Capitolul 12: Episcopul
************
În jurul anului 300 d.Hr., protejați involuntar la vest de goți, la est de roxolani (ambele comunități tribale devenite recent entități clientelare ale „stăpânilor lumii”) și la nord de carpi, geții din lunca Dunării trăiau încordați, neliniștiți, permanent amenințați de eventualitatea unor năvăliri dușmane, dar îndestulați, căci, deși Imperiul își retrăsese armata și administrația din Dacia Felix, în portul Giurgiu comercianții romani continuau să sosească, aproape în mod regulat, cu mărfuri, care – conform descoperirilor arheologice efectuate în mormintele de înhumare de la Măgurele și de la Tei, din București, unde s-au găsit, datând din secolul 3 d.Hr., pe lângă o ceramică cenușie, getică, lucrată la roată, și varietăți de ceramică romană -, preluate constant de negustorii ambulanți din ținut, ajungeau, spre vânzare, atât în tot șesul Munteniei, cât și spre Munții Carpați. Tot arheologii au confirmat, potrivit oalelor și străchinilor getice confecționate de mână, dezgropate în actualul cartier Militari, că indigenii au înființat acolo, în a doua jumătate a secolului 3 d.Hr., o așezare stabilă, autohtonă, ceea ce întărește aserțiunea că, la vremea aceea, majoritară în spațiul danubiano-carpatic era populația getă.
Viața indigenilor însă se desfășura chinuit, controlată cu fermitate de goți, care, după ce au primit, prin voința împăratului Aurelian, o parte din fosta Dacie romană, dar și calitatea de „amici ai Romei”, au prins curaj și, foarte curând, au migrat în Muntenia, așezându-se probabil pe lângă râuri, de unde însă, neîmpiedicați de nimeni, au început să „exercite o autoritate politică mai mult sau mai puțin nominală”.
Și au înregistrat un feroce succes, deoarece goții erau un popor războinic, format din bărbați pletoși, cu bărbile stufoase și din femei agresive, ai căror aristocrați purtau, pe deasupra platoșelor de aur strălucitor, piei de fiare neargăsite, brâul și-l încingeau, pentru a susține spada, cu centuri de piele, de care atârnau și teaca spadei – din piele ordinară, dar încrustată cu pietre prețioase și plăci, cum doar hunii au mai posedat -, se încălțau cu cizme și, peste îmbrăcăminte, obișnuiau să își pună mantii și eșarfe foarte viu colorate.
Dar, mai ales, le plăcea să își etaleze luxul, așa încât fibulele lor, de pildă, erau de argint și de bronz, dar suflate cu aur, prevăzute cu discuri ornamentale, toate placate cu aplice reliefate, subțiri, poleite cu aur, decorate în tehnica filigranului, în timp ce locuințele lor – poate pentru a le scoate în evidență rangul – aveau, ca semn al opulenței, numeroase și frumoase vitralii.
La război se îmbrăcau în armuri – pe sub care purtau cămăși de zale și genunchiere metalice -, își puneau coifuri pe cap, cu viziere și, de obicei, se înarmau cu săbii, cu scuturi rotunde și cu lănci.
În acea epocă, religia dominantă în Imperiul roman era, datorită împăratului Constantin cel Mare, religia creștină. Pe de altă parte, întrucât, în mod oficial, geții de la nord de Dunăre, exceptând fostul regat al lui Decebal, nu se aflaseră niciodată în război cu „stăpânii lumii”, relațiile dintre statele lor s-au menținut întocmai cum le fixaseră, încă din secolul 2 î.Hr., comercianții romani sosiți în portul Giurgiu: adică amiabile, strânse și reciproc avantajoase. De aceea e de presupus că, îndată după ce, în anul 325 d.Hr., în urma primului Conciliu ecumenic al Bisericii creștine, desfășurat la Niceea, în Asia Mică – la care a participat și episcopul dobrogean Teofil Gotul, reținut de posteritate, în mod greșit, ca „scit” -, unde s-au pus bazele dogmatice și canonice ale ortodoxismului, creștinismul a devenit, din porunca împăratului Constantin cel Mare, religie de stat, geții din lunca Dunării au aflat neîntârziat despre asta, de la negustorii romani.
Pe de altă parte, în anul 328 d.Hr., realizând că atât goții, cât și roxolanii din Câmpia Munteniei, aliați cu geții, dar și iazigii și carpii din regiunile mai îndepărtate, s-ar putea ridica împotriva Imperiului roman, împăratul Constantin cel Mare, intenționând, pentru mai multă siguranță, să lege cetatea Oescus, de pe malul drept al Dunării (aflată, astăzi, pe teritoriul Bulgariei) cu castrul roman de frontieră de la Sucidava (plasat acum în comuna Celei, inclusă în orașul Corabia), l-a însărcinat cu înfăptuirea acestui demers pe hidrotehnicianul și arhitectul bizantin Theophilus Patricius, cerându-i să construiască, între cele două localități, un pod lung de 1 500 de metri.
Nu era o inițiativă nouă; refacerea frontierei dunărene fusese începută de predecesorul său mai îndepărtat, împăratul Dioclețian; dar efectul psihic generator al puterii, al siguranței și al durabilității obținut, din partea militarilor, de arhitectul Theophilus Patricius când a isprăvit acel pod – inaugurat oficial, cu mare fast, la 5 iulie 328 d.Hr. – s-a dovedit atât de impresionant încât numaidecât împăratul Constantin cel Mare a poruncit ca, pentru a se întări „forturile” Noviodonum, Ulmetum, Tomis și Histria, să se ridice cetatea Tropaeum Traiani, să se reconstruiască din temelii cetățile de la Dierna, Sucidava și Drobeta și să se clădească o nouă fortăreață pe malul stâng al Dunării – sau în Câmpia Română -, în regiunea de vărsare a râului Argeș, pe care a denumit-o Constantiniana Daphne.
Dar, mai ales, obsedat de gândul de a recuceri fostul regat al lui Decebal – stăpânit acum, covârșitor, de dacii liberi și doar parțial de goți – le-a cerut supușilor săi să anexeze imperiului, pentru început, o fâșie de teritoriu de la nord de Dunăre, trasată din vestul țării, pe lângă albia fluviului, dar care se termina undeva pe la Zimnicea, la doar 60 de kilometri distanță de așezarea Giurgiu.
Așa încât e mai mult decât probabil că, intrând în vorbă cu ofițerii romani detașați pe fâșie, negustorii geți, angrosiști sau cu amănuntul, auzindu-i povestind despre religia lor exact în aceiași termeni în care se exprimau și comercianții din portul Giurgiu, și-au făcut, poate nu tocmai în premieră, dar, oricum, cu elemente concrete, o idee despre Dumnezeu. (Deși, conform unor istorici, e foarte posibil ca religia creștină să fi pătruns în Geto-Dacia, prin intermediul comercianților romani și greci, știutori de carte și posesori de Biblii, încă din secolul 2 d.Hr.).
Pe 11 mai 330 d.Hr., pe locul vechii colonii grecești numită Byzantion s-a deschis solemn orașul Constantinopol, ctitorit de împăratul Constantin cel Mare, care, prin însăși apariția lui, a deplasat centrul de greutate al imperiului spre răsărit, transformând totodată apărarea Limes-ului danubian într-o chestiune vitală, de viață și de moarte, pentru destinul tuturor țărilor aflate sub stăpânire romană.
Oamenilor din lunca Dunării însă – de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Remuș, de la Frătești, de la Braniștea, de la Oinacu, de la Gostinu și din celelalte așezări – această importantă înfăptuire nu le-a adus decât un spor de anxietate, căci, deși, păziți la sud de Imperiul bizantin, la vest de goți și de dacii liberi, la est de roxolani și la nord de carpi, erau prosperi și trăiau ca de obicei, cu atâtea amenințări în jurul lor se simțeau stânjeniți, înfrigurați, prinși de griji ca într-o menghină și din ce în ce mai neliniștiți. Împreună cu locuitorii satelor din jurul lor, de la Olt până la Dunăre, spre Marea Neagră, și de la granița cu Imperiul roman până la Munții Carpați, constituiau un regat și aveau atât un suveran (rămas însă anonim, ca atâția alții), cât și autorități obștești, însă puterea reală, politică și militară, o exercitau – poate, totuși, după ce se consultau cu monarhul get – goții și roxolanii, susținuți financiar de romani.
În anul 332 d.Hr. însă între împăratul Constantin cel Mare și goții de la nord de Dunăre – atât din fosta Dacie romană, cât și din Câmpia Munteniei, unde deja rudele burgunzilor, ale longobarzilor și ale vandalilor se împărțiseră în două grupuri, luându-și denumirile de „tervingi” și „greuthungi” – sau, întrucât lucrurile încă sunt neclare, avataruri primare ale vizigoților și ostrogoților de mai târziu, precum și ale altor triburi, născute din „greuthungi” – a izbucnit un conflict, care, fiind soluționat de suveranul de la Constantinopol într-un mod original, prin transformarea – acceptată – a trupelor militare neregulate de goți în „foederate”, sau în armate organizate ca structuri tribale, dar puse sub comandă romană, i-a încurajat într-atât pe etnicii de origine germanică încât aceștia, simțindu-se stăpâni pe situație, au început a-i presa constant pe roxolani, atacându-i și hărțuindu-i, până când, nemaiputând rezista, roxolanii, despărțindu-se în două grupuri, au părăsit teritoriul de la gurile Dunării, unul trecând fluviul la sud, în Moesia și stabilindu-se în Imperiul romano-bizantin, iar celălalt, majoritar, unindu-se cu iazigii și așezându-se în Câmpia Panoniei.
Iar temerara hotărâre a împăratului Constantin cel Mare a avut ca urmare, prin îndepărtarea roxolanilor de către goți, în afară de consecințele răsfrânte asupra granițelor imperiale – la a căror consolidare, prin intermediul trupelor militare barbare, a contribuit -, instaurarea unui climat mai destins în Câmpia Română, unde locuitorii, eliberați de o parte dintre opresori, au putut, în sfârșit, să răsufle mai ușurați.
Or, tocmai în această atmosferă de relativă pace în lunca Dunării s-a ivit într-o zi un bărbat înalt, în floarea vârstei, pletos, bărbos, îmbrăcat curat și deosebit, în veșminte lungi, got de neamul său, cu numele Wulfila și cu gradul bisericesc de episcop, dar sosit în calitate de misionar creștin, care, de cum a făcut cunoștință cu locuitorii geți, a început a le propovădui creștinismul.
Episcopul Wulfila – al cărui nume, grecizat, se ortografiază „Vulfila”, iar în limba română se pronunță „Ulfila” -, s-a născut în Tracia, în anul 311 d.Hr., având, conform unor surse, descendență jumătate gotică, jumătate capadociană. Potrivit altor surse însă ar fi fost get și nu got, provenind dintr-o mamă grecoaică, născută însă, la rândul ei, de o femeie getă, și dintr-un tată get, iar confuzia i s-ar datora autorului antic Iordanes, care, voind să prezinte istoria poporului got, a înfățișat de fapt, cu lux de amănunte, în mai multe volume, geneza și devenirea populației getice din spațiul danubiano-carpato-pontic.
În anul 340 d.Hr., sau 341 d.Hr., episcopul Wulfila, primind hirotonia de la Eusebiu al Nicomidiei, a primit însărcinarea de a se deplasa în Geția și de a-i creștina, în cultul arian, pe goții stabiliți acolo, după alungarea roxolanilor, în număr tot mai crescut.
Episcopul Wulfila era un om cult, care vorbea fluent limbile gotică, latină și greacă și, sosind în ținuturile de la nord de Dunăre – foarte posibil undeva pe lângă Giurgiu – a avut plăcuta surpriză de a descoperi că goții (sau poate geții, dacă, într-adevăr, Iordanes a greșit) își creaseră deja acolo o mică organizație bisericească, în cadrul căreia se efectuau oficieri încă (foarte probabil) de după Conciliul de la Niceea, din anul 325 d.Hr., sau de după botezarea împăratului Constantin cel Mare, în anul 337 d.Hr., pe patul de moarte, iar acum se introduceau persoane credincioase în ritul creștin.
Iar lucrurile, conform unei mari părți a cercetătorilor – care au susținut că, pornind din Dacia romană, unde Biblia a circulat în limba latină, învățăturile creștine s-au propagat, prin difuziune, în toate ținuturile locuite de geți, fiind înțelese (în virtutea faptului că limba latină vulgară, sau priscă și limba getă, amândouă provenind din pelasgă, se asemănau până la identitate) de toate comunitățile -, se pare că s-au desfășurat întocmai în chipul acesta.
Așa încât, potrivit acelorași cercetători, promovarea creștinismului – în regiuni nerecunoscute încă, dar bănuite a fi fost cele din vecinătatea provinciei Dacia Traiană -, în Geția liberă, condusă însă „de facto” de către goți, s-a efectuat nu numai pe cale orală, ci și prin intermediul traducerilor scrise ale Vechiului și Noului Testament, inițiate – precum au observat mai târziu Tertulian și Sfântul Ioan Gură de Aur – „pentru sirieni, indieni, egipteni, armeni, persani”, dar, mai ales, pentru „popoarele mărginașe imperiului”, asemeni populației gete.
După toate probabilitățile, instalat în reședința sa din apropiere de Giurgiu, fără să se teamă că se afla pe „coridorul stepei”, episcopul Wulfila a început să traducă Biblia, pentru tot neamul gotic – înrudit, precum se spunea, cu burgunzii, cu vandalii și cu longobarzii – în jurul anului 369 d.Hr. – sau îndată ce luptele declanșate de împăratul roman Valens împotriva vizigoților conduși de Fritigern și Alaric au încetat. Însă primii beneficiari, în pofida faptului că erau arieni – sau creștini care considerau că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu constituie o unitate, ci Fiul e născut de Tatăl, iar Sfântul Duh de către Fiul – s-au dovedit membrii micii organizații bisericești, sau (dacă Iordanes s-a înșelat, și erau nu goți, ci geți) vorbitorii acelei limbi atât de asemănătoare cu limba latină.
De altfel, pentru faptul că pe episcopul Wulfila nu l-ar fi deranjat dacă presupușii goți ar fi fost (conform lui Iordanes) geți cu adevărat pledează și amănuntul că vocabularul utilizat de el în vederea traducerii Bibliei a fost influențat nu de limba germană, ci de limba getă, din care, lăsând deoparte alte cărți consultate, a împrumutat și a impregnat în lucrarea sa numeroase expresii. Astfel, în textul așternut pe un pergament subțire de culoare violet, cu cerneală în care praful de argint era combinat cu cel de aur – de unde a rezultat numele respectivului op, și anume „Codex Argentus”, sau „Biblia de Argint”, păstrat până astăzi la Upssala, în Suedia – se vede limpede că, într-adevăr, structura propozițiilor provine din limba latină – născută, la rândul ei, din limba pelasgă -, și nu din cea germană, iar majoritatea cuvintelor, reproduse întocmai, ca voievod, gard, slavă, cinste, Bistrița, sădi, jupân, drug, viță, taină, argilă, broască de vin, tălică, diavol, vier, huli, făuritor, hoardă, ispită, ca și numele Frățilă, Doncilă, Honilă, Gărdilă, Stănilă, Richilă, Mirica etc. sunt latine și gete, nu de altă sorginte.
Ceea ce dovedește că, în condițiile existenței, la nord de Dunăre, pe lângă Giurgiu, a unui asemenea „stoc” de expresii religioase, în mod cert, după Conciliul de la Niceea, în acele ținuturi, în afară de misionarul Wulfila, viețuiau și alți „horepiscopi” (sau episcopi itineranți), care, deși lipsiți de eparhii cu locații stabile, „săvârșeau Taina Hirotoniei sau sfințeau lăcașurile de închinare acolo unde era trebuință”, precum procedaseră și înaintașii lor din Scithia Minor, „peste care își pusese mâinile însuși Sfântul Apostol Andrei”.
Episcopul Wulfila, totuși, constrâns de împrejurări, nu a izbutit să traducă Biblia în întregime, desăvârșirea operei sale fiind efectuată, ceva mai târziu, de alți tălmăcitori, care le-au oferit, în cele din urmă, enoriașilor, pentru lectură, toate cele patru Evanghelii. Dar, atât cât a lucrat, în locuința sa de lângă Giurgiu, evident că el s-a folosit de un scaun, de un birou, de pene de scris, de pergament, de cerneală, a consultat, pentru a transpune în pagini Vechiul Testament, o versiune a Septuagintei, iar pentru a le da conaționalilor săi Noul Testament s-a servit de textele Sfântului Ioan Gură de Aur, precum, poate, și de alte cărți.
Or, aceste habitudini probează cu prisosință că, totuși, la nord de Dunăre, în secolul 4 d.Hr., cititul și scrisul, chiar dacă nu erau răspândite în masă, se cunoșteau, fiindu-le familiare foarte multor oameni – întrucât e de presupus că episcopul Wulfila nu s-a cazat la un „razd”, la a cărui curte limbile latină și greacă se vorbeau curent, iar însemnările și socotelile se făceau pe pergament, ci la vreunul din oamenii cu stare de prin partea locului, indiferent dacă era got sau get.
Mai târziu, comentând opera episcopului, scriitorul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis, autorul lucrării „Despre literele și limba geților sau goților”, în care a analizat, prin comparație cu alfabetul getic, mai multe alfabete presupuse a fi fost gotice, a demonstrat – slujindu-se, pentru aceasta, de cartea arhiepiscopului de Upssala, Iohannes Magnus Ghotus, intitulată „Istoria tuturor regilor goți și finlandezi”, editată în anul 1554 la Roma și cuprinzătoare, în premieră, a alfabetului getic – că episcopul Wulfila a inventat alfabetul gotic inspirându-se copios din cel getic.
Demn de remarcat e că atât Vulcanius Brugensis, cât și Iohannes Magnus au dispus de surse antice și medievale extrem de rare, dispărute sau indisponibile astăzi, dintre care un fragment din discursul lui Cato cel Bătrân – trăitor între anii 234 – 149 î.Hr. – e elocvent: „Faptele de vitejie ale geților fuseseră cântate de poeții lor, acompaniați de flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei”.
În acest sens, originea pelasgă a limbii latine e atestată și de particularitatea că mai mulți termeni creștini primari, ca „Florii”, „Crăciun”, „Rusalii”, „rugăciune” ș.a. provin din nordul Dunării – sau din regiunea unde episcopul Wulfila s-a retras să traducă Biblia -, ei neregăsindu-se, în afară de limba latină, în nici o altă limbă romanică.
Prin urmare Crăciunul – sau Ziua Soarelui -, al cărui nume provine de la cuvântul „crăci”, semnificând, prin intermediul a ceea ce simbolizează ramurile arborilor, renașterea vegetației – este o sărbătoare păgână, de origine getică, preluată de Biserica ortodoxă pentru a-și spori numărul de enoriași. Iar celebrarea lui în luna decembrie se datorează tot unei alegeri a Bisericii creștine, care a dorit, pentru o mai largă popularitate, ca nașterea lui Iisus Hristos să coincidă cu sărbătorile romane păgâne dedicate zeului Saturn – numite Saturnalii – și zeului Mithra – divinitate a luminii -, pentru ca, în felul acesta, obținând Crăciunul creștin, să instaureze o formă de venerare a luminii, sau a începutului a tot ce este.
Și Buna Vestire, sau Blagoveștenia, sau Ziua Cucului, celebrată pe 25 martie, este tot o sărbătoare moștenită de la vechii geți, ca și Andreiul de iarnă, sau Noaptea de Sfântul Andrei, care marca începutul noului an la geți și, ca și Crăciunul, au fost încorporate în calendarul creștin.
În sfârșit, funcționarea micii organizații bisericești înființată de episcopul Wulfila la nordul Dunării, probabil pe lângă Giurgiu, pentru goți sau pentru geți – sau, poate, pentru ambele seminții – mai putea presupune – în afară de faptul că peregrinările anterioare, cu sute de ani, ale Sfântului Andrei la nordul Dunării, unde ținuse prelegeri în limba getă, și ale Sfântului Pavel, la sudul fluviului, începuseră să dea însutite roade – că în vremea aceea (așa cum a considerat, mai târziu, Nicolae Iorga), alături de „horepiscopi” și episcopi numiți oficial, e posibil să fi promovat creștinismul și „călugări bătrâni, vestiți prin evlavia lor, aleși de popor”, conform unor datini încă și mai vechi decât ei.
Episcopul Wulfila însă nu a terminat traducerea Bibliei – începută în anul 369 d.Hr. – deoarece între vizigoții conduși de Fritigern și Alaric și ostrogoții de sub comanda lui Aorich și Atanarich izbucniseră grave disensiuni, care i-au determinat pe vizigoți să ceară permisiunea împăratului roman Valens de a trece Dunărea – pe la Durostorum – și de a se stabili la sudul fluviului, în Tracia și în Moesia, unde au primit pământ, iar pe ostrogoți să se retragă undeva prin zona Nistrului mijlociu.
În anul 376 d.Hr. însă regiunea ocupată de ostrogoții lui Aorich și Atanarich a început a fi atacată periodic de huni, iar populația, înfricoșată, a migrat către vest, împreună cu conducătorii ei.
În sudul Moldovei, încercând să-i oprească pe hunii care-i presau, Atanarich și ostrogoții săi au construit, între Ploscuțeni și Siret, un mare val de pământ, dar hunii le erau superiori militar și atunci toate triburile s-au refugiat în zona de curbură a Carpaților Răsăriteni, unde, pentru a pune capăt discordiei religioase izbucnite între supușii lui, deoarece o parte dintre ei aderaseră la arianism, Atanarich s-a convertit și el la doctrina păgână inventată de Arie.
Concomitent cu trecerea la arianism însă, Atanarich, care, stipendiat de romani, încă ținea sub control regatul getic, a declanșat o vastă campanie de persecuții împotriva creștinilor ortodocși – ceea ce dovedește că aceia, goți, dar poate și geți, erau destul de mulți -, încercând a-i forța să abdice de la credința lor pentru a îmbrățișa arianismul.
În momentul acela, oricât le era de recunoscător enoriașilor săi, episcopul Wulfila, împreună cu ucenicii săi, a abandonat mica organizație bisericească de lângă Giurgiu și, pentru a nu fi măcelărit de propriii săi contribali, a trecut Dunărea, în Imperiul romano-bizantin, continuându-și opera misionară către Munții Balcani.
Alți creștini însă au refuzat să fugă și, capturați de ostașii lui Atanarich, care i-au silit să-și renege credința, unei vieți conduse de principii religioase strâmbe i-au preferat, cu seninătate, moartea, așa încât atunci și-au găsit sfârșitul misionarul Saba – devenit mai târziu Sfântul Sava Gotul -, înecat de soldați în râul Buzău, și Sfântul Nichita, torturat cumplit de către confrații săi, apoi ars de viu. Spre stupoarea arianiștilor însă, când focul de lemne s-a stins, trupul Sfântului Nichita a rămas intact, iar faptul, fiind interpretat ca o minune, a ajutat promovării creștinismului încă și mai mult.
Dușmanii Bisericii ortodoxe însă erau atât de numeroși, și atât de răi – răspândiți inclusiv în Imperiul roman, unde, totuși, religia de stat consta în creștinism -, încât, la scurtă vreme, asistând la persecuțiile suferite de martirii creștini, decepționat și îngrozit, marele teolog platonician cunoscut ca Sfântul Augustin, a înfățișat întregii lumi credința în Hristos cel viu „ca fiind răspunsul lui Dumnezeu la decăderea Imperiului roman”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!