Capitolul 6: Vicina
Tot în a doua jumătate a secolului 10, un neam de oameni temerari, proveniți, aproape toți, din orașul Genova, s-a mobilizat, în extremitatea de nord a Peninsulei Italice și, intrigat poate de faptul că tronul patriei lor – un stat descentralizat, independent, dar lipsit de coerență politică și economică -, fusese revendicat, încă din anul 951, de către regele german Otto I „cel Mare”, au cerut o audiență la suveranul italian Berengar al II-lea, obținând de la el, în anul 958, o diplomă care le consfințea libertăți egale, precum și garanția că își vor păstra pământul, sub formă de mari domenii. Dar nu li s-a părut de ajuns, așa încât, patru ani mai târziu, când au constatat că împăratul Otto I cel Mare izbutise, totuși, să devină unicul cârmuitor atât al Germaniei, cât și al Italiei, și-au propus, mai mult ca oricând, să întreprindă ceva pentru propriul lor viitor și, acționând uniți, pe de o parte au creat premisele înființării unui „municipiu liber”, iar pe de alta, sprijiniți copios de aristocrații din orașul lor, precum și de câteva companii comerciale, foarte bogate, din același ținut, au demarat procedurile de a instala în regiune un guvern al lor, condus de propriii oameni.
Demersul însă s-a dovedit a fi anevoios și de durată; de aceea, între timp, cum, pentru a-și îndeplini dezideratele, le erau necesare însemnate resurse, dar cum, în contrapondere, beneficiau, totuși, de sprijinul necondiționat al societăților negustorești din orașul lor, foarte puternice și foarte încrezătoare, au trimis emisari la Constantinopol, pentru a trata cu bizantinii și, în urma negocierilor, li s-a conferit, printr-un acord comun, dreptul de a întemeia, pe o insulă de pe Dunărea de Jos, undeva pe cursul apei, o „emporie”, sau un centru comercial, sub pavilion genovez, dar înregistrată sub autoritatea Themei Paristrion-Paradunavon.
Mai târziu, acel ostrov s-a numit Mocanu, și geografii au stabilit că se situa în sudul extrem al Munteniei, în lunca Dunării, lângă așezarea Oinacu și în proximitatea cetății Giurgiu; atunci însă nu s-a aflat decât că întreprinzătorii italieni au înființat colonia lângă o altă insulă, cu care era vecină, că, din pricina asta, au numit-o Vicina și că, întrucât ei înșiși îl aveau ca patron spiritual pe Sfântul Gheorghe – sau pe San Giorgio, pe limba lor -, i-au destinat și emporiei, pentru a o proteja, aceeași personalitate religioasă; nu știau – le era imposibil să știe – că, multe sute de ani mai apoi, tocmai omonimia aceasta dintre numele sfântului lor protector și acela al unei localități alăturate – întemeiată, de altfel, în Epoca de Fier, de un get cu numele Gheorghe, precum și de câțiva negustori, de origine greacă -, urma a da naștere unei cumplite confuzii, mai ales că acel oraș, cu numele Giurgiu, se găsea la nici un kilometru distanță de micuțul ostrov.
„Vicina”, în limba latină, se ortografiază „vicinus” și semnifică o proximitate; profesorul Mihai Vinereanu însă i-a descoperit termenului origini indo-europene – sau, cu alte cuvinte, pelasge – și filiații atât cu verbe din engleza veche – precum Knaegan, A vecina, MH Gnegan -, cât și din alte limbi, cu sensuri asemănătoare, pentru ca, în final, să conchidă că, totuși, tradiția lingvistică acreditează ideea că verbul „a vecina” reprezintă o variantă a verbului „a râncheza”; cum însă și acesta este o variantă fonetică a lui „a necheza”, rezultă că, în cele din urmă, se înrudește, ca înțeles cu unele cuvinte din limbile germanice, dar și din altele, tot indo-europene.
Altminteri spus, Vicina poate fi un termen latin, care să indice o apropiere; dar geneza îi e străveche și cum, la început, semnifica sunetul specific emis de un cal, reflectă, poate, mai concludent ceea ce au definit genovezii când l-au folosit: o insulă apropiată de alta, pe albia Dunării, în jurul căreia, pe câmpiile vaste, mărginite de mari păduri, nechezau armăsarii. (Doar grecii, adaptând denumirea în limba lor, i-au zis emporiei Disina, în timp ce arabii, după ce așezarea a devenit renumită în toată lumea, au botezat-o Fenikah).
O enigmă o constituie și proveniența materialelor pentru construcții, despre care, în condițiile în care ostrovul Mocanu posedă un sol aluvionar, se poate doar presupune că au fost aduse din altă parte; dar, dacă se acceptă această logică simplă, și se ține cont, pe de o parte, că mult mai târziu, prin secolul 15, când deja orașul dispăruse din regiune, într-o discuție dintre un fiu al lui Mircea cel Bătrân și un comandant militar, feciorul de domnitor a precizat că fortăreața Giurgiu fusese reclădită de tatăl său cu „piatră din Bulgaria”, iar pe de alta că, totuși, primind permisiunea bizantină pentru a înființa emporia, genovezii trebuie să se fi simțit și apărați de forțele imperiale, atunci situația se limpezește și devine învederat că blocurile pentru fundații își au originea în carierele Themei Paristrion-Paradunavon, de pe malul sudic al Dunării. Apoi, dacă faptul a produs urmări, de asemenea e clar că a existat, și că doar o conjunctură nefastă l-a împiedicat pe călugărul Nestor, de pildă, în secolul 10, să îl consemneze în cronica lui, al cărei manuscris original, inspirat de istorii slavone mai vechi, de analele bizantine ale lui Ioannes Malalas și Ghiorhios Amartolus, de legende locale și de povestiri vikinge, de texte religioase grecești, de mărturiile unor conducători militari și de tratatele încheiate de Rusia Kieveană cu bizantinii – unde, de altfel, se înfățișează atât prezența valahă în Transilvania, în momentul invaziei maghiare, cât și cea varegă, la Dunărea de Jos, în jurul unei cetăți, numite Chiovița, de lângă Brăila, precum și lucrarea fraților Chiril și Metodiu, în chiar cursul exercitării ei -, s-a pierdut între timp, fiind necesar a fi fost rescris de alții.
Aflat în Thema Paristrion-Paradunavon, centrul comercial de la Vicina se supunea, evident, jurisdicției Imperiului Roman de Răsărit; administrația însă îi era genoveză, așa încât, deși datele referitoare la vremea aceea sunt foarte sărace, totuși, consultând unele îndrumări de prin anul 1020, se poate afirma cu destulă tărie că, la începutul secolului 11, orașul Vicina se subordona, la fel ca Thema Dristra-Durostolon, de pildă, din apropiere, unui guvernator, numit „strategos”; mai târziu, conform altor indicii, funcția de guvernator, sau de administrator al unei astfel de unități teritoriale avea să fie ocupată de un „katepano”, sau de un duce, supranumit și arhonte; însă, la început, cu siguranță că acel celebru complex negustoresc, pentru a oferi cuiva oportunitatea de a îl conduce, a trebuit întâi să ia ființă, necesitând imperativ, în afară de acordul împărătesc, obținut în urma audienței, o mulțime de alte încuviințări, furnizate de un eparh.
Eparhul era un înalt funcționar bizantin de la Constantinopol, care, deținând un post similar cu al unui primar, sau cu al unui prefect, cumula atribuții largi, juridice și administrative, având sarcina de a supraveghea personal să se respecte legea, să se păstreze ordinea și să se creeze prosperitate.
Dispunând de numeroși subordonați, eparhul lucra, de obicei, într-o cancelarie asemănătoare cu a unui prefect, unde, exceptând chestiunile de rutină, se verificau unitățile de măsură și de greutate; pentru a controla vasele care intrau și ieșeau din porturi însă, precum și pe comercianții străini sosiți în ținut, se delega un inspector maritim, sau pur și simplu naval, căruia, după ce își efectua serviciul, îi incumba îndatorirea de a-i înmâna un raport „legatharios”-ului, sau locțiitorului eparhului, însărcinat, la rândul lui, cu stricta supraveghere a importurilor și a exporturilor. De aceea e de presupus că, în timp ce corăbiile genoveze au acostat în ostrovul Mocanu, încărcate cu materiale pentru a se construi orașul, dar și cu meșteri, cu proiectanți, cu muncitori și cu hamali, la manevrele de debarcare a asistat și un inspector naval bizantin, desigur, înconjurat de propriii slujbași, mai mărunți. Mai târziu însă, când s-au ridicat clădiri, s-au tăiat străzi și s-au întemeiat instituții, în port au început să sosească din ce în ce mai mulți negustori, iar la conducerea centrului au fost aleși, sau numiți – chiar dacă, din considerație pentru împăratul de la Constantinopol, s-a menținut, onorific, un guvernator bizantin – funcționari genovezi.
Despre colonii implantați acolo, în insula aceea verde – unde doar indigenii de la Slobozia, din târgul Giurgiu, din satul Frătești, precum și din Bălănoaia, din Daia, din Braniștea, din Gostinu și din Oinacu (și poate, mai puțin probabil, din pricina poziției ei, și din așezările mixte de pe celălalt mal), posesori de monoxile, puteau ajunge -, nu se știe, de asemenea, nimic; dar nu e greu a se deduce că, fiind vorba de o localitate care promitea bogăție, și liniște, și siguranță, în ostrov s-au instalat cei mai duri și mai întreprinzători negustori de la Genova, cu familiile și cu slugile lor, dar și cei mai neînduplecați dregători.
Oricum s-ar fi întâmplat însă, lucrurile au evoluat extrem de rapid și, în câțiva ani, de îndată ce constructorii au terminat de zidit palatul guvernatorului, antrepozitele, locuințele și schela din port, afacerile au început să se dezvolte constant, așa încât, prin anul 1050, dispunând de suficiente rezerve financiare, conducătorii Vicinei nu au ezitat să-și sprijine conaționalii a unifica unele regiuni din Liguria cu insulele Corsica și Capraia, precum și cu o parte din zona Premont, pentru a da naștere, în sfârșit, propriei Republici.
Câmpia Română însă, deși insulele dunărene aparțineau bizantinilor, încăpuse sub controlul tot mai accentuat al pecenegilor, care, profitând de criza Primului Țarat Bulgar, se insinuaseră printre autohtonii valahi și își consolidaseră autoritatea. De la Constantinopol, urmărind teatrul de operațiuni, împăratul bizantin sesizase pericolul și, pentru a-i contracara pe turanici, îngrămădise soldați pe firul Dunării, poruncindu-le a nu-i scăpa din ochi pe barbari. Dar, pe de o parte, pecenegii erau un popor nomad, care nu trăia decât din jaf și din tributul perceput de la valahi, iar pe de alta, cum nici cnezatele românești din Câmpia Munteniei nu le ofereau imperialilor garanția că nu-i vor ataca, întreaga zonă căpătase aspectul unui butoi cu pulbere, gata să explodeze. De aceea regiunea nu era cutreierată decât de comercianți și de militari, precum și de indigeni, cei mai mulți dintre cronicarii vremii, sau dintre slujbași, neaflând despre ea decât din auzite. Chiar și așa însă s-au găsit căpitani de nave, sau armatori, sau secretari ai unor înalți dregători, care, călătorind din trebuință, au stabilit, în cele din urmă, coordonatele exacte ale Vicinei, comițând indiscreții apoi și, poate involuntar, comunicându-le și altor oameni.
Dar nici atunci, și nici mai târziu, cei care au povestit despre fabulosul oraș nu au fost crezuți și, din pricina unor păreri preconcepute, informațiile adunate cu atâta trudă, deși reale, au devenit caduce; în pofida acestor tribulații sceptice însă Vicina a fost și a rămas acolo, la locul ei, „pe o insulă dunăreană”, precum au descris-o arheologii, până când, după câteva sute bune de ani, în sfârșit s-a supus imperativelor vremii; or, dacă s-ar elimina prejudecățile, și s-ar cerceta hărțile de navigație, respectându-se indicațiile din portulane, coroborate cu amănunte culese din alte izvoare, literare, cu precădere, o parte dintre ruinele ei, îngropate în sol, s-ar mai putea vedea și astăzi.
Conform surselor celor mai autorizate, Vicina s-a aflat dintotdeauna exact acolo unde au localizat-o portulanele italiene și catalane, adică, luând ca reper fluviul Dunărea, în sensul firesc de curs, sau în aval, „imediat după Drinago”, la sud de marele șenal navigabil, unde, în chip natural, mai jos de Porțile de Fier, apa se desface în două brațe, constituind, alături de vechea albie, insulele vecine Mocanu și Mocănașu, denumite, desigur, altfel în acele timpuri, dar situate în același mod, una lângă alta pe marea cale comercială, și cu capetele de dinspre vest mai aproape de așezarea Oinacu decât de localitatea Giurgiu.
Din punct de vedere documentar, atestarea cu cea mai mare vechime îi aparține geografului arab Edrisi, sau Idrisi, și datează din anul 1154, când celebrul călător, desenându-și traseul parcurs, a localizat Vicina undeva pe fluviul Dunărea, dar după ce se trecea de Serbia, mult în aval, pe teritoriul valah, către est. Mai târziu, analizându-i harta, cercetătorii contemporani au stabilit că localitatea Silistra, sau Dristra, e totuna cu satul Deristra, iar cum – potrivit indicațiilor eliptice ale lui Edrisi – „de la Deristra, prin stepă, până la Masul Beriskafira, așezat pe malul unui râu și aproape de o mlaștină, sunt patru zile de mers până la Desina” (sau Vicina), „care era un oraș cu resurse abundente și cu împrejurimi roditoare”, situat „la o distanță de 40 de mile spre mare”, toată lumea a căutat a localiza emporia orientându-se după târgul Silistra, de lângă Dunăre. Numai că, neremarcând, sau neluând în seamă ambiguitatea descrierii efectuate de geograf, care se potrivește oricărei zone de șes, nimeni n-a observat că Deristra la care se referea Edrisi nu era Silistra, ci o așezare din vastul ținut dobrogean, dispărută cândva între timp, situată la est de Brăila, către Isaccea; or, în cazul acesta, urmând indicațiile înscrise pe portulan, de la Vicina, sau din insula Mocanu, de lângă localitatea Oinacu și din proximitatea fortăreței Giurgiu, până la Deristra cea identificată la est de Brăila, către Isaccea sunt, pe firul Dunării, circa 160 de mile genoveze, posibil a fi străbătute, de o corabie comercială – dar și de un vas de război -, conform amănuntelor despre navigație oferite, cu vreo 400 de ani mai târziu, involuntar, de Walerand de Wavrin, comandantul unei flote armate și consilierul, dar și șambelanul ducelui Filip cel Bun, al Burgundiei, exact în „patru zile de mers” pe apă.
În anul 1445, Walerand de Wavrin a pornit, în fruntea unui convoi de nave, la solicitarea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul și cu încuviințarea papei Eugeniu al IV-lea, într-o campanie împotriva necredincioșilor, desfășurată, parțial, pe Dunăre și, la 29 august, pe când se găsea la Tutrakan, sau la Turtucaia, a notat în jurnalul său militar: „Domnul Țării Românești trimite de știre că la o zi de drum navigabil cu vânt prielnic se află o cetate de patru ori mai mare decât Tutrakan, într-o insulă mare și care se numește Giurgiu”. Or, cum corabia – deși faptele se petreceau în secolul 15 -, înaintând împotriva cursului apei, sau în amonte, putea străbate, „într-o zi de drum navigabil cu vânt prielnic”, o distanță de 62 kilometri – sau 35,75 mile genoveze -, câți sunt între Giurgiu și Turtucaia, rezultă că, dimpotrivă, navigând în aval, o ambarcație din secolul 12, când a fost executat portulanul, acoperea o distanță de aproximativ 280 kilometri – sau de 161,47 mile genoveze, a câte 1 734 metri fiecare -, câți se înregistrează din insula Mocanu, sau baza orașului Vicina, de lângă Giurgiu, până la acel sat numit Deristra, dintre Brăila și Isaccea, dispărut între timp, în fix „patru zile de mers” pe fluviu, cum s-a menționat în harta de navigație. Apoi, ultimele 40 de mile – cât s-a arătat că mai erau până la Marea Neagră, dar pe alt portulan, făcut mai târziu – se parcurgeau ori în totalitate pe uscat, cu caravanele, ori în mod combinat.
Un lucru însă se evidențiază cu siguranță: cele 160 de mile genoveze existente între Vicina, de pe ostrovul Mocanu, de lângă cetatea Giurgiu, și așezarea Deristra, dintre Brăila și Isaccea, adunate cu celelalte 40 de mile genoveze, indicate de hărțile de navigație ca existând între Deristra și Marea Neagră, totalizează nici mai mult, nici mai puțin decât 200 de mile genoveze, sau, cu alte cuvinte, întocmai distanța precizată scrupulos de un alt portulan, care, datând din anul 1296, dar reproducând un original redactat între anii 1250 și 1265, când Vicina devenise unul dintre cele mai înfloritoare orașe de la confluența Occidentului cu Orientul, și menționând că distanța de la „brațul Aspera”, de la gurile Dunării, până la Vicina se încadra în exact 200 de mile genoveze, e exclus să fi conținut erori, deoarece, evident, cea mai mică greșeală i-ar fi putut conduce pe mateloți într-un ținut ostil, unde ar fi riscat nu doar să li se confiște încărcătura, ci, pur și simplu, să-și piardă viața.
Însă indicii care să pledeze că Vicina s-a aflat pe insula Mocanu, situată, deopotrivă, lângă așezarea Oinacu și lângă cetatea Giurgiu, există și în alte surse. Astfel, în portulane, întotdeauna orașul Vicina a fost prezentat ca ființând pe albia Dunării, însă cu specificația, marcată grafic, că era clădit într-un punct anterior ramificării fluviului în cele trei brațe principale orientate, prin Deltă, spre Marea Neagră; dar, mai ales, toți realizatorii de hărți de navigație au desenat porțiunea de Dunăre conținătoare a acelei faimoase emporii, numită Vicina – precum foarte bine a remarcat arheologul Petre Diaconu -, ca pe o „linie dreaptă”, „ușor și ritmic ondulată, fără nici un cot de schimbare a direcției cursului și fără nici unul dintre numeroșii ei afluenți (ai Dunării, N.M.) care brăzdează teritoriul țării noastre”. Ceea ce înseamnă că executanții au omis cu bună știință atât poziționările de ordin geografic și formele de relief, cât și aspectul râurilor și al altor ape, exprimând, în schimb, prin acea reprezentare stilizată a unei cetăți schițate, pe portulan, undeva între gura de vărsare a Dravei în Dunăre și mirifica Deltă, o idee netă, poate etalată rudimentar, dar extrem de sugestiv: Vicina se afla acolo unde traseul naval, chiar dacă în realitate cuprindea meandre, trebuia „ținut în linie dreaptă” până la cotul cel mare de la extremitatea vestică a Dobrogei, respectiv unde Dunărea „se frânge”, pornind spre nord, într-un unghi de aproape 90 de grade. Sau, poate și mai precis: lăsând în urmă spațiul unde Drava se intersectează cu Dunărea, la Vicina se ajungea după ce se străbătea, „în linie dreaptă” – adică fără a părăsi cursul fluviului -, o mare parte din drum, înainte ca vasul, la intrarea în Dobrogea, să o apuce ferm către Deltă și către Marea Neagră. Or, cu alte cuvinte – potrivit părerii aceluiași Petre Diaconu -, nu în mod gratuit numele Vicinei era imprimat, pe portulanele păstrate, între zona de confluență a Dravei cu fluviul Dunărea, de la apus, și Delta Dunării, „spre est, cam la a treia parte a distanței dintre Deltă și gura Dravei”, ci deoarece s-a dorit să se sublinieze că Vicina se găsea undeva între aceste coordonate, care, analizate fără prejudecăți, conduc cu ușurință către ostrovul Mocanu.
Pe hărțile de navigație orașul Vicina era prezentat însă și sub forma zidurilor unor fortărețe, desenate în așa fel încât „sugerau o depărtare și mai mare încă față de Delta” Dunării. Așa, de pildă, în portulanul utilizat de Angelino Dulcert, care datează din anul 1337, „conturul cetății ocupă aproape jumătatea distanței dintre Deltă și locul unde Drava se varsă în Dunăre, iar în portulanul lui Gugliemo Soleri, din secolul 14, ca și în cel al lui Mecia De Viladestes, aceeași cetate ocupă toată suprafața dintre Delta Dunării și gura Dravei”. Ceea ce, pe de o parte, arată că portulanele, indicând, toate, același lucru, nu conțineau erori, iar pe de alta că Vicina – marcată pe hărți când în dreapta, când în stânga Dunării, pe unele documente locul fiind precizat printr-un ostrov, iar pe altele, elaborat, prin mențiunea expresă „Isaia Vicinae” -, se afla, indubitabil, pe o insulă dunăreană din Câmpia Română. De altfel, înseși izvoarele literare, atâtea câte există, au afirmat tranșant că Vicina se găsea pe „un teritoriu de la Dunărea de Jos mult mai întins decât Delta Dunării”, descriind parcimonios latura sudică a șesului muntean. Și la fel stabilesc concluziile reieșite, prin cercetarea hărților de navigație, din analiza metodologică efectuată de specialiști: Vicina și-a avut amplasamentul pe cursul Dunării de Jos.
Considerând, așadar, descrierea împrejurimilor orașului Vicina, înfăptuită, în anul 1154, de geograful Edrisi, ca fiind exactă – și nu există nici un temei pentru a o socoti altcumva -, sau, textual, că în jurul Vicinei se întindeau „împrejurimi roditoare”, devine mai mult decât probabil că – în condițiile în care așezarea se construise pe un ostrov, iar dincoace de malul Dunării, în Câmpia Română, se desfășurau acele vaste „împrejurimi roditoare” -, portul, sau locul de acostare a navelor, s-a aflat nu la sud, unde, din pricina insulei alăturate, n-ar fi avut spațiu suficient, nici – din rațiuni climatice – spre est sau spre vest, ci la nord, în capătul din amonte al insulei, aproape de localitatea Oinacu, corespunzând perfect, sub aspect topografic, cu o altă înfățișare a centrului comercial Vicina, efectuată, în lucrarea „La pratica della mercatura”, editată între anii 1310-1340, de Francesco Balducci Pegolotti, în care s-au menționat zonele și castrele de unde se puteau procura cereale: Cetatea Albă, Dobrogea și Vicina, sau „grano da Maocastro”, adică un oraș „piu venderaccio e conservasi meglio a navicarlo”, precum și „grano…della Zaorra e di Vezina”. Sau, în traducere, potrivit aprecierii lui Pegolotti, grâul care provenea de la Zaorra și de la Vezina – sau Vicina – era „mai bine conservat pentru a-l expedia”, evident, decât cerealele din alte părți. Or, trecând peste amănuntul, totuși important, că, datorită condițiilor naturale, în Câmpa Română s-a recoltat întotdeauna un grâu de calitate, dacă Vezina se identifica, precum e lesne de observat, cu Vicina, semnificația denumirii Zaorra se poate deduce doar consultând hârtiile vremii, și anume o hartă, întocmită, cam printre anii 1387-1437, de Paulus Sanctinus Ducensis, precum și un tratat de artă militară, intitulat „Codexul latin de la Paris”, realizat, înaintea bătăliei de la Nicopole, pentru împăratul Sigismund de Luxemburg, în care orașul Giurgiu, deși definit ca „loc pustiu”, sau „deșert”, poartă denumirea de „Zorio”, iar Zorio nu e altceva decât un derivat al Zaorrei, sau al numelui localității Giurgiu în secolul 10. Iar dacă se ține cont de realitatea că, într-adevăr, conform lucrării „La pratica della mercatura”, a lui Pegolotti, pe ogoarele din jurul orașului, atât dinspre Vicina, cât și din toată Câmpia Munteniei, de unde se aprovizionau negustorii din port, se coceau cele mai redutabile sortimente de grâu, atunci, recunoașterea orașului Zaorra, menționat în documente ca precursor al târgului Giurgiu, devenit Zorio, capătă un supliment de credibilitate.
Referitor la localizarea Vicinei însă se cuvine amintit și detaliul, deloc de ignorat, că pe o hartă contemporană, indicatoare a tuturor coloniilor genoveze existente în lumea largă – inspirată, totuși, în ceea ce privește Câmpia Română, de același „Codex Parisinus latinus”, din anul 1395, aflat în prezent în Ph. Lauer, Catalogus des manuscrits latins -, se menționează accentuat, într-o formă grafică inconfundabilă, că în regiunea orașului Giurgiu, numit cu dezinvoltură San Giorgio, ar fi existat o emporie exact în vremea expansiunii coloniale a afaceriștilor de la Genova, cu un traseu naval care, pornind de la Giurgiu, trecea pe la Caladda, sau Galați-ul de azi și se încheia la Marea Neagră. Harta însă, deși tehnic exactă, susținând că genovezii ar fi posedat o emporie la Giurgiu – numit de realizator San Giorgio -, conține un fals amănunt, deoarece, în realitate, deși centrul comercial a existat, el nu s-a aflat niciodată la Giurgiu, ci cu opt sute de metri mai către sud, în ostrovul Mocanu, sub numele consacrat de Vicina. Iar San Giorgio nu a reprezentat numele orașului Giurgiu – care e adevărat că, printr-o întâmplare, a fost întemeiat tot de un purtător al numelui Gheorghe, dar nu de cineva în legătură cu martirul creștin, ci de un ataman din anii îndepărtați ai Epocii de Fier – ci, pur și simplu l-a înfățișat pe sfântul desemnat de ctitorii Vicinei a le proteja orașul; confuzia s-a creat atât din pricina situării geografice apropiate a celor două localități, respectiv Vicina și Giurgiu, cât și a omonimiei produse de cuvântul Gheorghe, potrivit căreia, ceva mai târziu, uneia dintre cele două așezări – adică orașului Giurgiu – i s-a acordat, în mod nejustificat, un atribut al celeilalte.
Vicina însă era o emporie, sau o agenție comercială, într-o țară străină și, de aceea, chiar dacă datele referitoare la originea ei sunt contradictorii, procesul de localizare îi poate fi ușurat de circulația monetară în regiune, care, la vremea aceea, cuprindea cu precădere hiperperi bizantini.
Conform mărturiilor existente, monedele erau cunoscute ca „iperperi ad sagium constantinopolitanum”, constau din piese de aur și, la sfârșitul primei jumătăți a secolului 13, au fost emise la Niceea, în timpul domniei lui Ioan Dukas Vatatzes (1222-1250), având o compoziție în aur superioară, poate, tuturor monedelor care s-au bătut mai apoi. Acestora le-au urmat cele confecționate din ordinul împăratului Mihail al VIII-lea întâi între anii 1261-1273, cât suveranul a ocupat tronul singur, apoi între anii 1273-1282, când și l-a asociat la conducere pe fiul său Andronic al II-lea.
Peste ani, întrucât prezența hiperperilor în lunca Dunării s-a dovedit extrem de generoasă, atestând bogata activitate comercială a emporiei Vicina, arheologul Octavian Iliescu a alcătuit o relevantă hartă a răspândirii monedelor în Câmpia Română, constatând fără echivoc că marea majoritate a banilor în chestiune erau concentrați „în jumătatea de apus a Munteniei și în Oltenia”. Or, faptul arată, fără îndoială, că Vicina, ai cărei negustori preferau, în tranzacții, a utiliza hiperperi, se afla în imediată apropiere a ariei de împrăștiere, reprezentând, evident, sursa acelei dispersări. Iar ideea e întărită de traseul hiperperilor bizantini, care, refăcut de specialiști, a demonstrat că, în sudul extrem al Munteniei, banii, descoperiți de arheologi mai târziu, porneau, cu caravanele comerciale, de la Giurgiu, din lunca Dunării, treceau printr-o localitate situată la nord de fluviu, în județul Teleorman, numită Merișani, urcau spre Băbăița, aflată în aceeași zonă (care astăzi e o comună extinsă, cuprinzând și Merișanii), apoi înaintau spre București, presărând drumul până în inima țării, către Munții Carpați, dar și către vest, spre Turnu Măgurele, cu piese de aur de la Vicina.
O lege nescrisă prevede că, unde se afla atâta aur, și zilnic se manipulau averi, trebuie să fi existat și o bancă, așa că, în urma acestor indicii logice, s-a tras concluzia că, într-o vreme neprecizată – poate când comerțul s-a diversificat și, pe lângă cereale, au început să se tranzacționeze cafea, mirodenii și mătăsuri fine -, la Vicina, pe insula Mocanu, s-a înființat și o instituție financiară. Prin urmare, întemeierea, în secolul 10, de către genovezi, pe un ostrov dunărean, a uneia dintre primele localități de tip urban de pe teritoriul românesc extracarpatic, numită Vicina, pentru a sluji ca agenție comercială și a deservi cu mărfuri, încă înainte de nașterea statelor autohtone, atât spațiul geografic al Câmpiei Române, cât și al Moldovei, nu reprezintă doar o ipoteză, ci o certitudine.
Situată în Thema Paristrion-Paradunavon, care aparținea Imperiului Bizantin, Vicina, totuși, era genoveză, avea propria administrație, supravegheată doar formal de trimiși bizantini, cuprindea o comunitate închisă, constituită, îndeosebi, din navigatori, din negustori, din dregători și din slujbașii lor, cărora însă, cu timpul, li s-au adăugat meșteșugari, preoți catolici și ortodocși, oameni liberi și sclavii lor și, pentru a funcționa, a obținut acordul scris, sub forma unor tratate, atât al împăratului de la Constantinopol, cât și al autorităților Primului Țarat Bulgar, dobândind, conform stipulărilor, „dreptul de a înălța monumente ca logge sau lăcașuri de cult”.
Evident, nu se știe exact nici ce capacitate avea portul aflat în uz, nici cum se desfășurau activitățile comerciale; dar, întrucât, momentan, nu s-au descoperit urme de cheiuri de piatră – deoarece, pur și simplu, configurația locului nu s-a pretat unor asemenea amenajări -, e de presupus că navele negustorești acostau direct la schelă, unde erau descărcate de robi sau de hamali. Către uscat însă mărfurile erau transportate cu bacul – sau cu o ambarcație construită din lemn, cu capetele și cu fundul plat, remorcată de bărci, sau trasă, cu trolii, de un sistem de cabluri, destinată atât încărcăturii comerciale, cât și persoanelor și animalelor -, apoi, de la Oinacu, unde, poate, se afla și o estacadă, dar, în mod cert, exista un debarcader, erau preluate de caravane, formate din căruțe purtate de boi, sau de cai, și se direcționau în ținut. Foarte probabil, pe mal se întindea și un drum de halaj, sau de edec, pe parcursul căruia, înhămați cu frânghii, oameni sau animale poziționau nave mai mici la țărm; dar mai mult ca sigur că, pentru a păzi mărfurile de la Vicina în timp ce le manipulau, negustorii plăteau pe cineva, care, în condițiile în care bizantinii aveau de apărat propriul lor teritoriu din Thema Paristrion-Paradunavon, iar bulgarii, probabil pentru a nu provoca incidente, evitau a trimite soldați în zonă, nu puteau fi decât valahi, supuși ai cnejilor, sau ai voievozilor mai înstăriți din regiune.
Înainte de a acosta lângă ostrov, în premieră, evident că, de oriunde ar fi venit, din aval sau din amonte, genovezii nu au putut să nu vadă și portul Giurgiu, aflat, pe un braț lăturalnic al Dunării, foarte aproape de insula Mocanu; faptul că au ales însă a-și înființa emporia într-un spațiu nelocuit, preferându-i-l unui loc consacrat, denotă din partea lor, în primul rând, o firească prudență – deoarece se prea poate ca, exact în acele vremuri, în Giurgiu să se fi aflat triburi de pecenegi, și chiar de bulgari -, iar apoi un pragmatism ieșit din comun, care i-a determinat a-și elimina concurența, în acest mod radical, încă de la început. Apoi, nici cu decedații din diverse motive nu s-a aflat niciodată ce s-a întâmplat; deoarece ostrovul nu a fost cercetat sistematic de către arheologi, e superfluu a se lansa supoziții, dar, cel mai probabil, ținând cont de gradul de civilizație al genovezilor, necropola, din rațiuni sanitare, s-a aflat – și se află încă – în capătul de est al celuilalt ostrov, învecinat, cunoscut ca Mocănașu, dar numit astăzi, datorită prefacerilor ulterioare, Ciobanu, deoarece e foarte puțin plauzibil ca răposații să fi fost transferați în ținutul natal din Occident, fie și în sicrie închise ermetic.
În rest, cu un noian de bărci priponite la țărm, cu schela din port, lângă care se aflau corăbii, cu mulțimea de robi și de hamali care forfotea pe mal și cu clădirile scunde de lemn, întrezărite printre hățișuri, Vicina arăta ca oricare alt centru comercial al timpului ei: restrânsă ca întindere, ascunsă de copaci înalți, așezată strategic și apărată în chip natural de apă, dar, mai ales, plină de viață și de o importanță incontestabilă.
Mai târziu, negustorilor, armatorilor și mateloților genovezi li s-au alăturat, conform dovezilor, comercianți venețieni și italieni, de la Mantua și de la Ancona, precum și preoți, și chiar călugări, de diferite confesiuni; atunci însă, la început, cum emporia se găsea într-un punct de intersecție a principalelor drumuri comerciale, atât dunărene, cât și maritime, cu marile căi negustorești de pe uscat, e foarte posibil ca, întrucât aceste caracteristici le facilitau ocupanților insulei trecerea de la transportul continental la cel de pe Marea Neagră, dată fiind însemnătatea extraordinară a așezării, conducătorii ei să fi acceptat și prezența unei baze navale bizantine la țărmul lor, pentru a se simți protejați. Altminteri, potrivit uzanțelor timpului, structurile sociale se compuneau din orășeni, sau „burgenses” și din simpli locuitori, cu statute comunitare și cu drepturi politice deosebite și, deși orașul fusese înființat exclusiv pentru genovezi și pentru persoanele agreate de ei, funcționând doar din colectarea de cereale, de pește, de piei tăbăcite, de ceară, de miere și de alte produse, toate aduse din satele valahe de primprejur, agenția totuși a contribuit, prin influența ei, răsfrântă asupra autohtonilor, la o relativă „bizantinizare” a regiunii; nu prea accentuată însă, deoarece, după ce negustorii ambulanți indigeni preluau de la genovezi, prin schimb direct, bunuri de manufactură, uleiuri, mirodenii, podoabe de aur, țesături sau postavuri, provenite din orașele italiene ale Mării Mediterane, contactul se întrerupea, comercianții străini se întorceau ușurați la Vicina, iar valahii, dar poate și bulgarii, constituind caravane, o apucau către Codrii Vlăsiei.
Pe la mijlocul celei de-a doua jumătăți a secolului 10, primejdia, totuși, pentru autohtoni nu venea nici din partea genovezilor, nici din a bizantinilor – care, de altfel, concomitent cu înființarea Themei Paristrion-Paradunavon, aduseseră pe frontieră, din inițiativa împăratului Ioan Tzimiskes (969-976), o mulțime de soldați înarmați, instruiți a apăra atât granița imperială, cât și Vicina -, și nici din a bulgarilor, ci, covârșitor, de la pecenegi, care, deși erau incomparabil mai puțini ca valahii, stăpâneau Muntenia în întregime.
Însă, deși permanent amenințătoare, dominația pecenegilor în lunca Dunării se mărginea doar la a percepe tribut, așa încât valahii de la nord de fluviu, nu îndeajuns de asupriți sau de îngroziți pentru a migra spre alte zări, au continuat a rămâne pe pământul lor. De aceea, când scriitorul bizantin Ioan Skylitzes a menționat, în cronograful lui Redrenos, cum, pe vremea aceea, vlahii „chervănari”, sau „cărăuși” l-au ucis, în „ținutul dintre Castoria și Prespa”, în punctul denumit „Stejarii frumoși”, pe „David, unul dintre frații lui Samuil”, el s-a referit, desigur, la valahii de la sud de Dunăre, care, pe zi ce trecea, se diferențiau tot mai mult, atât ca tradiții, cât și ca înfățișare, de frații lor de peste fluviu.
De altfel, sub marea presiune a Primului Țarat Bulgar, valahii de la sud de Dunăre, în afară de a se slaviza, nici nu ar fi putut avea altă soartă; cei din Câmpia Română însă, deși obligați a trăi amestecați cu pecenegi, cu bulgari și cu alte seminții, s-au simțit atât de revigorați de comerțul inițiat de genovezi la Vicina încât foarte curând, cu satisfacția dată de prosperitate, au început a se preocupa intens și de alte obiective decât supraviețuirea, precum religia sau, pe ici, pe colo, arta.
Spre sfârșitul aceluiași secol, cândva după anul 971, autoritățile de la Constantinopol, profitând în continuare de pasivitatea Primului Țarat Bulgar – care, dezorientat și slăbit, nu a găsit resurse să riposteze -, s-au grăbit să-și consolideze controlul asupra Themei Paristrion-Paradunavon și, în consecință, trimițând meșteri și militari, au construit, pe insula Păcuiul lui Soare, de la intersecția ținutului dobrogean cu cel muntean, la 18 kilometri în aval de Durostolon, pe firul Dunării, o mare cetate, destinată atât a servi ca bază flotei, și ca fortăreață de graniță întregului imperiu, cât și ca „supervizoare” a accesului dunărean către capitala themei.
Cam în același timp, încurajați – deoarece, acum, aflați în raza acelei mari cetăți, se simțeau și ei mai protejați -, valahii de la nord de Dunăre au înființat, la Cenad, prima școală din spațiul danubiano-carpato-pontic, afectată pregătirii canonicilor și frecventată de aproape 30 de tineri, iar la Basarabi, în județul Constanța, chiar dacă în anul 980 Imperiul Bizantin a pierdut Dobrogea, cedând-o țarului bulgar Samuil, au edificat, pradă aceluiași avânt constructiv, „cel mai vechi ansamblu arhitectonic monastic din România”, unde un localnic a zgâriat pe peretele unei biserici, păstrat parțial, deși ruinat, până în ziua de azi, anul „992”.
Totuși, deoarece, fără a poseda pământ undeva, sau fără a avea acces la o cale comercială, nu se putea trăi, oamenii încă se luptau între ei, așa încât, aproximativ prin anul 1018, împăratul bizantin Vasile al II-lea a declanșat o nouă campanie împotriva bulgarilor și a valahilor de la sud de Dunăre, cu care imperiul se războia, cu mici întreruperi, încă din anul 971. În anul 1019, o altă armată, formată din pecenegi și din valahi, s-a aliat cu Sviatopolk, Marele Prinț al Rusiei, din dinastia Rurikid, conducătorul unei armate și, pe râul Alta, l-a înfruntat pe Iaroslav, zis „cel Înțelept”, ducele de Kiev, șeful unei alte grupări militare, care și el spera a acapara puterea. Sviatopolk însă a fost învins, și atât pecenegii rămași în viață, cât și valahii – numiți „Blakumen”, în Cronica lui Ejmund -, s-au retras în Câmpia Română, risipindu-se printre localnici.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!