Zandomenghi.
În tot acest timp contele Toulouse-Lautrec, urmându-și chemarea, s-a inițiat impetuos într-un fel de viață care avea să-i devină familiar: în compania unui
grup de amici, toți pictori, între care se remarcau Rachou, Anquetin, Rene Grenier, Charles-Edouard Lucas, sau Tampier, colinda cabaretele, ”bând un păhărel” – conform expresiei lui – și căutând modele.
Se simțea atras, îndeosebi, de localul ”Le Mirliton”, ținut de un cântăreț – un anume Aristide Bruant, om cu obrajii netezi, cu gura amară, batjocoritoare, cu o figură cezariană și cu o statură înaltă, care, deoarece își făcuse o obligație din a-i ajuta pe cei năpăstuiți, se alesese cu supranumele de ”bardul pușlamalelor” -, unde, de-a dreptul extaziat, urmărea înviorat reprezentațiile date de dansatori. Când, din cine știe ce motiv, nu se ducea la ”Le Mirliton”, se afla ori la ”L”Elysee”, ori la ”Le Chat Noir”, ori la alt restaurant din Paris, privind spectacolele cu același nesaț.
Dar nu era fericit; era tânăr, era bogat, era independent, avea un talent deosebit, aparținea uneia dintre cele mai strălucite familii franceze, și totuși suferea enorm, deoarece infirmitatea care îl marca îl înnebunea, căci, în floarea vârstei, nu măsura, în înălțime, decât un metru și patruzeci și doi de centimetri. Apoi era gheboșat, adus de spate ca un bătrân, șontâcăia când mergea, oasele îi erau fragile, predispuse oricând la fracturi, se poticnea când vorbea, obosea din mai nimic și, din pricina asta, avea nevoie de a fi sprijinit. Și încă, deși era subțire și mic, buzele îi erau dizgrațios de groase, nasul, de asemenea, gros, ochii bulbucați și barba rară – neajunsuri pe care nici pelerina luxoasă, nici hainele scumpe, nici pălăria la modă, nici bastonul și nici monoclul nu le puteau corecta. Or, toate aceste cusururi îl desfigurau sufletește, îi dădeau impulsul ca, atunci când stătea pe o terasă, între prieteni, și privea spre trotuar, la femeile care treceau, cu turnura lor elegantă, cu rochiile frumoase și lungi, să încerce să fie cinic, vorbind distant despre ele – nu disprețuitor, dar nici afectuos. Amicii însă intuiau ce se petrece cu el, își dădeau seama că, în timp ce poza în misogin, și într-un judecător necruțător, în sinea sa contele Toulouse-Lautrec își dorea cu
disperare să aibă o femeie a sa, numai a sa, pe care să o răsfețe, să o admire și să o iubească, trăind, din cauza diformității sale – care nu i-ar fi îngăduit niciodată, precum credea cu amărăciune, să-și îndeplinească vreo fantezie -, o dramă cutremurătoare, ajungând, din toate aceste pricini, blazat, răutăcios și deznădăjduit, lipsit de orice iluzii.
Astfel încât, atunci când Zandomenghi i-a recomandat-o pe Marie Clementine Valadon pentru a-i poza ca model, contele Toulouse-Lautrec, constatând că fermecătoarei femei nu-i păsa de infirmitatea lui, s-a bucurat și s-a înflăcărat și, deși știa că ea avea un copil, a stăruit în a o asalta cu cuvinte plăcute până când și-a făcut-o amantă. Iar de atunci n-a mai încetat în a-i lăuda atât desenele – din care, câteva planșe, și le-a agățat în atelier, simțindu-se revigorat ori de câte ori le privea -, cât și talentul, reușind chiar a-i convinge pe prietenii săi să-i aprecieze și ei operele la superlativ.
Acum, în sfârșit, avea convingerea că se împlinea. În Maria cea ”sălbatică” și independentă, cea plină de mistere și de capricii, dar atât de seducătoare, contele Toulouse-Lautrec vedea, în pofida vieții ei sentimentale cam agitate, un suflet pereche care, fără îndoială, pe de o parte iubea, ca și el, nu o persoană, ci însăși ideea de dragoste, iar pe de alta, acceptându-l așa cum era, dovedea, desigur, o neasemuită noblețe. De aceea se străduia a și-o apropia și mai mult, întrucât, uneori, încă mai avea îndoieli că el, cu fizicul lui, ar putea inspira unei femei o dragoste adevărată.
Dar, mai ales, picta înverșunat, exersând vehement, încercând să se desăvârșească, luând ca modele ori pe amicii săi, ori, ca și mai înainte, pe prostituate, sau pe dansatoare, pe care le căuta prin tot Parisul: în casele de toleranță, sau în locuri sordide, sau în preajma ”Operei”, unde damele își racolau clienții, ori chiar în gară, la ”Saint Lazare”, sau în împrejurimile ei. Apoi, săptămânal, în atelierul său, prezenta pânzele astfel executate prietenilor săi, pe care, alături de Maria, îi invita la lungi colocvii camaraderești, dar și la gustări și la băuturi.
Atelierul – care, printr-o scară interioară, comunica direct cu o odăiță aflată la un etaj de dedesubt -, avea un aspect dezordonat, semănând cu prăvălia unui negustor de vechituri, dar nici pe Maria, nelipsită de la aceste reuniuni – pe care le agrea, întrucât îi ofereau oportunitatea de a se insinua în intimitatea unora dintre marii artiști ai zilei -, nici pe pictori nu-i deranja, deoarece fiecare vedea la acele întruniri ceea ce își dorea: artiștii – un prilej de a schimba păreri, și de a-și îmbunătăți tehnica și stilul de lucru, iar Marie Clementine Valadon o posibilitate de a se afirma. Prin urmare, curând, crezându-se suficient de inițiată în arta picturii, ea a început a exprima chiar judecăți de valoare, convinsă fiind că știa ce spune, exclamând, într-un rând, după ce Vincent van Gogh, pronunțându-se asupra unei chestiuni, a ieșit apoi din atelier: ”Pictorii ăștia sunt niște dobitoci”.
Contele Toulouse-Lautrec însă o iubea în secret, așteptând de la ea marele reviriment – să-i mărturisească, adică, în șoaptă tandră, că și ea îl iubea -, așa că s-a arătat tolerant și amabil, poftind-o chiar, în speranța că, în sfârșit, îl va înțelege și i se va destăinui, să cineze cu el, în apartamentul de pe stada Fontaine, pe care îl împărțea cu Bourges.
De menajul locuinței se ocupa o femeie sobră, cu mentalitate burgheză – doamna Leontine, pe numele ei -, care gătea și mătura, dar, uneori, îndeplinea și alte oficii. Asta însă nu l-a împiedicat pe contele Toulouse-Lautrec, lucid și hâtru, ca de obicei, să-i propună Mariei, care a acceptat invitația, să se dezbrace, așteptând masa în pielea goală, pentru a-i face doamnei Leontine o farsă, și a se amuza pe seama ei.
Încântată de idee, Maria s-a dezbrăcat, rămânând doar în ciorapi și în pantofi, dar, când a intrat, cu tava pe brațe, doamna Leontine – ezitând puțin, ca și când ar fi vrut să dea îndărăt -, nu a tresărit, nu s-a indignat și n-a scos un cuvânt, servindu-le cina ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
În ziua următoare însă i s-a plâns lui Bourges, pârându-l pe contele Toulouse-Lautrec că nu i-a ”arătat respect”, dar Bourges, mai mult surprins decât supărat, s-a mulțumit doar a murmura o dojană.
Totuși, în timp ce o asalta astfel pe Marie Valadon cu asiduitățile lui, contele Toulouse-Lautrec lucra îndârjit, pictând acum cu o tehnică împrumutată de la Vincent van Gogh, care tehnică – eludând analizele impresionismului -, îi permitea autorului, printr-un soi de pensulație nervoasă, să surprindă mișcarea, redând-o printr-o viziune aproape spontană. Astfel a executat celebrul tablou ”Mahmura sau Bețiva” – înfățișând o fată cu un aer tâmp, cu un rictus de suferință pe buze și cu privirea ațintită în gol, prăbușită peste o masă cu o sticlă și cu un pahar aflate pe ea -, pentru care i-a pozat amanta sa.
Dar Marie Valadon nu răspundea nici pe departe dragostei înflăcărate arătate de pictor, așa cum spera acesta. Dimpotrivă, jucându-se cumva cu el, sau chiar urmărind ceva nedefinit, în câteva rânduri l-a părăsit, plecând nu se știe unde, dar întorcându-se apoi îndărăt, suavă și cuceritoare, proaspătă ca întotdeauna, motivându-și plecarea cu diferite minciuni. Contele Toulouse-Lautrec își dădea seama că era dezinformat, dar trecea cu vederea, sperând mereu că, într-o zi, dincolo de corpul schilod, Maria îi va descoperi bunătatea, și tandrețea, și puritatea, răsplătindu-l și ea, la rândul ei, cu un noian de sentimente tot atât de gingașe.
Între timp, pictorul Gauzi, un amic al contelui, își instalase și el un atelier în strada Tourlaque, în apropierea celui al lui Toulouse-Lautrec, și se obișnuise ca, în timpul lucrului, să fie vizitat de acesta. Într-una din zile însă a încremenit când s-a pomenit cu contele Toulouse-Lautrec în fața lui, disperat și descompus la chip, care, gâfâind întretăiat, l-a anunțat dintr-o suflare că Marie Valadon intenționa să se sinucidă.
Șocat, dar practic, Gauzi l-a rugat să îl însoțească, și amândoi s-au năpustit pe scări în jos, alergând către strada Fontaine, unde, suflând ca niște foci, au pătruns pe ușa deschisă a apartamentului, auzind încă de când au intrat un zvon de ceartă, venind, probabil, de la bucătărie. Uimiți, s-au oprit amândoi să asculte, și așa au înțeles cum Marie Valadon îi explica, iritată, mamei ei – sosită și ea acolo – că, deoarece contele Toulouse-Lautrec nu voise să facă un lucru anume – lăsându-se, probabil, tapat de bani -, ea a fost silită să ”joace cartea cea mare”, pentru a-l îndupleca, prefăcându-se, de disperare, că vrea să se omoare.
Pe mama ei însă – care, probabil, era părtașă la escrocherie -, nu a deranjat-o că Maria voia să își înșele amantul, ci că nu i-a reușit lovitura, reproșându-i, în consecință, graba cu care a acționat.
Atunci, contele Toulouse-Lautrec și Gauzi au intrat în bucătărie, iar femeile, observându-i, au înmărmurit. Cadaveric și nemișcat, contele le-a țintuit cu privirea, fără însă să spună nimic – cum nici ele, de altfel, nu au scos vreo vorbă -, după care, în vreme ce amicul Gauzi le mustra pe femei, acuzându-le că și-au bătut joc de prietenul lui, s-a răsucit pe călcâie și, nemaivoind a ști și altceva, a rupt-o la fugă spre atelierul său, unde, singur și nenorocit, promițându-și că nu o va mai vedea niciodată pe Marie Valadon, s-a aruncat pe divan și a început să plângă.
Nu, își spunea, el nu putea fi iubit! Înșelat, da, și batjocorit, de asemeni, dar iubit – niciodată!
Și totuși, tinerețea din el își cerea dreptul ei, mai ales că micuțul conte era deosebit de viril, așa că, peste o oarecare vreme, neuitând-o pe Marie Valadon – dar nici învinovățind-o -, a început să iasă din nou în oraș, îndreptându-și atenția, ca de obicei, către prostituate. Pentru a se reacomoda, s-a înființat la ”Le Mirliton”, ținut de domnul Bruant – sau ”generalul peștilor”, cum i se spunea acum, deoarece, când se efectuau razii, obișnuia să le scape pe prostituatele care se adăposteau în cabaretul său, amestecându-le printre persoanele din înalta societate -, reîncepând, desigur, să picteze târfe.
Damele de consumație erau bolnave, stigmatizate și îndobitocite, dar contele Toulouse-Lautrec, bând vârtos, le privea, le înțelegea, acordându-le, pe pânzele lui, o undă tristă de înduioșare, apoi, gândindu-se la viața sa, își justifica preocuparea spunând: ”Trebuie să știi să te înduri pe tine însuți!”.
Într-un răstimp, tot pictând femei de vânzare, a observat, venind spre local, o fată tânără, cu părul roșu, foarte bogat, încadrându-i o față îngustă și suptă – ceea ce îi dădea un aer îndurerat și animalic -, care își ademenea clienții plimbându-se pe trotuarele de pe Elysee Montmartre. Numaidecât, intrând în
vorbă cu ea, a aflat că o cheamă Roza – sau ”Roza Roșcovana”, cum i se spunea, din pricina părului ei ca un foc -, i-a câștigat simpatia, apoi încrederea, apoi, după ce i-a înfățișat ce dorea de la ea, a invitat-o în atelier și, foarte curând, a transformat-o în modelul său preferat.
Toți ceilalți vedeau în ea o simplă femeie de stradă, în compania căreia un om ca el, tânăr, bogat, de neam ales, nu avea ce căuta. Contele Toulouse-Lautrec însă nu vedea decât ”femeia” – adică imaginea feminității înseși -, și era împăcat când o poftea la el, pe strada Fontaine, căutând nu să o seducă, ci să o determine a îl iubi. Cineva l-a prevenit că era bolnavă, dar contele Toulouse-Lautrec nu a voit a auzi de nimic și, de asemeni curând, după ce întâlnirile au continuat, a aflat că s-a contaminat cu sifilis.
Venerația lui pentru femei însă nu a scăzut; atâta doar că a trebuit să apeleze la prietenul său Bourges, pentru a se îngriji, primind a i se prescrie un tratament sever.
Când s-a restabilit, din pricina Rozei, a început a ocoli localul lui Bruant, descoperind în schimb ”Moulin Rouge” – cabaretul unde dansau frenetic femei și bărbați, unde patimile aveau culoare, unde viața pulsa trepidant și unde subiectele parcă i se ofereau pe tavă.
Fascinat, s-a apucat să-l frecventeze asiduu, bucurându-se când auzea că faima acelui restaurant a trecut de hotarele Franței, așternându-se mai serios pe lucru și începând să picteze ”Dansul la Moulin Rouge”, a treia – în ordine cronologică – din marile sale compoziții, succedându-le ”Călăreței la circul Fernando” și ”Balului de la Moulin de la Galette”.
Respins perfid de Marie Valadon, înșelat în așteptări de Roza Roșcovana, acum și-a luat obiceiul de a bea temeinic, și dimineața, și seara, pictând însă cu frenezie și, mai ales, începând, noaptea, să se ducă de la un bar la altul. Cutreiera străzile neobosit, pe la ”Le Mirliton”, pe la ”Chat Noir” și pe la alte localuri, apoi, temându-se de singurătate – care îi amintea întotdeauna că nu era iubit de nimeni -, se întorcea la ”Moulin Rouge”. Iar acolo, îndeosebi după miezul nopții, când localul se închidea, însă orchestra și dansatorii mai rămâneau puțin, pentru a se destinde, începea să le urmărească, beat și transportat, în extaz, pe Nana la Sauterelle, o fată nostimă și durdulie, pe La Goulue, desfrânată și seducătoare, frenetică și lascivă, dar și pe alte ”dansatoare nebune”: pe Lacoma, pe Moma Fromage, pe Vif Argent, pe Pomme d”Amour, pe Rayon d”O, pe Nina Patte en l”air dar, mai ales, pe Jane Avril.
Jane Avril – o femeie firavă, cu obrazul trist, cu privirea nostalgică și cu un surâs pierdut – era o intelectuală, prietenă cu scriitorii Arsene Houssaye și Barres, cu un aspect foarte nobil (poreclită de amicii ei, din pricina asta, ”Micul șoc”), care, deși contele Toulouse-Lautrec, înflăcărat de muncă, se ducea prin bordeluri, ca și până atunci, pentru a găsi subiecte, a acceptat să-i pozeze, ca și celelalte, cu aerul că nu ar dori nimic. Dar contele Toulouse-Lautrec, cu toate că picta neobosit pânze cu mereu și mereu aceeași temă – adică prostituate, portrete de prieteni și scene de bal -, nu părea a se sătura niciodată de pasiunea lui, și nici a se vindeca de obsesii, așa că, însoțit de Guibert – un alt amic -, a început a zăbovi tot mai mult prin casele de toleranță.
Acum, ”însetat de iubire” mai mult ca oricând, și-a făcut un obicei în a le picta pe prostituate în intimitatea lor, dormind sub cearșafuri sau ”înfrumusețându-se” la toaletă. Îi plăcea să le vadă cum se trezesc, cum se fardează, cum își vorbesc, cum își zâmbesc, dar și cum se iubesc reciproc, sprijinindu-se să-și susțină moralul pentru a se considera în continuare persoane onorabile, ca toată lumea. Uneori, când prostituatele noi îi erau recomandate de cineva apropiat, le făcea curte, încercând să le seducă și le invita în apartamentul lui. Așa s-a întâmplat cu o femeie frumoasă, cu picioarele lungi, cu părul roșcat, atrăgătoare și misterioasă, care i-a fost prezentată de domnul Zidler, unul dintre patronii de la Moulin Rouge. După numai o noapte însă, cuceritoarea femeie – poreclită ”Pantera” -, deși era o ”fată întreținută”, a dispărut din viața contelui Toulouse-Lautrec, pretextând că era adepta unor iubiri fugare.
”Escapadele” contelui nu scădeau însă admirația sa pentru dansatoare – îndeosebi pentru La Goulue și Jane Avril -, pe care continua să le picteze constant, cu un fel de recunoștință. La Goulue avea o istorie care nu-l interesa; Jane Avril însă își datora rafinamentul tatălui său – un nobil italian -, iar frumusețea enigmatică mamei – o fostă demimondenă din timpul celui de-al Doilea Imperiu -, așa încât n-o mai slăbea cu asiduitățile lui. Dar, mai ales, culegea amănunte despre viața ei.
Ca și Marie Valadon, Jane Avril a avut o copilărie tristă, suferind de pe urma brutalității extreme a mamei ei, care – acuzând, probabil, probleme de comportament -, o obliga să cerșească. În adolescență însă Jane a fugit de acasă, devenind călăreață la Hipodromul din Avenue Alma, apoi casieră la Expoziția Universală din 1889, apoi, în sfârșit, dansatoare profesionistă la Le Moulin Rouge.
Fascinat atât de toaletele ei, cât și de felul cum arăta – cu ochii albaștri strălucitori, cu tenul alb, cu carnația fină, însă sensibilă și bolnăvicioasă -, dar, mai ales, de faptul că iubea cultura, vorbind pătimaș despre tablouri și cărți, contele Toulouse-Lautrec venea mai mereu să o vadă și îi executa portret după portret, înfățișându-i, îndeosebi, magistral, aerul personal de ”feciorelnică depravare”.
Iar Jane Avril nu a rămas indiferentă: cucerită de franchețea lui, dar și de talentul învederat, a acceptat să îi fie model, însoțindu-l în atelier, unde i-a pozat, apoi, încet, încet a devenit (dar numai în anumite momente, când dorea ea), un fel de stăpână a casei, ieșind însă și cu el în oraș, pentru a cina, împreună, la restaurantul lui Moș Lathule din Avenue Clichi, sau așteptându-l în celebrul cabaret al lui Bruant.
Însă Jane Avril nu i-a oferit niciodată mai mult decât atât, și contele Toulouse-Lautrec – spirit cumplit de lucid și de pătrunzător -, înțelegând că pricinile acestei purtări rezidau, deopotrivă, în rangul și în fizicul său, a început să părăsească Montmartre, instalându-se, în cele din urmă, în casele de prostituție de pe străzile Joubert și Amboise din împrejurimile gării Sanit-Lazare și ale Operei. Neavând de ales – deoarece nici o femeie nu concepea a coabita cu el din iubire -, plătea serviciile prostituatelor, mulțumindu-se, ca și Vincent van Gogh, cu ceea ce putea dobândi cu bani.
Acum, respins și disprețuit de societate – unde trupul său mărunțel și diform, atât de urât alcătuit, provoca accese de râs -, s-a mutat aproape definitiv la bordel, aici pictând, aici mâncând, aici dormind. Iar răsplata era că se simțea împăcat, deoarece damele de consumație – ele însele marginalizate de societate, hulite și disprețuite -, îi împărtășeau disperarea, dându-i sentimentul că îl înțelegeau. Însă, în pofida faptului că stătea între ele, că mâncau împreună, că dormeau împreună, că glumeau reciproc și că pictorul le răsfăța și le respecta, dăruindu-le cotidian cadouri, nici prostituatele nu-l puteau iubi.
Totuși, deși locuia prin alcovuri, pictând dezlănțuit perechi de târfe îmbrățișate, încleștate în patul lor, contele Toulouse-Lautrec n-a uitat-o niciodată pe Jane Avril, acordându-i întotdeauna, în lucrările sale, o poziție privilegiată. Ducea, după părerea societății, o viață dezordonată, imorală și respingătoare, dar, la expoziția din ianuarie-februarie 1893, organizată în galeria domnului Joyant de pe bulevardul Montmartre, unde a participat cu lucrări alături de Maurin, contele Toulouse-Lautrec a repurtat un mare succes și faima i-a sporit constant. Era, totuși, dezorientat și, deși mama sa, contesa Adele, s-a mutat la Paris, într-un apartament de pe strada Douai, pentru a-l supraveghea și a-l ajuta, s-a despărțit de Bourges, plecând din imobilul de pe strada Fontaine și instalându-se din nou în casele de toleranță, unde, având notate zilele libere ale fiecărei prostituate, le cinstea pe acestea cu bunătăți prin localuri, sau le poftea la circ, sau, în sfârșit, le invita în atelierul său, oferindu-le cocteiluri și delicatese.
Nici acum însă pasiunea devastatoare pentru Jane Avril nu i-a slăbit și când, pentru o zi din iunie, când femeia urma să debuteze la ”Jardin de Paris”, i-a executat un afiș în desăvârșită armonie cu localul de mare lux în care aștepta să se producă, a dovedit că atinsese culmile dezinvolturii. Însă, pe plan personal, Jane Avril nu și-a schimbat cu nimic sentimentele față de conte și nici de astă dată nu l-a putut recompensa decât cu amiciția ei.
Anul următor, în aprilie, când Teatrul Liber a reprezentat ”Misionarul”, de Marcel Luguet, contele Toulouse-Lautrec a alcătuit programul de sală al acestei piese, creând ”Loja cu mascaronul poleit”, sau una dintre cele mai frumoase litografii ale sale. În vreme ce era acaparat de preocupările lui, a descoperit totuși noi cântărețe și animatoare de cabaret care i-au atras privirea: interpreta scoțiană Cissy Loftus, dansatoarea engleză Ida Heath sau, mai ales, Polaire, o foarte nostimă și micuță algeriană.
Însă cel mai mult era ispitit, dorind înnebunit să o cunoască îndeaproape – acum, când se convinsese că Jane Avril, în afară de o sinceră prietenie, nu va oferi niciodată altceva așteptărilor lui -, să se insinueze în intimitatea unei alte soliste – un fel de ”Sarah Bernhardt de mahala” -, cu numele de Yvette Guilbert. Nu o știa decât din postura de spectator aflat în sală, de unde însă, conform obiceiului său, îi studiase mișcările, trăsăturile și atitudinea, ascultând-o cum ”cânta de nuntă pe melodie de prohod” și, cum nu mai stătea nici un ceas fără să bea ceva, ajunsese la încheierea că trebuia să fie a lui.
Așa că, într-o dimineață, însoțit de Maurice Donnay, s-a înființat la locuința femeii, în Avenue de Villiers. Servitorul Yvettei, văzându-l, a considerat că e ”un măscărici”, dar l-a anunțat, totuși, stăpânei sale. Iar Yvette, când a dat cu ochii de el, a manifestat aceeași reacție: de stupoare, de uimire și neîncredere, dar și de spaimă. L-a acceptat însă în preajma ei și, curând, contele Toulouse-Lautrec, începând s-o picteze, și-a adus tot materialul în casa ei, desenând-o în fiecare zi, la nesfârșit.
Odată, privind către crochiuri, Yvette, puțin cam supărată, a protestat, spunând: ”Ești geniul deformării, zău așa!”. ”Da, exact!”, i-a răspuns contele Toulouse-Lautrec răutăcios, apoi întâlnirile lor au devenit furtunoase, căci pictorul, conducând mereu conversația către un scop anume, ținea să-i demonstreze că dragostea nu exista.
Și, într-adevăr, pentru el dragostea nu exista, căci Yvette îl accepta doar ca artist. De aceea, revenind în atelierul său din strada Tourlaque, și-a turnat de băut, apoi le-a căutat din nou, recunoscător, pe amicele sale, prostituatele, cărora le-a cerut mai imperativ să îi pozeze, pentru a le face schițe.
Dragostea însă, ca oricărui om, nu-i mai ieșea din gând. În vara acelui an urma să se ducă, însoțit de Guilbert, în sud-vestul țării, însă, făcându-și planul călătoriei, întrucât iubea marea, care îl revigora, a decis ca, în loc să traverseze Franța cu trenul, să se îmbarce la Havre, pe un vas al companiei Worms, afectat cursei către Dakar, apoi, până la Bordeaux, s-o pornească de-a lungul coastei. Înainte de a se îmbarca însă, cum bea din ce în ce mai mult, și-a cumpărat o ladă cu porto și cu vinuri fine.
Dar, la Bordeaux, fără să-și dea seama cum nu o zărise până atunci, a observat deodată o călătoare grațioasă, întinsă pe un șezlong, cu o pălăriuță lăsată cochet pe frunte, cu părul blond, pieptănat într-un fel de coc, scăpat de sub canotieră și căzut mătăsos și greu pe ceafă, și cu ochii pierduți într-un soi de visare, care parcă l-a hipnotizat.
Era soția unui funcționar din colonii, care se ducea la soțul ei, în Senegal și, privind-o, contele Toulouse-Lautrec a avut certitudinea, încă de la început, că femeia aceasta fermecătoare, atât de stăpână pe ea, cu mișcări atât de delicate, nu-i va ceda niciodată, oricât ar stărui și oricât ar implora. Dar instinctul erotic era mai presus de voința lui și, de aceea, hotărând să-și imagineze că splendida femeie îi aparținea, și că, împreună cu ea, trăia cea mai frumoasă poveste de dragoste din viața sa, s-a decis să o urmeze în călătoria ei, numai și numai pentru a-și închipui că era iubit.
Amicul Guilbert a protestat, s-au și certat puțin, dar, în cele din urmă, lucrurile s-au aranjat și, însoțind-o pe călătoare până la Lisabona, ore în șir, cu paharul cu vin în mână, contele Toulouse-Lautrec, la bordul vasului Chili, și-a transformat reveria în realitate.
De la Lisabona, luându-și, în sinea sa, rămas bun de la frumoasa femeie, contele și prietenul său s-au îndreptat spre Madrid, iar de acolo, cu trenul, au ajuns, în sfârșit, la Bordeaux, unde, în strada Pessac, cu nostalgia călătoriei încă stăruindu-i în suflet, dar cu simțurile agățate dureros de prezent, contele Toulouse-Lautrec a regăsit încrâncenat ceea ce acum, când alt vis magnific se încheiase, îi era stringent necesar: lupanarele franțuzești. Și s-a apucat din nou să bea; să bea și să uite. Dar, totodată, să se gândească și la destinul lui.
Dintre toate femeile pe care le-a întâlnit în viața sa, și le-a desenat, sau le-a pictat, curtându-le și răsfățându-le, el nu le-a avut decât pe prostituate – și pe acelea cu bani -, care însă și ele l-au părăsit de îndată ce nu le-a mai căutat; din dragoste, nu a cunoscut decât simulacrul. Dar nu făcea nimic, mâine o va lua de la cap, va pune ochii pe o altă femeie, și o va asalta cu galanteriile lui, și o va curta, și o va răsfăța până îi va ceda. Și poimâine va face la fel. Și în zilele care vor urma, tot așa…
Ceva îi spunea că el nu va întâlni niciodată o femeie care să îl iubească, dar își turna în pahar, și bea din nou, și nu înceta să spere, amăgindu-se că, totuși, undeva în lumea asta largă se afla și dragostea lui. Și din nou își golea paharul, și din nou îl umplea, dându-l iar peste cap, continuând să spere și să viseze…
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!