Capitolul 2: Avarii
În cea de-a doua jumătate a secolului 6, puțin după anul 550, Imperiul Roman de Răsărit, numit bizantin, alarmat de manevrele misterioase ale populației slave, care concentra trupe la frontiera de nord, fatalist, prevăzător și foarte bine organizat, și-a continuat, pentru a reduce riscurile unei prea mari permeabilități în ținut, opera de fortificare, așa încât, prin anul 555, când lucrările s-au încheiat, conducătorii de la Constantinopol dispuneau, în zonele mai vulnerabile, dar, mai ales, în adâncul Peninsulei Balcanice, unde atacau năvălitorii de preferință, de peste 600 de mari cetăți, orientate spre partea de sud a Dunării, în jurul unor regiuni preponderent rurale. Acestora, dispuse cazon pe trei linii de apărare, li se adăugau și fortărețele de la nord de fluviu, precum Cetatea Giurgiu, așa încât, după ce brâul defensiv s-a consolidat, iar soldații s-au încartiruit în garnizoane, faptul că vreme de mai bine de două decenii hoardele de sclavini, de anți, de veneți sau de spori nu au mai îndrăznit să atace imperiul s-a înscris în sfera normalității.
Dar, în anul 565, împăratul Justinian a decedat și, nu mult timp după moartea lui, pentru a preveni tulburările provocate de succesiunea la tron, autoritățile bizantine, prea puțin interesate de a mai întări frontiera, și-au retras trupele de pe fâșia de teren de la nord de Dunăre, cucerită cândva de Constantin cel Mare și întinsă, de la Drobeta până la Brăila, pe o lungime de nu mai puțin de 700 de kilometri, iar ca urmare a acestui act Imperiul Bizantin a pierdut controlul asupra graniței dinspre Câmpia Română. De asemenea, tot în decurs de câțiva ani, bizantinii au abandonat, pe rând, majoritatea punctelor fortificate din sudul extrem al Munteniei, sau „capetele de pod” din ținutul barbar, retrăgându-și soldații, și pe latura de nord a imperiului nu au mai păstrat, pentru a apăra imensa graniță, trasată acum pe firul Dunării, decât un număr mic de garnizoane, precum unitatea din Cetatea Giurgiu, sau altele, de același fel, absolut necesare asigurării unui minim control asupra integrității teritoriale.
Dar răul fusese comis deja: observând mișcările de trupe, cu aspect de repliere, de la frontieră, numaidecât, intuind slăbiciunea imperială, o mulțime de alte populații de anți, de sclavini, de veneți și de spori, care, până atunci, așteptaseră în expectativă, undeva în nordul Câmpiei Române, au coborât și s-au așezat în lunca Dunării, printre valahii și printre nomazii de la Slobozia, de la Bălănoaia, de la Frătești, de la Daia, de la Gostinu, de la Braniștea și de la Oinacu, desigur, cu intenția deloc ascunsă ca, la momentul optim, să treacă fluviul și să atace imperiul. Nu sunt date care să demonstreze, sau să infirme, că s-au instalat și în orașul Giurgiu; dar, ținând cont de aversiunea lor superstițioasă față de fortărețe, despre care erau convinși că le puteau provoca o mulțime de boli, și de faptul că în Cetatea din Insulă încă se mai aflau militari bizantini, e de presupus că s-au mărginit a se stabili mai departe, în jurul orașului, printre oamenii pauperi de la periferie.
Tot cam prin vremea aceea, un alt popor migrator, războinic și rudimentar, nomad nativ, vorbitor, probabil, al unei limbi turcice, numit avar, a pornit, izgonit de alte triburi, de pe meleagurile sale originare, situate în Asia Centrală și, după vreo 10 ani de peregrinări, a poposit, în sfârșit, în stepele dinspre Marea Neagră. Nu era un neam pașnic și nici inofensiv, dar, în scurta sa existență, în care componenții își duseseră viața mai mult în căruțe, trăind din jafuri și din tâlhării, avusese mai mult ghinion decât noroc, așa încât, în anul 557, când comunitățile turce din jurul lor l-au învins și l-au alungat, pentru a nu pieri de inaniție, a trebuit să fugă spre Europa, unde, condus de marele han, sau kagan Bayan, s-a instalat, în sfârșit, în zona Dunării de Jos, în apropiere de Pont. Până atunci, nici un avar nu știa că se poate trăi și altfel decât omorând și prădând; însă, de îndată ce și-au întins corturile pe lângă Deltă, toți au observat, uluiți, că existau popoare care, în schimbul serviciilor lor militare, primeau bani de la bizantini și o duceau destul de bine. De aceea, în anul 558, pe când suveranul Justinian încă era în viață, kaganul Bayan a trimis un emisar la Constantinopol, cu însărcinarea de a-l ruga pe împărat să le permită a se stabili în imperiu, pe pământ dobrogean, de preferință – pe care, de altfel, l-au și revendicat -, unde, contra unei sume anuale de bani, îi puteau fi utili apărând frontierele bizantine de năvălitori.
Împăratul Justinian însă, care nu avea nevoie de alte triburi migratoare la frontieră, nu a deliberat mult și a respins oferta.
Dar kaganul Bayan a perseverat și, în anul 562, a expediat la Constantinopol o nouă solie, cu aceleași revendicări; împăratul Justinian însă l-a respins din nou, așa încât, până în anul 565, când suveranul bizantin s-a stins din viață, avarii au continuat să stea la nord de Pont, într-un provizorat care îi agasa.
În anul 567 însă, când la conducerea Imperiului Roman de Răsărit ajunsese împăratul Justin al II-lea, kaganul Bayan a renunțat să se mai roage de bizantini și, aliindu-se cu longobarzii, s-a năpustit, în fruntea trupelor coalizate, asupra gepizilor din Bazinul Panonic, precum și asupra părții vestice a spațiului transilvănean, nimicind totul în calea lui, apoi, cu o parte din oameni, așezându-se în locul ocupat până atunci de gepizi; destul de mulți avari însă, poate dintr-un calcul politic, sau ca rezultat al unei strategii militare, au rămas pe mai departe în mlaștinile de la nord de Pont.
În Panonia și în Transilvania, din pricină că prezența avară îi incomoda grozav, dacii și slavii aflați acolo și-au manifestat indignarea, protestând și probabil încercând să se opună; însă kaganul Bayan avea un plan al său, bine conturat, așa încât a înăbușit revolta, stabilindu-și centrul politic în fertila câmpie panonică, apoi, mereu animat de gândul de a deveni client bizantin, pentru a primi subvenții, le-a poruncit soldaților săi, rămași pe lângă Pont, să-i respingă pe sclavinii, pe anții și pe bulgarii care, apropiindu-se de frontiere, voiau a năvăli în imperiu pentru a-l prăda. Supușii avari au îndeplinit ordinul conducătorului lor, izgonindu-i pe intruși ori de câte ori au încercat a forța frontiera și teritoriul bizantin de la sud de Dunăre a scăpat nevătămat.
Dar devotamentul și vitejia avarilor n-au slujit la nimic, deoarece nici împăratul Justin al II-lea nu a acceptat a îi plăti lui Bayan subzidii, așa încât, înfuriat de comportamentul neprietenos al bizantinilor, kaganul nomad și-a mobilizat oștirea și, întâi în anul 568, apoi în anul 570 și, în cele din urmă, în anul 573 a atacat el însuși imperiul, devastându-l, ucigând și incendiind. Iar izbucnirea sa necontrolată a generat, în sfârșit, consecințe, căci, dorind să aibă pace – mai ales că, între timp, longobarzii plecaseră în masă către Italia -, autoritățile bizantine au încheiat un pact de neagresiune cu poporul avar.
Înțelegerea Imperiului Bizantin cu kaganul Bayan se pare însă că, deși i-a temperat pe avari, i-a înfuriat încă și mai mult pe slavi, care, în anul 579, sătui de așteptare și plictisindu-se, poate, doar să se uite, peste apa Dunării, către imperiu, fără a se alege cu ceva palpabil din asta, s-au adunat din toate părțile Câmpiei Române, cumulând o oștire de circa 100 000 de luptători și, comandați de o căpetenie necunoscută, au trecut fluviul, năvălind în Tracia și în Elada exact în vremea când pe scaunul împărătesc se afla monarhul Tiberios al II-lea. Apoi, conform cronicarilor vremii, după ce au prădat ținutul timp de 4 ani, s-au răspândit în teritoriu și „s-au așezat pretutindeni”, speriindu-l cumplit pe suveran, care, pentru a-i îndepărta din ținutul său, i-a cerut ajutorul kaganului Bayan și doar așa, aliat cu avarii, s-a încumetat să-i atace pe nepoftiți.
Campania însă a avut succes și, de unde, până atunci, bizantinii se aflaseră în inferioritate, foarte curând au preluat inițiativa, mânându-i pe slavi din urmă ca pe niște oi și, undeva prin Iliria, silindu-i să treacă la nord de Dunăre în mare grabă; acolo, împăratul bizantin și armata sa au rămas pe loc, foarte mulțumiți că, în sfârșit, eliminaseră o primejdie mortală de pe teritoriul imperial. Kaganului Bayan și oștenilor săi însă li s-a pus la dispoziție o parte a flotei bizantine, cu care aceștia să traverseze apa, pentru a-i putea urmări apoi pe slavi mai departe, prin lunca Dunării, spre răsărit, printre modeste așezări valahe, dintre care unele se numeau Oinacu, sau Gostinu, sau Braniștea, sau Frătești, sau Bălănoaia.
Apoi, undeva în sudul Câmpiei Române, poate prin zona râurilor Făgădău sau Bibița, sau chiar mai sus, către Uzunu, avarii i-au prins pe slavi într-un fel de cursă, i-au atacat și i-au învins; însă n-au avut șansa de a-i extermina, deoarece, precum au consemnat mai târziu cronicarii în prima relatare păstrată despre existența unor triburi slave în Câmpia Munteniei, urmăriții s-au desprins din încercuire, pierind, dispersați, prin mlaștini și prin păduri, iar avarii victorioși s-au retras în Panonia, de unde, grație acelui succes militar, au început a-și exercita influența încă mai pronunțat.
Totuși, această înfrângere nu i-a învățat nimic pe slavi, care, știind că dacă nu-și vor asigura un mijloc de trai vor muri, s-au regrupat rapid și, întăriți cu triburi de confrați de-ai lor, sosiți într-un șir necontenit din nord, au năvălit de mai multe ori în imperiu, retrăgându-se însă, încărcați cu prăzi, de fiecare dată, așa încât, pe la anul 580, toată Valahia, atât la șes, cât și în munți, era ocupată de comunități răsăritene, dispuse tot timpul a-i ataca pe bizantini și a-i jefui. Iar sistemul operativ funcționa atât de bine încât în scurt timp, încurajați, dar și dornici de a nu mai pierde vremea, o mulțime de anți, de sclavini, de spori și de veneți s-au așezat permanent la sud de Dunăre, unde s-au organizat în uniuni tribale.
Însă conducătorii Imperiului Bizantin, de la Constantinopol, cărora slavii le deveniseră atât de ostili încât îi considerau dușmani de moarte, au socotit că răbdarea lor se isprăvise și, excedați de perspectiva ca din ce în ce mai multe ținuturi să le fie colonizate de migratori, în anul 580, nădăjduind a-i învrăjbi din nou pe avari și pe sclavini, mai ales că, în ultimul timp, aceștia se aliaseră și îi atacau constant, au manevrat ca 6 000 de supuși ai hanului Bayan, racolați din Panonia și plătiți regește, să treacă la nord de Dunăre, cu sprijinul flotei imperiale, să caute a-i împresura pe slavi și, dacă era posibil, să-i omoare pe toți.
Potrivit cronicarului Menander Protector, operațiunea s-a desfășurat în secret, miile de soldați avari, îmbarcați pe corăbii, navigând încet, în aval, întâi pe lângă Zimnicea, apoi pe lângă orașul Giurgiu, apoi până în capătul Câmpiei Române, unde, acostând în Deltă, au atacat pe nepregătite mai multe așezări de sclavini de la gurile Dunării, din partea de nord, conduse de căpetenii între care se remarca slavul Dauritas, sau Daurentios, au ucis, de-a valma, bărbați, femei și copii, au luat pradă în oi și vite și au pus foc în urma lor. Nu se știe câte făpturi omenești au scăpat cu viață; dar e foarte limpede că, din moment ce bizantinii au mobilizat atâția luptători de elită pentru un simplu asalt, satele slave din Delta Dunării erau atât numeroase, populate intens, cât și foarte puternice, capabile de a înfrunta orice inamic.
Dar politica imperială de dezbinare, practicată de bizantini, constând în a-i asmuți pe migratori unii împotriva altora, determinându-i a se sfâșia reciproc, conținea probabil erori, oferind, totuși, posibilitatea unor pierderi teritoriale, deoarece, după anul 580, avarii înșiși, revenind temporar din Panonia în nordul Mării Negre, unde societățile rămase se înmulțiseră și se consolidaseră, au început, sub pretextul că împăratul de la Constantinopol încă nu le plătise subvenții pentru a îi apăra frontiera, a jefui așezările din Scythia Minor aproape în mod regulat. Pe de altă parte, cum nici sclavinii nu dispăruseră în totalitate, iar Câmpia Română era împânzită de triburi slave, atunci, în anii aceia se pare că a fost momentul când respectivele comunități, păstrându-și, totuși, tipul specific de organizare – potrivit căruia luptătorii erau cantonați prin depresiuni, pentru a nu fi surprinși în preajma Dunării și măcelăriți -, și-au împărțit habitatul muntean, o parte a slavilor ocupând lunca fluviului, iar anții, veneții și sporii răspândindu-se atât în teritoriul dintre râul Olt și Dobrogea, și dintre Dunăre și Munții Carpați, cât și în câmpiile verzi din Moldova.
În toată această vreme, când forfota migratorilor slavi polariza atenția întregii lumi, în Panonia, în mod insidios, a căpătat ființă Imperiul avar, cu un accentuat caracter sedentar, care, cenzurând nativele impulsuri războinice ale membrilor săi, a îngăduit, în Câmpia Munteniei, instalarea unui climat stabil, liniștit, propice – conform unor vase lucrate manual din anii aceia, cu urme de deget, descoperite de arheologi în siturile din Țara Românească, precum și unui „declin al cimitirelor detectabile”, identificat de specialiști – dezvoltării unor relații extrem de pașnice între valahii mai numeroși și dominatorii slavi. Totuși, potrivit unor ipoteze istorice, susținute, indirect, cu probe, se pare că slavii înțelegeau coabitarea într-un chip original, așa încât, mai târziu, a devenit evident că unii reprezentanți ai lor, probabil cneji, aveau ca unică preocupare perceperea de la juzii autohtoni, pe baza autorității forței, a unui tribut în natură – sau în vite, în piei, în brânzeturi, în miere, în vin și în cereale. Și, foarte curând, esența dogmatică a activității lor s-a concretizat într-un îndemn inedit, adresat de slavi indigenilor, care a devenit proverbial: „Semănați și secerați, noi o să vă luăm numai o parte din produse”.
Slavii însă, deveniți tot mai autoritari, își foloseau puterea pentru a-i controla pe indigeni, pe care îi obligau, de pildă, să se constituie în formațiuni înarmate și să-i însoțească la sud de Dunăre, pentru a jefui imperiul. Sunt semne istorice și arheologice însă care demonstrează că, în realitate, românii îi ajutau pe răsăriteni în incursiunile lor de pradă nu sub incidența vreunei constrângeri, ci de bunăvoie, iar aspectul acesta atestă că, de fapt, deși valahii și slavii trăiau separat, unii în case de lemn și de lut, sau în bordeie, iar ceilalți în corturi din piei de animale, pe lângă râuri sau ascunși în păduri, toți, totuși, se regăseau cam în aceleași zone și se tolerau reciproc. Or, amănuntele acestei conlocuiri sunt relatate cel mai elocvent de Procopiu, care a consemnat cu pertinență că, deși slavii păreau sălbăticiți și, în bătălii, se comportau ca niște fiare, dând dovezi de animalitate și de canibalism, „în viața obișnuită”, totuși, nu se arătau „răutăcioși, nici vicleni”, păstrând „în simplitatea lor” „felul de a fi al hunilor, sau al bulgarilor turci”; sau, cu alte cuvinte, posedau un soi de dublă personalitate care, în cele din urmă, în răstimpurile de pace, îi făcea suportabili.
Potrivit lui Procopiu, sclavinii și anții erau toți „înalți și foarte voinici”, cu pielea „nu prea albă”, cu părul „nu prea blond”, dar nici bătând „cu totul în negru”, ci mai mult roșcovan, duceau „o viață aspră și neîngrijită, la fel ca masageții”, se înfățișau „mereu plini de murdărie, ca și aceia” și, între ei, se înțelegeau într-o singură limbă, „cu totul barbară”. Dar, locuind pe terenul fertil din lunca Dunării, cu timpul, începuseră să se sedentarizeze, prinzând gustul pentru stabilitate și, prin urmare, pentru că erau dominanți, întâi s-au apucat să își ridice case, reușind însă, „răzlețiți mult unii de alții”, să își construiască doar niște închipuiri de colibe, apoi au trecut la acapararea locurilor de pășunat de la vechii stăpâni, unde, de altfel, s-au și transferat. Și, deoarece valahii au protestat, au devenit intransigenți și i-au silit pe indigeni să își restrângă propriile posesiuni.
Conform cercetătorilor contemporani, denumirile antice de sclavini, de veneți și de anți se pare că, totuși, au reprezentat, pentru scriitorii bizantini din secolul 6, doar simple „etichete”, utilizate pentru a identifica și a diferenția mai ușor comunitățile de la nord de Dunăre, deoarece slavii nu și-au spus niciodată nici sclavini, nici anți, nici veneți, nici spori. Oricum s-ar fi autointitulat însă, cert e că atunci, în veacul al 6-lea, în Câmpia Română, slavii, în pofida caracterului lor ambivalent – care le dicta a se purta amabil atât cu autohtonii, cât și cu oaspeții, dar și cu sclavii capturați la război, cărora, după un răstimp, le ofereau posibilitatea de a se răscumpăra și a se integra printre ei ca oameni liberi -, îi stăpâneau și îi conduceau pe valahi, poate fără a produce vreo ingerință în societățile lor, dar trasându-le parcursul politic și percepându-le un substanțial tribut. Ca o oribilă bizarerie însă, în timpul incursiunilor de pradă, efectuate la sud de Dunăre, slavii se comportau animalic, atacând așezările goi până la brâu, sau îmbrăcați în zdrențe, urlând din răsputeri pentru a-i îngrozi pe oameni și alergând în goana mare, unii pe jos, alții pe cai, cu lăncile și cu săbiile agitate prin aer, ca, la sfârșit, după ce se dedau unor cumplite atrocități, spintecând fără a clipi bătrâni și tineri, și femei, și copii, să pună foc satelor și să lase în urmă doar moarte, și pârjol, și scrum, și fum.
În pofida acestor fapte înspăimântătoare însă prezența lor, în secolul 6, atât în Muntenia, în întregime, cât, mai cu seamă, în preajma Dunării n-a avut tăria de a-i speria pe bizantini, care, deși au abandonat, în mare parte, frontiera imperială de nord – din rațiuni politice, totuși -, au continuat, prin comercianții lor, să întrețină relații economice cu poporul valah, așa încât, cu toate că, în perioada aceea, din pricina dominației slave, mărfurile tranzitate pe fluviu s-au diminuat ca volum, totuși aristocrații români bogați n-au încetat să cumpere postavuri și obiecte de lux, iar fluxul monetar bizantin, potrivit arheologilor, deși și-a redus frecvența, nu s-a întrerupt nici el.
Nici în portul Giurgiu – unde, pe de o parte din pricina slavilor, a căror reacție nimeni n-o putea anticipa, dar care nici nu erau amatori de a cumpăra produse, iar pe de alta datorită unei politici discriminatorii desfășurată de Imperiul Bizantin, conform căreia se acorda o mai mare importanță strategică Transilvaniei sau Moldovei decât Munteniei – lucrurile nu stăteau în alt fel, ceea ce a condus atât către micșorarea numărului de clienți economici, cât și către scăderea efectivă, până aproape de dispariție, a caravanelor negustorești formate în sudul țării, unde singurii mușterii fideli au rămas militarii din fortăreață, precum și omologii lor din cetățile de pe malul drept dunărean, care nu se puteau dispensa nici de arme, nici de provizii. În plus, deși, în ultima vreme, de când sclavinii se așezaseră în masă la sud de fluviu, autoritățile de la Constantinopol păreau ceva mai sensibile la dificultățile de la frontieră, dând semne vagi că ar reîncerca să o securizeze, totuși, puținii ostași de pe granița împărătească nu făceau față, concomitent, atât controlului mărfurilor, cât și al persoanelor, care le incumba, așa încât o mulțime de oameni, de toate națiile, treceau zilnic peste apele Dunării, ori intrând, ori ieșind din imperiu. Ceea ce le-a imprimat un adevărat impuls tinerilor din orașul Giurgiu, sau de la Slobozia, sau de La Frătești, sau de la Bălănoaia, de la Daia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Oinacu, care, împinși de sărăcie și de nesiguranță, au început a se prezenta masiv corpurilor bizantine de oaste, pentru a fi înrolați, contra cost, ca mercenari. Incursiunile slave de la sud de Dunăre sporiseră însă atât de mult în ultima vreme, și se soldaseră cu consecințe atât de nefaste, încât bizantinii, exasperați, au interzis, disperați, orice ingerință barbară pe teritoriul lor, cerându-le militarilor de la frontieră să oprească ferm, cu orice preț, accesul persoanelor de etnie română, sau slavă în provinciile imperiale. Dar măsura, în cele din urmă, s-a întors împotriva lor, deoarece tinerii valahi, împiedicați a mai deveni soldați bizantini, nu au renunțat la scopul lor ci, îndârjiți încă și mai mult de refuzul împărătesc, s-au angajat cu entuziasm în detașamentele slave de la nord de fluviu, unde, de altfel, întrucât acele formațiuni militare erau organizate în mod democratic, aveau și mai multe posibilități de avansare.
De aceea (dar și din alte motive, desigur), descoperirile arheologice din Câmpia Română, referitoare la angrenarea populațiilor existente acolo în acțiuni culturale comune, au dovedit cu imparțialitate că, într-adevăr, potrivit situației necropolei de la Sărata Monteoru, de pildă – care, deși constituie un exemplu unic, ilustrează totuși „cu suficientă claritate” cooperarea mai multor culturi „în întreaga zonă de sud a României” -, totuși, din moment ce în regiune se află „circa 1 200 de morminte de incinerație în groapă, față de 270 de morminte în urnă”, iar 1 200 de decedați au aparținut, fără îndoială, comunității autohtone, practicante a unui anumit ritual funerar, arată, fără dubii, că numărul de 270 de cadavre, arse în urnă, a aparținut, potrivit uzanțelor triburilor năvălitoare, conducătorilor slavi.
Prin urmare devine limpede că Muntenia, toată, nefăcând niciodată parte integrală din Imperiul Roman de Răsărit – cu excepția, temporară, a acelei mici fâșii de pământ alipită imperiului de împărații Constantin cel Mare și Justinian -, s-a dezvoltat, atât cât s-a putut, atinsă doar sporadic, potrivit circulației monedelor bizantine în zonă, dar, mai ales, a activității religioase, de suflul economic, sau de cel cultural, sosite din sud; altminteri însă, în afară de interacțiunile „active cu Imperiul Bizantin”, realizate prin schimburi negustorești, relațiile dintre Valahia și provinciile supuse Constantinopolului au cuprins, îndeosebi, aspecte particulare, ca, de pildă, transformarea luncii Dunării, la nord de fluviu, într-un rai al sclavilor eliberați, ori evadați, sau într-un paradis al infractorilor, care, pentru a scăpa de pedepsele stabilite prin lege, de către bizantini, își găseau refugiul acolo.
Mai târziu, evident, nimeni nu a fost capabil de a separa, științific, urmele lăsate în valea Dunării de un răufăcător, de cele ale unui negustor, sau de cele ale unui sclav eliberat; vestigii din secolul 6 însă s-au găsit din abundență, precum și alte semne de prezență umană, așa încât arheologilor nu li s-a părut deloc dificil să recunoască în ele, analizându-le și clasificându-le, artefacte și alte piese produse de mai multe culturi locale, cărora, pentru a le deosebi (deși pe unele, profund specifice, nu le-au putut încadra niciodată într-un „curent”), le-au acordat denumirile de cultura Dridu și cultura Ipotești-Cândești.
Cultura Dridu, purtând numele unei localități din județul Ialomița – unde s-a găsit un ansamblu de circa 2 000 de obiecte străvechi, constând din așezări, din ceramică și din cimitire, datând, toate, din secolul 3 -, s-a dezvoltat atât pe teritoriul actualei Românii, cât și pe o suprafață considerabilă a țărilor învecinate, acoperind, potrivit studiilor arheologice, mai multe culturi, diferențiate totuși prin caracteristici, prin durate și prin întinderi, care, probabil, reflectă existența unei succesiuni de populații. Identificată de profesioniștii Ion Nestor și Eugenia Zaharia, respectiva cultură (care avea să se perpetueze vreme de un mileniu), s-a remarcat, îndeosebi, prin așezări nefortificate, de tipul satelor sau al târgurilor, posedate exclusiv de indigenii valahi, sau chiar prin începuturi de viață urbană, ca în portul Giurgiu, precum, mai rar, și prin aglomerări de localități rurale, lipsite însă în întregime de urmele oricărei filiații slave.
Asemenea conglomerate se construiau, de obicei, pe terasele inferioare ale apelor curgătoare, în depresiuni și în viroage, sau pe pantele joase din apropiere de dealuri – cum s-au zidit, de pildă, complexele locuibile de la Bălănoaia, sau de la Frătești -, și se compuneau, cu precădere, din bordeie sau din semibordeie, deoarece amenajările de suprafață, ușor sesizabile de la distanță, i-ar fi expus primejdiilor pe ocupanți. Dar, la vremea apariției slavilor în lunca Dunării, atât proprietarii bordeielor și ai semibordeielor, cât și ai caselor de suprafață, din lemn și din lut, îngropate parțial în pământ, însă neîngrădite și nefortificate, își desăvârșiseră deja cultura, adaptând-o necesităților timpului: spațiile de locuit se înălțau pe stâlpi puternici, dispuși pe margini, pe care se așeza acoperișul, aveau formă dreptunghiulară, pătrată, rectangulară sau, mai rar, rotundă, posedau podele de țărână bătătorită, vatra se afla în colțul opus ungherului cu unelte agricole, iar gropile cu cereale, cu semne discrete, pentru recunoaștere, se amplasau în apropierea întregii înjghebări.
În cultura Dridu se practica deja, probabil intens, conform bucăților de zgură și lupelor de fier descoperite în siturile arheologice, metalurgia fierului, însă ocupația de căpătâi a comunităților consta în creșterea animalelor (preferate fiind cornutele mari și mici, dar și gâștele, și găinile), precum și fabricarea a nenumărate unelte și obiecte de fier, ca brăzdare, seceri, cuțite de plug, cuie, cosoare pentru vie, verigi, scări de șa, săgeți și ustensile de bucătărie. Femeile torceau și țeseau, iar bărbații, în afară de efectuarea muncilor agricole, se îndeletniceau cu olăritul, cu prelucrarea pieilor, cu curelăritul și cu producerea unor podoabe de bronz, de alamă sau de argint. (Pe unele șantiere arheologice afectate culturii Dridu s-au găsit și mărgele de sticlă, dar, potrivit specialiștilor, acelea ar fi provenit din comerț).
Viața pastorală valahă a căpătat însă cu totul un alt aspect, și a luat un alt curs când slavii sosiți în valuri în Câmpia Română nu s-au mai mulțumit să se așeze pe lângă autohtoni, ci, prevalându-se de numărul lor imens (și totuși, mult mai mic decât al băștinașilor), precum și de faptul că erau buni războinici, au început a-i spolia pe țăranii români de pământuri și de pășuni, confiscându-le toate țarinile cu potențial, iar pe ei obligându-i să se mute în alte părți.
Procesul s-a dovedit masiv și de durată, fiind desfășurat, îndeosebi, de conducătorii militari ai năvălitorilor și de înstăriții lor; iar când, după o perioadă de timp, s-a încheiat, a generat două uriașe urmări: în primul rând, precum o demonstrează etimologia de origine slavă a termenilor stăpân, jupân și gospodar, care-i desemnau pe marii proprietari de pământ, a condus la constituirea, în spațiul românesc, a unei clase de moșieri răsăriteni (ale căror terenuri însă, denumite, de asemenea, cu cuvinte de origine slavă, precum ocină, sau dedină, erau lucrate de băștinași, cu proveniența numelor indicată de o etimologie pelasgă: șerb, țăran sau vecin; însă și termenii moșneni, sau bătrâni, utilizați pentru a-i descrie pe valahii liberi, posesori ai unor mici proprietăți, au o origine pelasgă), iar în al doilea i-a forțat pe indigenii deposedați de țarini să se transfere frecvent dintr-un loc în altul, cu sat cu tot, în căutarea unor alte ogoare și, evident, a unui trai mai bun.
Pe de altă parte, apariția în țara valahă a unei aristocrații militare slave, care, în aparență, a înlocuit boierimea autohtonă, marginalizând-o și preluându-i statutul, a dat naștere, numaidecât, atât unei structuri de români săraci, siliți, pentru a putea viețui, să lucreze cu ziua, sau să se angajeze ca mercenari, cât și unei pături de țărani liberi, din care, din amândouă, în anii următori, s-au desprins marile categorii sociale ale nobililor foarte bogați, ale inșilor pauperi și ale oamenilor de rând. Dar nici marea aristocrație română nu a pierit în totalitate, căci, uzând de diferite tertipuri, o parte dintre boierii vechi au reușit, totuși, prin intermediul diplomației, sau poate al unor compromisuri, să-și păstreze din proprietăți, așa încât supremația slavă nu s-a impus în totalitate.
Nu e cert dacă în lunca Dunării apariția slavilor a generat asemenea transformări zguduitoare; dar – potrivit relicvelor culturii Dridu din regiunea Băneasa, de pildă, care constau într-o cratiță și într-o tipsie din secolul 6 sau 7 -, se cunoaște cu siguranță că zona a fost locuită exclusiv de valahi, ceea ce înseamnă că, îngrijorați, poate, de o apropiere prea periculoasă de bizantini și de cetățile lor, slavii s-au așezat doar sporadic în sudul extrem, preferând, după un oarecare răstimp de așteptare, ori să treacă Dunărea și să se instaleze pe malul drept, ori să se retragă mai sus, către Codrii Vlăsiei sau către Munții Carpați. Așa încât, chiar dacă, în anumite momente, țăranii de la Slobozia, de la Frătești, de la Bălănoaia, de la Oinacu și din celelalte localități de șes s-au mutat de pe vetrele lor, totuși – precum o arată urmele întruchipate de străchini, de oale, de borcane din pastă nisipoasă, de amfore, de ulcioare, de castroane și de ploști din sudul țării -, peste un anumit număr de ani s-au întors îndărăt, pe vechiul amplasament.
Mult mai puternic, se pare, a pulsat viața, în secolul 6, în portul Giurgiu, unde – sub protecția evidentă a militarilor bizantini din apropiere, încartiruiți în fortăreață -, se sfârșea un drum comercial de uscat (descoperit mai târziu, dar existent), care, coborând de la Focșani spre sud-vest, trecea prin București (deși nu se știe cum arăta acest oraș pe vremea aceea) și, asigurând legătura dintre Moldova și fluviul Dunărea, continua apoi exclusiv pe apă.
Cea mai importantă trăsătură a valahilor acelui timp însă o reprezenta creștinismul, care îi diferenția de slavii păgâni, adoratori de zei și practicanți ai incinerării cadavrelor în urne, pentru a le păstra cenușa, îndemnându-i, prin preoții lui, conform ritualului deja consacrat, să își îngroape morții în cimitire. De aceea necropolele culturii Dridu, răspândite în toată Câmpia Română, dar predominante în lunca Dunării, conțin o mulțime de schelete indigene, în poziție întinsă, potrivit tipicului bisericesc, spre deosebire de osemintele înhumate chircit, care arată limpede că răposații erau tot români, dar necreștini; la polul opus, cimitirele de incinerație, cu cenușa depusă în urne, aparținând slavilor și aristocraților lor, nu au trecut niciodată de un număr infim.
De altfel, diferența e îngroșată de distincția dintre urmele de locuire valahă din secolul 6 descoperite în lunca Dunării – la Giurgiu, cu precădere, dar și la Daia, la Bila, la Dărăști, la Ghizdaru, la Vlașca, la Greaca, la Hulubești, la Mârșa, la Mironești, la Oncești și la Prundu, precum și la Puțu Greci, la Slobozia, la Vărăști, la Vedea și la Vlad Țepeș – și „amprentele” de aceeași natură imprimate de slavi, care, exceptând „relicvele” lingvistice, fiind aproape inexistente, conduc către concluzia că, deși viața a palpitat și acolo, ca peste tot, totuși oamenii acelor vremuri nu au găsit niciodată nici răgazul, nici calmul necesar, și nici modalitățile de exprimare care să o conserve.
Cultura Ipotești-Cândești a luat ființă, cu aproximație, prin secolul 5, în Europa de Est, prin fuziunea componentelor civilizațiilor Praga-Penkovka și Praga-Korchak, precum și a unor factori locali, inclusiv germanici, în regiunea dintre Prut și Dunărea de Jos, pentru ca, pe la jumătatea secolului 6, după ce s-a extins în Moldova, să se manifeste în întreaga Câmpie Română.
Atribuind-o unui grup de anți, derivați din cultura Cerneahov, mai mulți cercetători o consideră ca fiind o cultură a societăților sedentare de sine stătătoare, probabil slave, sau de descendență slavă, dar cu un pregnant amestec valah și germanic, care, beneficiind de locuințe asemenea colibelor slave din zonele Praga-Korchak și Penkovka, s-a ilustrat, totuși (potrivit monedelor și artefactelor), printr-un timid, dar susținut schimb comercial cu Imperiul Bizantin. Însă, deoarece, pe de o parte, cultura Ipotești-Cândești – cunoscută și sub denumirile de Ipotești-Cândești-Ciurel, sau Ipotești-Ciurel-Cândești – se rezumă, în viziunea tradițională, doar la Muntenia, iar pe de alta toponimele din timpul ei aparțin, deopotrivă, sclavinilor (Șcheia, Bistrița, Dolj, Gorj, Slatina, Ialomița sau Dâmbovița) și valahilor (Câmpulung, Blahnița, Pietrosul, Vlăhița sau Vlăsia), e foarte posibil ca elementele germanice să fi avut, în mixaj, o pondere neînsemnată.
În schimb, datorită descoperirilor din situl Ciurel, de pe terasa de pe partea dreaptă a râului bucureștean Dâmbovița, în porțiunea de la intrarea în urbe, care constau în mai mult de 100 de locuințe, respectiv bordeie cu gropi de par și cu cuptoare cu „horn”, de tradiție getică, însă – devine mai agreată ideea de amestec valaho-slav, sugerând, în concepția arheologilor, că așezarea a reprezentat „un produs al sintezei etnice a autohtonilor” valahi cu năvălitorii de origine slavă, aflat, probabil, în stadiul în care cele două comunități, înainte ca indigenii să-i asimileze pe nou veniți, au conviețuit cât se poate de pașnic.
De altfel, existența unei populații sedentare preponderente, de origine valahă, în cel de-al 6-lea veac, în zona Bucureștiului e atestată și de săpăturile arheologice de la siturile Soldat Ghioane, unde s-au cercetat 16 bordeie, precum și de vestigiile de la Dămăroaia, unde, într-un loc, s-au găsit fibule degetale, iar în altul „locuințe ușor adâncite”, posesoare, fiecare, a câte unui cuptor.
Același tip de fibulă a marcat prezența populației sedentare în regiune, în secolul 6, la Dulceanca, în județul Teleorman, în timp ce la Târgșoru Vechi, din județul Prahova, un denar roman descoperit pe fundul unui bordei a indicat că în zonă, în pofida existenței – poate – a unor triburi slave, încă se mai practica negustoria cu bizantinii.
Comerțul însă, deși mult diminuat față de ponderea avută înainte de invazia slavă, le-a fost caracteristic – potrivit unor fragmente ceramice și a unei monede getice de argint, de tip Vârteju-București, aflate pe podeaua unei locuințe – și valahilor de la Dămăroaia, care, prin această preocupare economică, au dovedit că, totuși, în Câmpia Română, cei care dețineau preeminența din punct de vedere al civilizației erau autohtonii.
Totuși, elementul cel mai izbitor relevat de vestigiile arheologice este acela că, în secolul 6, nici valahii, nici slavii nu obișnuiau să se așeze în marile păduri ale Vlăsiei și ale Teleormanului – care, începând de la râul Olt, acopereau teritoriul actual al Bucureștiului și al Bărăganului, sfârșindu-se în stepa aflată spre est -, preferând, chiar dacă în zonă se aflau nisipuri mișcătoare și mlaștini, malurile îmburuienate de ape mici.
Slavii însă, temători din instinct atât de spațiile deschise, cât și de regiunile împădurite și accidentate, se pare că, deși au acaparat cele mai bune pământuri, în lunca Dunării, sau pe țărmuri de râuri, precum Parapanca, sau Jianca, de la Slobozia, sau Comasca, de la Oinacu, de la Braniștea și de la Gostinu, sau Făgădău și Bibița, de la Frătești, ori pe văile Vedei, ale Argeșului și ale Ialomiței, care le asigurau contactul direct cu Dunărea, apoi cu Marea Neagră, au preferat să se instaleze printre valahi, chiar dacă erau copleșiți numeric de mulțimea acelor oameni.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!