Capitolul 6: Consecințele
************
Poate că grupurile mari de pelasgi plecate din Câmpia Română – ca urmare a așezării în proximitatea lor a triburilor cucuteniene și kurganiene -, cu turme și cu cirezi mânate pe jos, însă cu avutul și cu familiile încărcate în care, nici nu realizau – în timp ce alte fracțiuni, din același neam, o apucau în direcții opuse, spre nord, spre vest, spre est sau chiar spre sud-vest – că străbăteau aceeași cale (în sens invers însă acum) parcursă, cu cinci sau cu șase mii de ani în urmă, de strămoșii lor, porniți de la Marea Egee către lunca fertilă a Dunării, iar o parte dintre ei încă și mai departe.
Dar, după ce au trecut de Munții Balcani, și zarea a început să se deschidă, cu siguranță că, pătrunzând pe o coastă îngustă – unde, fără să știe ei, desigur, câteva sute de ani mai târziu urma a se înființa Grecia continentală -, s-au oprit și s-au uitat spre largii masivi montani, goi, sărăcăcioși, vag îmbrăcați de vegetație doar către poale, înălțați pe platoul arid, stâncos, din fața lor, bătut de soare și crăpat de vânturi.
Era un peisaj măreț, agresiv și sălbatic, dar și prietenos în același timp, cu o consistență pietroasă, maronie, vârstată doar timid, pe alocuri, de verdele livid al unor tufe. Nimic însă din ceea ce li se înfățișa privirii nu semăna cu valea opulent vegetală a liniștitei Dunări, cu zăvoaiele ei, cu pădurile de plopi și de arini, cu bălțile și cu pajiștile ei luxuriante; în plus, amintirea sosirii cucutenienilor, cu care – în pofida faptului că și aceia erau tot pelasgi -, se și încăieraseră, disputându-și controlul asupra unor pășuni mai bogate, a ogoarelor și a ostroavelor, precum și a prezenței kurganienilor – pe care, chiar dacă nu ajunseseră să îi înfrunte, îi simțiseră excesiv de ostili, ca pe niște dușmani -, i-a îmboldit să se aștearnă din nou la drum, pentru a pune, între ei și noii veniți, o distanță cât mai apreciabilă.
Mai apoi, o parte dintre ei, seduși de ținutul mai ospitalier întâlnit, în sfârșit, în cale, s-au desprins de convoi – fără a ști că poposiseră exact în locul în care avea să înflorească una dintre cele mai mari civilizații ale lumii – și, învingând poate mici triburi rivale, sau, dimpotrivă, insinuându-se cu indiferență în preajma lor (ceea ce, multe sute de ani mai târziu, nu i-a împiedicat, totuși, să le asimileze), s-au instalat acolo, în regiunea aceea săracă, dar cu teren totuși bun pentru construit locuințe și cu câteva pășuni. Alții însă, poate cu nostalgia ostroavelor dunărene rămasă în suflet, și cu imaginile așezărilor lor de la Malu Roșu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Oinacu încă vii în minte, s-au răspândit pragmatic prin insulele Argo – Saronice dimprejurul viitorului oraș Atena, dar, constrânși de necesitatea de a acapara cât mai mult pământ, și prin celelalte, componente ale marelui arhipelag, numite Ciclade, Egeene de nord, Dodecaneze, iar în largul coastei Euboee – Sporade, apoi Ionice și, preluându-le, într-un fel sau în altul, sub controlul lor, le-au ocupat și le-au colonizat, fără să mai audă vreodată nici măcar un cuvânt despre rudele și despre cunoștințele lor – tot pelasge -, răzlețite către Asia Apropiată, către Europa, către India, către Bactria și nordul Africii, sau către întreg bazinul mediteranean.
Existența pelasgilor în Elada înaintea oricăror altor triburi cunoscute a fost, de altfel, atestată încă din antichitate, celebri autori ca Homer, Herodot, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil sau Apollodor afirmând fără rezerve în operele lor (care s-au păstrat) că pelasgii erau, deopotrivă, un „popor ales”, dar și „cei mai vechi oameni de pe Pământ”, supranumiți „dioi”, sau „divini”, pe care proto-grecii, sosind în acele ținuturi, poate din stepele de la nord de Marea Neagră, pe la sfârșitul mileniului 3 î.Hr., sau pe la începutul mileniului 2 î.Hr., înainte de a-i supune, și a le cotropi teritoriul, evident, i-au găsit acolo.
În regiunile de la Marea Egee, pelasgii nu au constituit o cultură nouă; dar, datorită caracteristicilor lor native, aduse cu ei din Câmpia Română, precum și a interferenței acestora cu noul climat geografic, însă, în special, a faptului că migranții, componenți, în definitiv, ai culturii Gumelnița, reprezentau, totuși, cea mai avansată civilizație din lume la vremea aceea, comunitățile pe care le-au înființat s-au detașat rapid de toate celelalte – ca de aceea din nordul Mării Negre, de pildă -, devenind foarte curând distincte, înaintate și originale.
„Pelasgii – a susținut răspicat și îndreptățit Nicolae Densușianu în cartea sa -, ne apar în fruntea tuturor tradițiilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și al Mării Negre, în Asia Mică, în Asyria și în Egipt. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor așa numite arice, care a introdus în Europa cele dintâi beneficii ale civilizațiunii”.
Și încă: „Pelasgii ne apar după vechile tradițiuni istorice ca una și aceeași populație cu neoliticii, care introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizațiunii, animale domestice, cultura cerealelor și o artă industrială mai progresistă”.
Iar eruditul Pierre Leveque, autorul unei istorii a grecilor, a sprijinit afirmațiile lui Nicolae Densușianu, menționând – cu date selectate din cele mai autorizate surse – că, înainte cu puțin de anul 3 000 î.Hr., mai multe grupuri de invadatori, sosite din ținutul „Pământurilor Negre” ale Basarabiei, ale Transilvaniei și ale Rusiei meridionale, au împânzit „tot solul Greciei”, „din valea râului Axion până în Arcadia”, unde, totuși, se pare că au găsit o populație neolitică dispersată, venită din Asia Mică, pe care însă au „înghițit-o” în masa lor.
În același sens s-a pronunțat și doamna Adelina Piatkowski, autoarea volumului „Istoria Greciei antice”, care, citându-l pe Herodot, a relevat că un „întins teritoriu egeean”, ocupat de populații vorbitoare ale unei limbi „proto-indo-europene”, a primit multă vreme, din partea străvechilor greci, înființați acolo mult mai târziu, denumirea etnică de „to pelasgikon”.
(De altfel, pelasgii nici nu puteau vorbi altă limbă decât una „proto-indo-europeană” – adică imemorială -, deoarece, în conformitate cu aspectul lingvistic al „ipotezei anatoliene” formulate de Colin Renfrew, idiomul „proto-indo-european”, sau strămoșul reconstruit al limbilor indo-europene, provine din Anatolia, s-a născut în urmă cu 9 000 de ani și s-a răspândit în același timp cu agricultura; or, cum pelasgii erau și ei originari din Asia Mică, utilizând încă de la început acel idiom „proto-indo-european” – puțin modificat, poate, de imixtiunile lingvistice ale populațiilor asimilate -, și nimeni nu îi „convertise” la altă cultură, era firesc să își păstreze graiul).
Mult mai tranșant în aprecierile sale s-a dovedit însă scriitorul Ivar Lissner, autorul volumului „Culturi enigmatice”, care a afirmat, textual, că pe teritoriul viitoarei Grecii încă trăiau – când au venit cotropitorii de la nord de Marea Neagră -, găsindu-se la apogeul existenței lor, „cu totul altfel de oameni. Știința numește această populație pre-indo-europeană „egeică„. Egeii se aflau nu numai în Grecia, ci și în insulele din partea de răsărit a Mării Mediterane, deci și în Creta și în partea de sud-vest a Asiei Mici. Grecii de mai târziu aveau să numească această populație originară „lelegi, cari și pelasgi”.
Grecia – ca țară și ca popor – s-a format pe la începutul mileniului 2 î.Hr., prin preluarea controlului asupra actualelor ținuturi de către mai multe grupuri de năvălitori, care – potrivit istoricilor și arheologilor, dar și scriitorului Pierre Leveque – e posibil să fi „venit din stepele ce mărginesc coasta de nord a Mării Negre sau din spațiul carpato-danubian, cele dintâi grupuri de greci care au coborât în Grecia” traversând „în mod absolut sigur Balcanii”.
Oricum ar fi fost însă, cert e că atunci când au ajuns și s-au instalat în Elada, grecii – conform lui Nicolae Densușianu -, intrând în contact cu pelasgii – care desecaseră mlaștinile, scurseseră lacurile, dăduseră cursuri noi unor râuri, tăiaseră munții, împreunaseră mările, araseră șesurile, întemeiaseră orașe și sate și construiseră cetăți -, n-au ezitat să-i declare pe aceștia „divini”, recunoscându-le meritul de a fi oamenii cei mai vechi de pe Terra. Dar, mai ales – precum aveau să o dovedească rezultatele cercetărilor arheologice -, ei au fost cei dintâi care, luând teritoriile Eladei în stăpânire – după ce, poate, i-au înfrânt pe pelasgi -, s-au bucurat de tehnica și de ideile predecesorilor lor – foarte înaintate, în jurul anilor 2 500 î.Hr., ca și cele ale lumii orientale, întrucât, la vremea aceea, „dioii” pelasgi de la Marea Egee controlau foarte bine atât cultura aramei, cât și pe cea a bronzului -, însușindu-și-le însă abia peste vreo 600 de ani.
Influența pelasgă însă s-a exercitat cu precădere – în condițiile în care înșiși elenii s-au arătat deosebit de deschiși la „nou” -, în tradițiile, în religia și în limbajul poporului grec.
Astfel, potrivit mai multor cercetători – între care lingvistul Mihai Vinereanu e unul dintre cei mai importanți -, există în limba greacă, posesoare a câtorva mii de cuvinte provenite din limba de substrat – sau din limba pelasgă -, extrem de „multe urme ale unei limbi pre-grecești”. Numelor de localități care se sfârșesc cu „nthos” sau cu „sos”, nefiind indo-germanice, nu li se pot găsi explicații prin intermediul fondului lexical al limbii grecești. Dar, mai ales, s-a demonstrat că multe nume de plante, denumiri de râuri, de munți și de insule – sau toponime și hidronime, în general – au intrat în vocabularul grecesc, potrivit lui Ivar Lissner, direct din lexicul băștinaș pre-grecesc – adică pelasg.
De altminteri, lingviștii, istoricii și arheologii consideră că în trecutul îndepărtat, prin mileniile 5 – 4 î.Hr., limba Europei mezolitice se prezenta ca o „limbă de tip aglutinat”, folosită însă, ca substrat, nu numai de grupul „indo-european” (sau egeean, sau pelasg, în cele din urmă), ci și de alte grupări umane, care aveau să o continue în mod direct.
Iar fenomenul dezvoltării acelui substrat primordial s-ar fi desfășurat – în opinia lui Pierre Leveque -, în două regiuni apropiate, respectiv în stepele Rusiei meridionale, pe malurile Mării Negre și în spațiul carpato-danubian. Așa au luat naștere două grupe lexicale distincte: pontico-caucaziană și carpato-danubiană, care au provocat, mai târziu, diferența existentă în limbile indo-europene între comunitățile identificate prin cuvântul „sută”, rostit în sanscrită și în latină, sau între grupul „satem”, atribuit orientalilor, și grupul „centum”, rezervat occidentalilor, cuprinzător însă cu precădere al limbii grece.
Limba greacă însă, definitivată începând de-abia cu 4 000 de ani în urmă, a împrumutat copios cuvinte din limba pelasgă – existentă, după toate probabilitățile, de vreo 9 000 de ani -, iar scriitorul Pierre Leveque, înfățișând o listă a noțiunilor preluate de vechii greci de la pelasgi – dintre care câteva se prezintă așa: sitos = grâu; pisas = mazăre; colocyntha = dovleac; sicyas = castravete; oinos = vin; batrys = strugure -, nu a îndeplinit decât o formalitate.
Aceeași idee a susținut-o și lingvistul Mihai Vinereanu, care a afirmat, justificat, că grecii – conform datelor genetice ale populației Greciei contemporane, deținătoare a unui fond genetic comun cu al românilor și cu al tuturor locuitorilor din Balcani și din Asia Mică -, în timp ce au asimilat o mare parte a vechii populații pelasge, au împrumutat din vocabularul acestora și mii de cuvinte.
Prin urmare, dacă limba greacă a fost inclusă în grupul „centum”, atunci, în mod natural, limba română, care provine din limba pelasgă, precursoare comună a sa și a limbii grece, negreșit trebuie să aparțină aceluiași grup.
Dar, din limba „egeică” – sau din limba lelegilor, a carilor și a pelasgilor -, provine – conform scriitorului Ivar Lissner – și limba minoică, sau limba unei civilizații dezvoltate în Creta, care, începând să înflorească între anii 3 200 î.Hr. și 2 500 î.Hr., a devenit curând „prima cultură europeană majoră”.
Or, faptul acesta – nescăzând cu nimic din meritele grecilor pentru realizările lor, și neatribuind pelasgilor virtuți pe care, poate, nu le-au posedat -, a stabilit totuși o legătura „aproape organică” între cele două civilizații, arătând fără tăgadă că, în devenirea comună de mai târziu, vocabularul pelasg nu a dispărut, ci a continuat a exista în substrat.
Dovezi ale viețuirii pelasgilor la Marea Egee și în împrejurimi le furnizează însă și mitologia greacă, alcătuită tot în vremurile de început – despre care însuși poporul grec, prin Socrate, aflat în dialog cu Platon, a admis că i-a avut ca sursă de inspirație, în totalitate, pe „primii oameni”, numiți când „dioi” sau „divini”, când „barbari”, când „pelasgoi” sau pelasgi -, potrivit căreia grecii au preluat de la „învățătorii” lor, concomitent, cultul Cerului și al Pământului – sau cea mai veche religie europeană -, laolaltă – precum i-a confiat Socrate lui Platon – cu numele zeilor divinizați de barbari, imortalizate apoi în panteonul lor – respectiv Soarele, Luna, Pământul, Stelele și Cerul -, dar și cu cultul Marii Zeițe Mamă, căreia însă ei, elenizând-o, i-au spus Demetra.
De asemeni, „misterele orfice” – care, preaslăvindu-l în realitate pe Dionysos – sau un alter ego involuntar al zeului frigian Sabasis -, au introdus în mitologia greacă inițierea în „viața de dincolo de mormânt”, precum și mitul „empuselor”, inspirat de „Ielele” de la nord de Dunăre și transformat de vechii greci în legenda „fecioarelor Erinyes”, sunt tot de proveniență pelasgă.
Dar tot pelasge sunt și alte divinități, precum Zeus din Dodona, Ares, Semela, Zamolxis și altele, încă, de care grecii, acceptându-le în panteonul lor, s-au arătat atât de încântați încât, mai târziu, când au creat „povestea argonauților”, n-au uitat că, totuși, marii lor învățători fuseseră pelasgi, așa că, în conformitate cu una dintre versiunile celebrei „narațiuni”, i-au prezentat pe argonauți întâlnind-o pe frumoasa Elena pe o insulă aflată „la nord” – sau acolo de unde veniseră pelasgii -, și i-au „trimis” să caute lâna de aur „nu numai în Crimeea, ci și pe câmpiile dunărene”, ceea ce, în definitiv, reflectă un întreg trecut.
Atunci însă, în cursul marii expansiuni, o altă parte a populației pelasge, destul de însemnată – în cadrul căreia, desigur, antrenați de cumplitul val al migrării, se aflau și triburi de la Malu Roșu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Braniștea, de la Oinacu și de la Gostinu – a apucat-o spre vest, mergând, ca și ceilalți, pe jos, în urma carelor și a puhoaielor de animale, până când, ajungând pe coasta Peninsulei Italice (înaintea latino-faliscilor, sau a strămoșilor romanilor de mai târziu, cam cu 1 200 de ani), s-au luptat cu clanurile găsite acolo, le-au învins, au luat teritoriul în stăpânire și și-au construit locuințe, apoi, pătrunzând mai departe, în adâncul ținutului, s-au extins masiv și au înființat prima civilizație politică, socială și religioasă din regiune.
Antichitatea i-a cunoscut ca „arimi”, sau – conform lui Aristeas din Proconnes, un contemporan al lui Homer -, sub numele de „pelasgi hiperboreeni arimaspi”, despre care – poate ca urmare a unor însemnări scrise pierdute azi – toată lumea știa că sunt – potrivit poetului și profetului Aristeas, din vremea lui Homer – „Războinici mulți și foarte puternici, avuți în herghelii, în turme și cirezi de vite; bărbați cu plete stufoase, ce fâlfâie în aer; cei mai robuști din toți oamenii”.
Însă relatări despre traiul lor, înfruntând timpul, au supraviețuit până destul de târziu, așa încât, la îngemănarea secolelor 19 și 20 d.Hr., Nicolae Densușianu, posedând prilejul de a le studia, a conchis, referitor la pelasgii migranți, că „au ocupat succesiv, sub diferite denumiri, pe parcursul a mii de ani, toate regiunile Peninsulei Italice, de la Alpi până la extremitățile de sud ale peninsulei: Istria, Liguria, Veneția, Umbria, Etruria, teritoriul sabinilor, Latiu, Campania, Apulia, Iapygia, Lucenia, Brutiu și insulele Corsica, Sardinia și Sicilia, fundamentând” cele dintâi formațiuni umane organizate ale teritoriilor luate în stăpânire.
Toate acele structuri umane organizate au avut însă și conducători, iar tradițiile romane de mai târziu încă îl menționau pe Ianus – un lider pelasg de la nord de Dunăre, sau din „țara hiperboreenilor” -, ai cărui supuși au sosit în acele locuri în mai multe etape, în timp ce izvoarele geografice vechi îi aminteau, sub denumirea de „remi”, pe arimii de la Dunărea de Jos.
Tot atunci Auson, fiul lui Atlas, provenit, de asemeni, din pelasgii de la nord de Dunăre, a întemeiat așezarea care, multe mii de ani mai târziu (precum eronat urma să consemneze istoria oficială), avea să se numească Roma, el fiindu-i cel dintâi monarh, iar o parte dintre „ligurii-stoeni”, care, conform lui Strabon, în Valea Padului se mai chemau și „romeni” – sau Romaioi, sau Arimani, toți însă descinși din „arimii” pelasgi – au înființat vechiul oraș „Ariminium”, sau actualul Rimini.
Nu în alt chip avea să vadă lucrurile diplomatul și scriitorul francez Felix Colson, care, în ceea ce privește zidirea Romei de către pelasgi, a menționat în opera sa „Nationalite et regeneration des peysans moldo-valaques”, din 1862: „Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei”.
De asemeni – potrivit lui Scymnus -, Latinus-Telephus, protopărintele umbrilor, născându-se din regele Hercule, a avut origine pelasgă, ceea ce conduce către certitudinea că umbrii fiind pelasgi, sosirea lor în Peninsula Italică poate fi considerată anterioară venirii etruscilor, sau a valurilor de refugiați, urmași ai troienilor.
Cel mai ferm și mai elocvent în stabilirea identității latinilor și a romanilor de mai târziu s-a dovedit însă domnul Miceal Ledwith, fost decan al instituției de învățământ „Sf. Petru Diocescan College din Wexford”, fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene, fost președinte al Confederației conducătorilor de universități irlandeze și fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, care, în anul 2013, aducând în discuție argumente lingvistice – din care însă originea derivă clar -, a declarat: „Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească”.
O altă serie de triburi pelasge însă a urmat altă cale și, conform probelor arheologice, după ce, mai mult forțate să plece decât izgonite, de la nord de Dunăre, de sosirea succesivă a cucutenienilor și a kurganienilor, au străbătut Europa, peregrinând în lung și-n lat, s-au așezat, în cele din urmă – precum o dovedesc „Cazanul Gundestrup” și colierele în formă de coroană de la Muzeul de Istorie din Copenhaga, descoperite într-un ținut mlăștinos din Iutlanda, în Danemarca, despre care specialiștii au afirmat că, în concordanță cu stilul și cu tehnica realizării, aparțin vechii culturi Cucuteni și, datorită asemănării lor cu coifurile de la Peretu, de la Agighiol, de la Coțofenești și, evident, de la Cucuteni, n-au putut fi confecționate decât în apropierea Dunării -, tocmai în nordul continentului, de unde apoi s-au răspândit primprejur, până ce, odată cu trecerea timpului, popoarele scandinave, născute mult mai târziu, le-au asimilat.
Și, în sfârșit, alte convoaie s-au îndreptat către Peninsula Iberică, unde – de asemeni, poate, după ce s-au confruntat armat cu unele grupări locale -, așezându-se probabil în viitoarea Țară a Bascilor, au înființat orașul pelasg Uxama, amintit mai târziu într-o inscripție latină din Lusitania, care menționează: „Cornelia…Uxamesis Argelorum”. Or, cum, pe de o parte, viitoarele tradiții romane aveau să-i considere pe întemeietorii orașului Uxama – sau pe „ambirodoci”, sau pe „argeli”, cum îi numeau ei pe acei locuitori urbani – sosiți din estul Europei, iar pe de alta, în Țara Bascilor, lângă San Sebastian, se află o localitate numită Deva, precum și o vale maritimă și un râu cu același nume – în timp ce limba română și limba bască dețin, din punct de vedere fonetic și semantic, 270 de etimoane comune, formând circa 2 500 de derivate în limba română -, devine limpede că denumirea de „argeli” provine de la râul Argeș, care se varsă în Dunăre, și că bascii i-au avut ca strămoși pe pelasgi.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!