”Te voi înmulți nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi; și din tine vor ieși împărați.
Ție, și seminției tale după tine, îți voi da țara în care locuiești acum ca străin, și anume îți voi da toată țara Canaanului în stăpânire veșnică; și Eu voi fi Dumnezeul lor”. (Geneza, 17: 6; 8).
Așa i-a vorbit Dumnezeu, prin intermediul unei revelații, biblicului Avram – viitorul Avraam, sau Abraham, întemeietorul religiei monoteiste, dar și unul dintre ctitorii statului Israel – când, încheind un legământ cu el, i-a făgăduit că, dacă se va purta ”fără prihană” înaintea sa, îl va sprijini, ajutându-i națiunea să se înmulțească și să se consolideze.
Părintele viitorului stat Israel a avut, desigur, virtuți incontestabile; meritul cel mai de seamă însă constă în faptul că, într-o vreme când popoarele din jurul său încă mai credeau în idoli – sau în zei păgâni -, cărora li se închinau, Avram, dialogând epifanic cu Dumnezeu, a înțeles că universul nu are decât un Creator – sau un Atotziditor, sau un Demiurg, cunoscut de el atunci sub numele de ”Dumnezeu cel atotputernic”.
Convingerea sa anacronică li s-a părut, poate, comunităților din împrejurimi sminteală curată, sau o formă de epatare însă, mulți ani mai târziu, explicând că Universul întreg se constituie din energie, înfățișându-se ca un Câmp Energetic Universal, că energia însăși nu e decât lumină, transformată în particule materiale sub acțiunea unui observator, și că, în conformitate cu constatarea unui grup de cercetători, cunoscută sub denumirea de ”Gnoza de la Princeton”, e dominat de un spirit etern, inteligent, posesor de informații, care formează ”matricea” tuturor lucrurilor din lumea aceasta, savanții i-au dat dreptate lui Avraam, postulând inechivoc: universul a fost creat, și e condus, teleologic, de un Dumnezeu.
Pe de altă parte, un cu totul alt merit, de altă natură, deosebită, aparține întregului popor evreu, pentru faptul de a fi conservat, intacte, consemnându-le în cartea numită ”Biblia”, adevărurile revelate de Dumnezeu. Or, o urmare directă a acestui act e că istoria națiunii evreiești a ajuns pur și simplu să se contopească, sau să se confunde, cu o mare parte a ”Cărții Sfinte”, atestându-și reciproc existența, Biblia ”depunând mărturie” pentru desfășurarea întocmai a procesului istoric notat între filele ei, iar istoria poporului evreu, la rândul ei, confirmând autoritatea și autenticitatea Bibliei ca document religios. De aceea, a analiza anumite aspecte biblice, din punct de vedere spiritual, presupune a aborda și înfățișarea istorică a fenomenelor în chestiune, și viceversa, orice alt gen de interpretare sporind șansele de a conduce către erori, sau chiar către denaturări.
Biblia însă, la rândul ei, se compune din două mari părți, respectiv din ”Vechiul Testament”, consemnat de o mulțime de scribi și profeți încă din copilăria lumii, și din ”Noul Testament”, redactat după apariția mesianică a lui Iisus Hristos, ambele reprezentând, separat, doctrina unor mari curente religioase: a iudaismului și a creștinismului. Așa încât, pentru a înțelege în profunzime atât mesajul biblic, cât și discursul istoric, în condițiile în care unul îl potențează pe celălalt, referirile la cele două credințe – chiar efectuate în subsidiar -, sunt atât necesare, cât și firești.
În vremurile primordiale însă supușii lui Avraam, expansivi, neîndurători și prea puțin instruiți, ignorau rațiunile religioase și, pur și simplu, trăiau din instinct, căutând să se adapteze condițiilor și să supraviețuiască, dar comițând, prin aceasta, păcat peste păcat, și făcându-se vinovați înaintea lui Dumnezeu – care îi poruncise lui Avraam să fie ”fără prihană” -, de trufie și de neascultare. De aceea, foarte curând – în baza unor principii cu valoare de lege, care stabileau ca orice faptă să își atragă răsplata în funcție de natura sa, dar pe care se pare că vechii evrei nu le cunoșteau -, asupra națiunii lui Avraam a început a ploua, succesiv, cu pedepse, dar și cu recompense, toate generate de Dumnezeu. Or, din perspectivă contemporană, se poate ușor observa că între poporul lui Israel și divinitate s-a instituit încă de la bun început un raport special – cum, poate, se și cuvenea unui ”popor ales” -, care, fiind determinat de interdependența dintre greșeli și pedepse, sau, dimpotrivă, dintre onestitate (tradusă aici prin credință) și gratificație, a condus rapid către un echilibru.
S-a dovedit însă a fi un echilibru fragil, căci, nu se știe de ce, evreii nu au fost niciodată leali cuvântului dat, nici consecvenți cu doleanța lui Dumnezeu, comunicată lui Avraam, de a se comporta ”fără prihană”, abătându-se de la dreapta credință în mod repetat, astfel încât, în cele din urmă, s-au ticăloșit într-atât încât, lepădându-se de-a binelea de Dumnezeu, și-au atras măsuri punitive grozave, devenind, pentru un răstimp extrem de lung, robi fără nici un drept în Egipt și abia apoi fiind iertați. Urmașii urmașilor lor însă s-au comportat la fel de hain, așa încât, îndată după ce regele Solomon a renunțat la ”închinarea curată”, iar fiul său, Roboam, succedându-i la tron, a început a asupri poporul, nici Dumnezeu nu le-a mai răbdat răutatea, îngăduind ca Israelul să se dividă: la nord, în regatul lui Israel, înființat de zece triburi răzvrătite, desprinse din trupul comun al națiunii, iar la sud în regatul lui Iuda, cu capitala la Ierusalim, constituit de două triburi fidele încă monarhului aflat pe tron.
Condiția pusă de Dumnezeu, în vechime, lui Avraam, pentru a-l ajuta – și, prin el, pe toți cei care descindeau din el -, devenea tot mai clară: poporul evreu trebuia să se comporte ireproșabil, onorându-și prin asta renumele de ”popor ales”; coborâtorii din Avraam însă s-au abătut de la principiile etice ale credinței lor, comițând fapte rele, și astfel l-au silit pe Dumnezeu – pentru care propriile decizii sunt sacrosancte – ca, pentru nelegiuirile lor, să îngăduie ferocei Asirii să radă de pe fața pământului regatul lui Israel.
Nici în regatul Iuda lucrurile nu au stat în alt fel: câtă vreme poporul i s-a închinat cu credință lui Dumnezeu – ca, de pildă, pe vremea regelui Iosia, care a reparat templul Domnului, declanșând o campanie de înlăturare a idolatriei -, toată lumea s-a bucurat de bunăstare și de prosperitate. Dar, de îndată ce succesorii lui Iosia s-au abătut de la preceptele credinței lor, începând să comită fărădelegi, Dumnezeu a ”împuternicit” Babilonul să distrugă Ierusalimul și templul, să cucerească Iuda, iar pe supraviețuitori să îi exileze pentru nu mai puțin de 70 de ani.
Apogeul acestor tribulații s-a atins însă în timpul apariției lui Iisus Hristos – ca Dumnezeu întrupat – pe pământ, pe care iudeii, deși îl așteptau pe Mesia, nu l-au recunoscut ca atare, nu i s-au închinat și nu l-au venerat, refuzând să îi accepte divinitatea chiar și după ce Hristos, răstignit fiind pentru păcatele lumii, a înviat și s-a ”urcat” la cer.
Explicațiile acestui comportament, aparent ilogic, dar cât se poate de învederat, își au totuși temeiul lor, deloc de ignorat.
Formarea evreilor ca popor – spun iudeii – a început în momentul când, proaspăt ieșiți din Egipt, Dumnezeu i-a înmânat lui Moise, pe Muntele Sinai, cartea sfântă, sau ”Tora„, care a constituit fundamentul creării iudaismului ca sistem de gândire și practică a tradiției, dând naștere astfel religiei mozaice. De aceea, când Iisus s-a ivit în Nazaret, propovăduind noua lege, evreii aveau deja o tradiție consolidată, înrădăcinată în subconștientul lor, în care ”punctul forte” îl reprezenta faptul că ei nu și-au dorit niciodată să își schimbe religia strămoșească. De altfel, acest lucru nici nu era posibil, deoarece – spre deosebire de creștini, care considerau canoanele ante-Hristos ca fiind un vechi legământ, ceea ce le-a atras denumirea de ”Vechiul Testament” -, pentru evrei singurul legământ rămas în vigoare (și respectat până azi), era cel dintre Dumnezeu și poporul lui Avraam.
Altminteri spus, evreii din iudaism nu l-au considerat pe Iisus a fi nici măcar profet, deoarece, în anul 1 al erei noastre, când a apărut Iisus în lume, perioada prefeților se încheiase de aproximativ 400 de ani, ultimul dintre micii profeți fiind Maleahi. Dar, îndeosebi, evreii nu l-au putut accepta pe Iisus ca Dumnezeu deoarece între doctrina lor și ideologia creștină, concepută prin ”momentul Iisus”, existau diferențe profunde. În religia creștină, de pildă, deosebit de importantă este considerată credința – culminând cu acceptarea lui Iisus ca Mântuitor -, în timp ce în iudaism, care are o esență de un pragmatism pronunțat, accentul cade pe îndeplinirea poruncilor divine (sau mițvot, în limba ebraică).
Creștinismul e animat de convingerea că toți oamenii sunt născuți din păcatul originar, botezându-se apoi ca să se purifice, în vreme ce iudaismul afirmă că sufletul omului, inițial, este pur, dar că se ”murdărește” prin greșelile comise pe parcursul vieții.
Apoi, ideea că Iisus ar fi Fiul lui Dumnezeu, trebuind, astfel, a fi văzut ca parte integrantă din ceea ce creștinii definesc ca ”Sfânta Treime”, ca și altele, referitoare la imaculata concepție, la întrupare, la înviere, la înălțare, ca și la noțiunea de Dumnezeu ca ”Treime”, în iudaism sunt socotite fără nici un suport și respinse atât de tradiție și de filozofie, cât, mai ales, de teologia iudaică. Pe scurt, în textele iudaice personajul Iisus este practic inexistent, pentru practicanții acestui cult noțiunea de Mesia fiind înțeleasă ca apariția în istoricitate a unui simplu om – foarte adevărat, cu un rol aparte și cu o misiune de îndeplinit -, și nu ca o ființă cu o origine pe jumătate divină.
În iudaism, de altfel, textele din ”Vechiul Testament” (sau din ”Tanah”), prevestitoare ale ivirii Mântuitorului, au explicații complet diferite de cele date de creștinism, pretextându-se că nici unul nu se referă la Iisus ca om, precum nici ”Noul Testament” nu e agreat, fiind considerat o lucrare ”eminamente creștină” și, prin urmare, neinclusă în canonul iudaic.
Dar, în special, iudaismul combate ideea că, inițial, Dumnezeu le-ar fi dat o lege evreilor – ”Legea lui Moise”, în speță, din așa-zisul Vechi Testament -, pe care mai târziu, prin intermediul lui Iisus și al apostolilor săi, ar fi schimbat-o, și își motivează atitudinea citând unul dintre ”Cele 13 Principii ale Credinței Iudaice”, redactate de Rambam, mai cunoscut însă ca Maimonide: ”Dumnezeu nu își va schimba legea în veci”.
Între atâtea precizări amănunțite, iudaismul însă omite un lucru, poate esențial; și anume ignoră faptul că Iisus – cel crescut și educat în spirit iudaic -, a afirmat clar și răspicat: ”Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc”. (Matei, 5. 17). În plus, la cerințele legilor de până atunci, a adăugat ceva inedit, tulburător și aproape neverosimil: imperativul iubirii și al iertării, al celei mai omenești dintre porniri.
Pentru iudei însă, care, pe de o parte, au continuat să păcătuiască, iar pe de alta să îl ignore pe Iisus Hristos, avertismentul nu s-a dovedit prea convingător, astfel încât, foarte curând, situația li s-a înrăutățit: în Evul Mediu, comemorând, în Vinerea Mare, răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos – pentru ca apoi, în duminica Paștelui, să sărbătorească învierea -, creștinii au ajuns la concluzia (a cărei sorginte e posibil să fi fost încă și mai timpurie), întărită, îndeosebi, de Evanghelia după Ioan – folosită cu preponderență la slujbele religioase din acele zile -, că vina pentru moartea lui Iisus Hristos nu le aparține romanilor, ci evreilor trădători de Dumnezeu. Iar felul în care, tot în Evul Mediu, se organizau serviciile religioase – astfel încât, în timp ce se reamintea repetat că evreilor, respingându-l pe Iisus ca Mesia și cerând răstignirea lui, le lipsea dreapta credință cu desăvârșire -, a contribuit la consolidarea sentinței, reliefând și mai mult aversiunea creștinilor pentru evrei.
Și, evident, de aici și până la a se declanșa o vastă și violentă campanie de pedepsire a marilor ”vinovați pentru deicid” nu a mai fost decât un pas, astfel încât, după un debut timid, în tot Evul Mediu comunitățile evreiești au început a suporta – în Vinerea Mare, cu precădere -, furibunde atacuri cu pietre, inițiate de către creștini. Numaidecât, forțelor asaltatoare li s-a adăugat și clerul – sporind brutalitatea, deși încălca învederat regulile bisericii proprii – și, prin urmare, într-un răstimp incredibil de scurt, persecutarea evreilor de către creștini a început a se insinua în tradiții. Or, pe fondul acesta tensionat, evenimentele au luat o turnură atât de rea încât, încă de pe atunci, stupefiată de atrocitățile la care, în Vinerea Mare, se dedau creștinii, biserica occidentală – care-i privea pe evrei ca pe ”conservatorii de drept” ai Vechiului Testament și, implicit, ai profețiilor referitoare la Iisus Hristos -, și-a manifestat ”poziția oficială”, inițiind o serie de măsuri protectoare în favoarea comunităților năpăstuite. Autoritățile civile s-au implicat și ele în acest proces, trimițând, pentru a-i apăra pe evrei, polițiști înarmați, și nemaiîngăduind creștinilor să arunce cu pietre, însă spiritele erau prea înfierbântate, și obiceiul prea adânc înrădăcinat în mentalul colectiv creștin pentru ca lucrurile să se schimbe prea mult.
În consecință, deoarece foarte mulți creștini – inclusiv membri ai clerului – au admis ideea că responsabil pentru uciderea lui Iisus Hristos era întregul popor evreu, în Evul Mediu antisemitismul – din Europa, îndeosebi, dar și din alte părți ale lumii – a fost unul religios. Iar această concepție, născută dintr-o premisă falsă, s-a propagat atât de temeinic încât, de atunci, s-a cristalizat convingerea că poporul evreu este etern vinovat, în mod colectiv, pentru asasinarea pe cruce a lui Dumnezeu. Or, acest raționament găunos, simplist și pripit, profund nedrept, a născut o ură atât de cumplită îndreptată împotriva celor găsiți ”vinovați de deicid” încât, când dușmănia s-a transformat în faptă, declanșând masacrele printre comunitățile izraelite, nimeni nu s-a mai declarat surprins nici de furia atacurilor, nici de cruzimea cu care se finalizau.
Captivi fără șansa de a se apăra într-o confruntare care nu era decât indirect a lor, pe măsură ce ura creștea și atacurile se înmulțeau, evreii au început a fi uciși, întâiul mare tribut de vieți omenești dându-l pe vremea Cruciadelor, când foarte mulți dintre ei, înconjurați de cavaleri, au pierit arși de vii în sinagogile din Ierusalim (în timp ce, pradă aceluiași elan sângeros, musulmanii erau înjunghiați de vajnicii ”apărători ai lui Hristos”).
Apoi ritmul persecuțiilor s-a întețit, pământul a părut tot mai neîncăpător pentru izraeliți – în Spania, în Germania, în Rusia – ca peste tot în lume -, fiind fugăriți și omorâți, în timp ce acuzația nedovedită de deicid aruncată asupra lor parcă se agrava, ceea ce, an după an și ev după ev a atras asupra comunităților lor noi și noi oprimări, ajungându-se până acolo încât, în Statele Papale, evreii au fost obligați să trăiască, până în 1870, în niște aglomerări urbane, marginale și insalubre, numite ”ghetouri”. De asemeni, în Orientul Mijlociu, ura țărilor musulmane față de evrei – de îndată ce aceștia au fost percepuți ca având o poziție prea înaltă în societatea islamică – a crescut vertiginos, declanșând, concomitent, alte masacre și alte manifestări de antisemitism, mii de evrei fiind exterminați în Spania maură, iar din imamatul Zaydi din Yemen alte mii fiind expulzate – prin acțiunea numită ”Exilul din Mawza” – către câmpia aridă de coastă din Tihanah.
Persecuțiile însă au atins apogeul înainte și în timpul celui de-al doilea război mondial, când, pe de o parte, de pildă, în URSS conducerea comunisă a acelor țări a lichidat aproape toate organizațiile evreiești – cu excepția câtorva sinagogi, cu o arhitectură deosebită -, iar pe de alta Germania nazistă a exterminat la propriu, prin operațiunea cunoscută ca ”Holocaust”, milioane de oameni de origine izraelită, adunați din teritoriile recent cucerite. De aceea războiul, cu atrocitățile lui, i-a impulsionat pe evrei să se grăbească în a-și întemeia și consolida un stat al lor, în ținuturile făgăduite cândva de Dumnezeu lui Avraam.
Situația internațională însă le era ostilă, așa încât, pentru a o ameliora, la 1 iulie 1945, 17 oameni de afaceri americani, dar cu sânge evreiesc în vine, invitați de cunoscutul lider sionist David Ben Gurion, sosit din Palestina, s-au întrunit în locuința miliardarului Rudolph Sonnenborn din New York, pentru a iscăli actul de înființare a unei societăți filantropice, numită ”Institutul Sonnenborn”, al cărei scop declarat era de a colecta și de a trimite medicamente și aparatură medicală pentru spitale în Palestina, unde evreii emigranți acolo activau în semisecret pentru întemeierea unui stat al lor.
Apoi Institutul a colectat rapid întâi un milion de dolari, apoi altele încă, mult mai numeroase, cu care însă nu s-au cumpărat medicamente, ci s-au achiziționat mașini pentru fabricarea cartușelor, arme și echipament militar ușor, care s-au expediat către conaționalii din Palestina. Pe de altă parte, același institut de binefacere a cumpărat – între 1945 și 1947 – numeroase vase, în general de mic tonaj, pe care, pentru a sensibiliza opinia publică internațională, și a înfrânge factorii care-i împiedicau pe evrei să-și întemeieze un stat – adică rezistența britanică, dar și a altor țări, direct interesate -, le-a trimis, de asemeni, pe coasta palestiniană, încărcate ochi cu supraviețuitori ai holocaustului, adunați din ”lagărele pentru persoane deplasate”, înființate, încă de la sfârșitul războiului, în diverse state din Europa.
Unul dintre aceste vapoare, numit ”Exodus 1947”, a avut un parcurs sinuos, fiind interceptat, în apele internaționale, de crucișătoare și de distrugătoare britanice, și silit, deși avea 5000 de evrei la bord, să-și transfere oamenii pe trei nave militare de transport, care, abătându-se de la itinerarul inițial, au acostat la țărmul Franței, în rada portului ”Port de Bouc”, unde au stat în așteptare nu mai puțin de trei luni. Apoi, de acolo, evreii au fost conduși la Hamburg, de unde, în sfârșit, încărcați în trenuri, au ajuns în lagărele Poppendorf și Amstau, unde autoritățile i-au internat alături de alți prizonieri.
Dar drama pasagerilor de pe ”Exodus 1947” s-a transformat în triumf, căci, aventura navei fiind urmărită îndeaproape de mijloacele de informare în masă din întreaga lume, sensibilizarea opiniei publice internaționale s-a realizat, în sfârșit, astfel încât, la 29 noiembrie 1947, în luxosul hotel ”Lake Success” din New York, la adunarea generală a ONU care s-a desfășurat acolo, 56 de națiuni au putut consimți ca statul Israel să ia ființă în Palestina.
Însă demersul, desigur, nu a fost agreat de arabi și, numaidecât, între proaspăta națiune evreiască și vecinii săi au început a izbucni tumultuoase conflicte, care nu s-au tranșat în alt mod decât prin încleștări armate.
Prin 1973 – după ce, în 1949, Egiptul, Iordania, Libanul și Siria atacaseră Israelul, pentru ”a-i arunca pe evrei în mare”, iar în 1967 se desfășurase alt mare conflict arabo-israelian, numit ”Războiul de Șase Zile” -, artileria egipteană și siriană au dezlănțuit (în condițiile în care Egiptul susținea o vastă campanie pentru naționalizarea Canalului Suez), un puternic bombardament asupra pozițiilor avansate israeliene, dorind, de asemeni, să-i alunge pe evrei din Palestina, dar, într-un moment critic al luptelor, organizațiile evreiești din America au colectat, în mai puțin de 24 de ore, peste 100 de milioane de dolari, pe care i-au trimis Israelului, începând, în paralel, prin intermediul cercurilor politice simpatizante ale iudaismului, a presa administrația SUA, pentru a o determina să acorde rapid cele necesare aprovizionării armatei israeliene.
Iar în a noua zi de război însuși președintele american Richard Nixon a ordonat ca uriașele avioane ”Galaxie”, încărcate cu tancuri, cu muniție, cu echipament, cu material medical și cu rachete aer-aer, să decoleze către Israel, insituind un așa-zis ”pod aerian” care, după ce i-a smuls lacrimi de recunoștință Goldei Meir, premierul evreiesc de atunci, a funcționat până după încetarea ostilităților.
Cam în același timp s-a constituit și un pod aerian către Siria și Egipt – inamicele Israelului -, organizat de URSS, dar, în cele din urmă, forțele militare israeliene au câștigat confruntarea și, deși nu s-a semnat nici un tratat de pace, focul a încetat.
Pe de altă parte, încă dintre anii 1962 și 1965, când s-au întrunit episcopii tuturor bisericilor catolice, Biserica Romano-Catolică a emis un decret privind relațiile membrilor săi cu necreștinii – categorie în care se înscriu și iudeii -, numit ”Nostra Aetate”, prin care, afirmând că dorea a îmbunătăți relațiile cu poporul evreu și a se angaja în dialoguri extinse, a stipulat că, întrucât biserica a fost înființată de poporul evreu, acesta nu ar mai trebui să fie făcut răspunzător pentru moartea pământească a lui Iisus Hristos.
Dumnezeu, deci – judecând după tabloul înfățișat de evenimente -, și-a ținut în totalitate cuvântul, îngăduindu-le fiilor lui Israel, întocmai cum i-a spus lui Avraam, să devină un neam puternic, dar, mai ales, să ”stăpânească veșnic toată țara Canaanului”. Mai departe însă lucrurile se prezintă confuz, deoarece, dacă suferințele îngrozitoare ale evreilor au fost provocate de oameni, izbăvirea, concretizată în izbânda finală – adică în întemeierea propriului stat suveran -, îi aparține lui Dumnezeu, care doar El a decis ce destin va avea acest popor. Neclar rămâne doar dacă națiunea izraelită a primit ajutor deoarece o mare parte a ei e admiratoare și practicantă a cultului mozaic – sau a ”curentului” religios iudeu, din vechime -, sau dacă, dimpotrivă, sprijinul divin i s-a acordat ca urmare a rugăciunilor înălțate spre cer de către persoanele autohtone creștine existente în sânul încercatului popor evreu. Pentru că, momentan, a afirma că Dumnezeu îi ajută pe oameni doar datorită credinței lor, indiferent de convingeri și de confesiune, e doar o utopie care, cel mai adesea, nu conduce decât la război.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!