Capitolul 3: Bizantinii
Sursele istorice confirmă că slavii erau poligami, așa încât, în pofida ospitalității pe care o dovedeau, dar și a oportunităților militare oferite autohtonilor, valahii, fideli religiei lor, le-au respins influența, rămânând în continuare – conform mărturiilor arheologice din vremea aceea, constând în amfore și în monede din bronz, specific bizantine, în opaițe creștine, precum cel de la Luciu, din județul Ialomița, în tipare de cruci, asemănătoare celor de la Olteni, din județul Teleorman, ori de la București-Străulești, ori de la Budureasca, din județul Prahova – orientați cultural către Constantinopol, care, prin intermediul comercianților săi, încă le asigura legătura, pe Dunăre, cu comunitățile din vestul Europei, sau cu societățile din Orient.
Prin urmare, deși românii din lunca Dunării, forțați de împrejurări, întrețineau cu slavii relații preponderent economice, specificul culturii Ipotești-Cândești, creată de ei, s-a deosebit radical, „prin conservarea producției ceramice de ateliere, de toate celelalte teritorii din barbaricum, în această parte a continentului”, diferențiindu-se, mai ales, religios, căci, în timp ce valahii, fiind creștini, își îngropau decedații, dezvoltând la morminte un întreg ritual, slavii îi incinerau. Într-un singur domeniu au cooperat copios, și încă și în acela constrânși, poate, de circumstanțe, căci, în condițiile în care marii comandanți răsăriteni își însușiseră cele mai multe terenuri, transformându-se pe ei în mari aristocrați, iar pe indigeni în niște slugi umile, era firesc să se întâmple așa: în cel militar.
De aceea, alianța celor mai mulți valahi cu boierii slavi, de care depindeau economic, a generat, ca primă consecință, încetarea totală a relațiilor românilor din Câmpia Munteniei cu Imperiul Bizantin, arheologii fiind categorici în această privință: din momentul acela, situat cronologic către sfârșitul secolului 6, nici o monedă bizantină nu a mai pătruns la nord de Dunăre. Dar, îndeosebi, deoarece autoritățile de la Constantinopol îi asimilau pe valahii constrânși de slavi să atace imperiul cu niște periculoși inamici, uniunea de conjunctură a forțelor militare valahe cu cele răsăritene a atras prompte „contramăsuri” din partea Bizanțului, care, folosind aceeași diplomație insidioasă, a reușit, pentru început, prin anii 580, să-i convingă pe anți a se năpusti asupra așezărilor sclavinilor din Câmpia Română, pentru a le nimici. Însă, cum sclavinii locuiau instalați printre valahi, evident că mari pagube au suferit și băștinașii.
Apoi marii strategi bizantini, pentru a nu le oferi slavilor dezorientați răgazul de a se dezmetici, și a-și reorganiza armata, au declanșat împotriva lor noi și noi expediții de pedepsire, trimițând constant la nord de Dunăre unități de elită, care, efectuând, pe întuneric, așa-zisele raiduri de o noapte, distrugeau semănăturile, ucideau oamenii întâlniți în cale și vârau groaza în populație. Răsăritenii, totuși, fiind familiarizați atât cu violența, cât și cu peregrinările, nu s-au lăsat intimidați și, când nu răspundeau atacurilor în mod brutal, ieșeau din încurcătură repliindu-se și dispărând în zare. Or, poate că de atunci s-a născut obiceiul, printre valahii bogați, care, de teama represaliilor bizantine, erau siliți a-i urma pe fugari, de a-și îngropa averile, constând în monede și în bijuterii, la margini de localități, sau în liziere de codri, nădăjduind, desigur, să și le recupereze la înapoierea din pribegie. Unii însă, ajunși din urmă de soldații imperiali, nu s-au mai întors niciodată.
Iar conflictele, odată dezlănțuite, izbucneau parcă unul din celălalt, multiplicându-se și devenind dezastruoase, părând a nu se mai opri, așa încât, în anii 586-587, când slavii, aliați cu avarii conduși de însuși teribilul Bayan și sprijiniți, ca aproape întotdeauna, de valahi, au început a întreprinde, în replică la incursiunile bizantine cu caracter punitiv, o mulțime de expediții de pradă în Scythia Minor și în Moesia Secundă, atacurile lor concentrate au căpătat aspectul unui război acceptat. Totuși, oștile slave, avare și valahe, mai puțin instruite decât cele imperiale, înarmate mai prost și cu un moral mai scăzut, deoarece se constituiau, în mare parte, din oameni constrânși să lupte, nu erau invincibile și, în nenumărate rânduri, pentru a se salva – deși se opuneau asalturilor din răsputeri, organizând ambuscade, întinzând capcane, sau năpustindu-se, pur și simplu, asupra șirurilor lungi de soldați -, au ales ca ultimă soluție clasica refugiere prin mlaștini, prin văi înguste sau prin păduri.
În timpul contraatacului însă se dovedeau cu totul alții, renunțând la tactici savante și la planuri elaborate și, pătrunzând în Scythia Minor și în Moesia Secundă, de pildă, nu făceau altceva decât să se avânte vijelios înainte, unii călări pe cai, alții cocoțați în căruțe, iar alții, în sfârșit, pe jos, răcnind, chiuind, slobozind săgeți otrăvite, tăind oamenii întâlniți în cale și punând foc în urma lor, cum s-a întâmplat la Tropaeum Traiani, călcat în acel iureș turbat, pe care l-au transformat într-un morman de moloz atât de mărunt încât inșii desemnați să încarce prăzile de război în care, să strângă animalele și să le mâne de dindărăt, n-au mai găsit nimic de adunat, mulțumindu-se doar să captureze sclavi.
Priveliștea înfățișată de acel oraș distrus, zărită pe urmă de bizantini, a avut un aer atât de dezolant încât, auzind despre asta, generalul Comentiolus, comandantul întregii Tracii, a simțit numaidecât nevoia să se răzbune și, în consecință, punându-se el însuși în fruntea unui imens corp expediționar, le-a ieșit năvălitorilor slavi, avari și valahi înainte, repurtând o serie de strălucite victorii, între care s-a remarcat aceea obținută la Marea Neagră, când, pe o coastă ca o lagună de lângă orașul Tomis, s-a aflat foarte aproape de a-l omorî pe kaganul Bayan. Armatele aliate barbare însă s-au regrupat, în cele din urmă și, pentru a se pune la adăpost, atât pe sine, cât și pe militarii săi, generalul Comentiolus s-a văzut forțat să se retragă. În cursul replierii însă, neîmpăcându-se cu ideea de a le fi fost inferior unor barbari, tot timpul s-a străduit să îi surprindă pe inamici, ținându-se pe urmele lor și încercând a le întinde curse. Dar nici ambuscadele organizate, și nici zelul său nu au mai influențat un război pierdut; în schimb, cu prilejul unei operațiuni secrete, desfășurate undeva pe versantul sudic al Munților Balcani, o manevră cazonă i-a oferit unui soldat roman, care, potrivit cronicarului Theophanes, când i s-a părut că sunt împresurați de dușmani, a rostit către alt ostaș bizantin: „Torna, torna, fratre!”, șansa de a deveni nemuritor, articulând „în limba părintească”, sau în limba latină, provenită din limba pelasgă, cele dintâi cuvinte în limba română păstrate în scris. (La Theophylactos, verbul „torna” a căpătat forma „retorna”, însă modificarea nu a diminuat cu nimic marele merit al frazei, care, chiar dacă, prin sensul ei, a condus, la vremea respectivă, la eșuarea acelei ambuscade, și-a cucerit, totuși, renumele istoric de „cea mai veche urmă de limbă străromână”).
Pentru a ștergea rușinea acelui mare eșec, înregistrat de generalul Comentiolus, în vara anului 591 împăratul bizantin Mauricius a trimis împotriva slavilor o și mai mare armată, pusă la dispoziția unui alt general, pe nume Priscus, care, ca să nu reediteze greșelile comise de înaintașul său, a decis să-i atace pe răsăriteni pe propriul lor teritoriu, trecând Dunărea, în Câmpia Română, pe la Durostorum. În felul acesta, procedând ordonat, i-a atacat pe slavi eșalonat, reușind să-i învingă cu ușurință întâi pe conducătorul răsăritean Radogov, apoi pe șeful Musokios, pe care l-a și luat prizonier, iar pe ceilalți să îi pună pe fugă. Apoi, încurajat de succes, dar dorind, desigur și a extermina cât mai mulți dintre slavi, a început să-i urmărească, trecând râul Ilivachia, identificat de cercetătorii din ziua de azi cu Ialomița contemporană, încercând să-i încolțească lângă un zid de pădure, pentru a-i nimici. Dar slavii, însoțiți, poate, și de valahi, care cunoșteau foarte bine ținutul, s-au îndreptat, apoi s-au afundat într-o zonă mlăștinoasă, presărată cu mari copaci, și bizantinii, pentru a nu cădea într-o capcană, au abandonat operațiunea și s-au întors.
În anul 592 însă, încă însuflețit de triumfurile anterioare, împăratul bizantin Mauricius, promovându-l la comanda trupelor imperiale pe chiar fratele său, generalul Petrus, a declanșat o altă campanie militară împotriva barbarilor, poruncind însă ca răfuiala cu îndărătnicii slavi să debuteze încă de la sud de Dunăre. Generalul Petrus s-a conformat, iar armatele sale, bine echipate și bine instruite, ca întotdeauna, i-au înfrânt pe năvălitorii de sub comanda lui Piragest, sau Piragast, trecând apoi peste fluviu, în Câmpia Română, unde, ca și predecesorul său, cu puțin timp înainte, a început, determinat, să-i fugărească pe slavi din urmă, până când aceștia, tot ca în vremea de dinainte, s-au risipit pe sub hățișurile Codrilor mari ai Vlăsiei, din zona actualului județ Teleorman, lăsându-i pe bizantini mofluzi și silindu-i să se întoarcă în provinciile imperiale.
Barbarii însă au interpretat replierea bizantinilor ca pe o slăbiciune, sau ca pe un semn al superiorității lor și, în primăvara anului 593, mobilizându-i din nou pe supușii valahi, au pornit către Dunăre cu mare alai, cu intenția, deloc ascunsă, de a traversa fluviul și de a jefui imperiul. Dar generalul Priscus, care, de la un timp, avea mai mult atribuții frontaliere, le-a intuit mișcarea și, deplasându-se rapid la Durostorum, sau la Silistra, unde, în fruntea trupelor sale, a trecut în Câmpia Română, i-a împiedicat pe sclavini a mai intra în imperiu, apoi, preluând inițiativa, a declanșat, simultan, o amplă manevră contraofensivă, năpustindu-se el cel dintâi asupra barbarilor și izbutind ca, până toamna, urmărindu-i neîncetat și ciocnindu-se cu ei prin mlaștini și prin păduri, să-l învingă, printr-un atac surprinzător în zona Moștiștei, pe însuși marele șef răsăritean Ardagast, sau Ardagastos. Apoi, a-l încolți pe regele slav Musocius, sau Musokios, din sudul Moldovei și a-i zdrobi armata nu a mai reprezentat decât o formalitate.
Către sfârșitul toamnei însă, împăratul Mauricius, nemulțumit, pe de o parte, de încetineala cu care se anihilau barbarii, iar pe de alta animat de dorința legitimă de a-și impermeabiliza frontiera, a luat decizia, poate pripită, de a le ordona generalului Priscus și militarilor săi ca iarna aceea s-o treacă pe malul stâng al Dunării, printre barbari.
Nu se știe unde se aflau generalul Priscus și oștile sale în momentul când a sosit porunca de la Constantinopol; dar, ținând cont că luptele anterioare se desfășuraseră în preajma Mostiștei, apoi că o mare parte a Câmpiei Române era acoperită de enorme păduri, precum și că slavii preferau să se stabilească în mlaștini sau pe maluri de râuri, ori pe teren accidentat, e foarte plauzibil a se considera că regiunea unde împăratul le-a cerut supușilor săi să ierneze se găsea nu departe, poate, de așezarea Oinacu, de Braniștea sau de Gostinu.
Dar generalul Priscus, familiarizat atât cu sălbăticia valahă, în toate sensurile, cât și cu ura slavă, manifestată de răsăriteni față de soldații săi, a refuzat să îndeplinească porunca și, înspăimântat de perspectiva de a rămâne acolo, la nord de Dunăre, unde iernile erau grozave, cu nămeți înfricoșători și cu ger cumplit, dar, mai ales, cu posibilitatea de a fi masacrat oricând de barbari, a trecut fluviul, pătrunzând în imperiu și s-a cantonat, pentru a aștepta primăvara, în cartierele deja pregătite de la Odessos, sau de la Varna contemporană. Gestul său însă a trădat nesiguranță și, de aceea, simțind că marii comandanți bizantini șovăiau, în iarna anilor 593-594 slavii și valahii din sudul Munteniei au trecut Dunărea, au atacat Moesia și Macedonia și au distrus din temelii orașele Aquis, Scupi și Zaldupa, din Dobrogea.
Conștientizându-și greșeala, în anii 595-596 bizantinii, prin intermediul împăratului lor, Tiberius Mauricius, l-au trimis la nord de Dunăre, în fruntea unei armate imense, pentru a le da o lecție aspră slavilor și autohtonilor, pe același viteaz general Petrus, care, într-adevăr, traversând fluviul către Câmpia Română pe undeva pe lângă gura de vărsare a râului Olt, a ripostat extrem de dur, atacându-l, în zona cetății Turnu (presupus a fi fost Măgurele), pe mai vechea sa cunoștință, conducătorul sclavin Piragast, sau Peiragast, pe care, după ce i-a spulberat oștirea, l-a omorât, pornind apoi, ca o furtună, în urmărirea soldaților scăpați cu viață. Slavii însă, îndrumați poate din nou de valahi, au trecut în goană pe lângă Giurgiu, pe lângă Slobozia, pe lângă Frătești și pe lângă Daia, repezindu-se către est, de unde, pe malul râului Ialomița – sau Helibokia, sau Ilivakia, potrivit uzanțelor vremii -, s-au strecurat pe sub marii copaci și s-au ascuns în mlaștini, dezamăgindu-l total pe generalul Petrus, căruia nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să se retragă.
În anul 596 însă, apoi în cel următor, slavii, ca și când n-ar fi fost niciodată învinși, i-au mobilizat din nou pe valahi și, împreună, au atacat cetatea Sucidava, cu atâta năprăsnicie încât romano-bizantinii, pentru a o salva de la pieire, au părăsit-o în mare grabă, cedând-o învingătorilor, în speranța (îndreptățită apoi) că aceia poate o vor cruța. Tot cam pe atunci, alte grupuri de slavi, susținute de avarii aflați prin zonă, au dărâmat fortăreața Sextanta Prista, din Moesia de Jos, de lângă Ruse, retezându-le pentru totdeauna soldaților bizantini din Cetatea Giurgiu posibilitatea de a mai primi ajutor. De aceea, foarte îngrijorat, temându-se ca slavii să nu se alieze cu avarii pe termen lung, împăratul Mauricius Tiberius a început, în chiar cursul anului 597, tratative de pace cu kaganul Bayan, convenind cu acesta ca, în schimbul dreptului de a efectua expediții militare în Câmpia Română, Imperiul Bizantin să le plătească avarilor un consistent tribut.
În tot acest timp – precum au observat, mai târziu, arheologii -, din pricina campaniilor bizantine întreprinse la nord de Dunăre, demografia din zona de sus a Munteniei a scăzut dramatic, iar populația valahă a avut de suferit enorm; conform cercetărilor științifice, recipientele ceramice realizate la sfârșitul culturii Ipotești-Cândești s-au împuținat, ponderea „complexelor de locuire din acea perioadă” de final de secol 6 s-a micșorat grozav, atât din cauză că slavii le răpiseră autohtonilor terenurile cele mai fertile, cât și din pricina războiului purtat pe pământul lor, așa încât lentul regres înregistrat de indigeni până atunci s-a adâncit, singurul fapt notabil fiind că nu au pierit ca neam. În schimb, tot potrivit remarcilor arheologice, dacă înainte de acele conflicte interacțiunile comerciale bizantino-valahe încetaseră total, acum, în cursul pătrunderii armatelor imperiale în sudul Munteniei negustoria efectuată între membrii imperiului și românii neaoși, judecând după monedele de bronz găsite mai târziu, sporadic, în sol, s-a mai animat într-un mic procent.
Pentru conducătorii bizantini de la Constantinopol însă mult mai importantă decât comerțul era liniștea imperială, așa încât, în anul 600, împăratul l-a însărcinat din nou pe generalul Priscus (recent reabilitat prin faptele sale de arme) să-i atace pe slavii de la nord de Dunăre și, prin urmare, vajnicul militar și trupele sale s-au deplasat la Viminacium, departe de țara valahilor, de unde, învingând oștile răsăritene pe care le-au întâlnit, s-au înapoiat aducând în Bizanț nu mai puțin de 17 000 de slavi captivi. Victoria obținută, în afară de a reliefa superioritatea netă a bizantinilor pe fronturile de bătălie, l-a reaureolat pe generalul Priscus, pe care, impresionat de calitățile sale, împăratul Mauricius l-a rechemat definitiv în imperiu, considerând că acolo era mai util, înlocuindu-l din nou la comandă cu propriul său frate, respectiv cu generalul Petrus.
Or, cea dintâi misiune încredințată generalului Petrus, sau noului conducător militar al armatelor din nordul imperial, a constat în efectuarea unei alte incursiuni în sudul Munteniei (în regiunile de pe lângă Giurgiu, probabil, datorită obiceiului slavilor de a se instala în mlaștini și pe maluri de ape), la sfârșitul căreia, învingându-i zdrobitor atât pe răsăriteni, cât și pe valahii aflați cu ei, bizantinii, excelent îndrumați de generalul Petrus, s-au pomenit deodată a nu mai avea rivali, devenind entitatea cea mai puternică din întregul ținut. De aceea nici nu s-au mai grăbit să abandoneze Câmpia Română ci, profitând, pe de o parte, de faptul că, în anul 602, împăratul Mauricius a finalizat tratatul de pace cu kaganul Bayan (ceea ce l-a determinat pe hanul avar să-i atace cumplit pe anții așezați în sudul Munteniei, pentru a proteja granița imperială, încă din anul 545, de împăratul Justinian, și să-i ucidă aproape pe toți, încât, de atunci, anții au dispărut, pur și simplu, din izvoarele istorice), iar pe de alta că în însuși Kaganatul Avar izbucniseră unele revolte interne, împingând statul spre prăbușire, au refăcut linia de apărare de pe întinsul „limes” dunărean, trimițând întăriri soldaților din fortăreața Giurgiu; cetatea Sextanta Prista însă, de lângă orașul Ruse, nu au mai rezidit-o, socotind poate că, întrucât, în apropiere, pe insula Sfântul Gheorghe, exista un post înarmat, nu avea rost să creeze un altul.
Apoi evenimentele s-au precipitat și, cine știe de ce, cursul lor nu a mai putut fi nici redresat, nici oprit: către sfârșitul toamnei, dominat de propriile idei defensive, împăratul Mauricius, dorind să facă economii și încercând să realizeze asta prin reducerea fondurilor destinate încartiruirii armatei, precum și prin diminuarea sumelor alocate hranei, i-a ordonat fratelui său, generalul Petrus, să nu se mai înapoieze la sud de Dunăre, ci să ierneze la nord, probabil în aceleași regiuni din lunca fluviului, mai aproape sau mai departe de Giurgiu, unde trupele sale îi înfrânseseră pe slavi.
Din spirit de disciplină, generalul Petrus, deși era la curent cu eșecul unei intenții asemănătoare, a cărei împlinire fusese refuzată de predecesorul său, generalul Priscus, nu l-a contrazis și a poruncit să se organizeze taberele pentru iernat. În aceeași vreme însă, la Sekuriska, armata de sub comanda centurionului Focas, sau Phocas, împreună cu conducătorul ei, s-a răsculat și, cum răzmerița cazonă s-a extins în tot imperiul, și poate chiar și în afara lui, generalul Petrus, în Câmpia Română, a pierdut controlul asupra trupelor sale, iar toți ostașii i s-au alăturat lui Focas. Apoi, aceiași soldați învrăjbiți, constituind parcă un singur corp, s-au îndreptat către Constantinopol, unde au învins detașamentele afectate pazei imperiale, l-au detronat pe Mauricius, provocându-i moartea și l-au instalat pe tronul de la Constantinopol pe centurionul Focas.
Prin acest act atât de grav se părea că lucrurile s-au liniștit; dar nu s-a întâmplat așa, deoarece, din Câmpia Română, slavii și avarii, simțind că bizantinii se clătinau, s-au revărsat în imperiu, cotropind întreg ținutul de la sud de Dunăre și determinându-l pe împăratul Focas să trimită urgent trupe înarmate în nord, pentru a redresa situația. În lunca fluviului, în Cetatea din Insulă și-au făcut apariția noi și noi soldați, îngrozind populația oricum înfricoșată, și câmpiile s-au împânzit cu oști, însă avarii deveniseră atât de primejdioși – mai ales în Dobrogea, unde ajunseseră până la orașul Tomis -, încât întărirea frontierei s-a dovedit caducă și, pentru ca încordarea să se risipească, în anul 604 împăratul Focas s-a înțeles cu avarii, acceptând a le plăti un tribut.
Rezonabilitatea însă nu a ajutat imperiul decât vreme de șase, șapte ani, căci, prin anii 610-611, îndată ce fostul centurion Focas a pierdut domnia, fiind decapitat și înlocuit de împăratul Heraclius, avarii, aliați cu longobarzii, s-au năpustit din nou asupra teritoriului de la sud de Dunăre – unde deja aveau o mulțime de contribali -, ocupând, în scurtă vreme, Peninsula Balcanică în întregime. Ca urmare, în anul 617 frontiera dunăreană s-a prăbușit definitiv, iar soldații bizantini din Cetatea Giurgiu, petrecuți cu indiferență din ochi de locuitori, s-au retras în imperiu. Fortăreața însă, deși părăsită, nu a suferit devastări, sau stricăciuni, trecând, cel mai probabil, în condițiile în care idiosincrazia manifestată de slavi față de cetăți era uriașă, sub jurisdicția vreunei autorități zonale, sau chiar în proprietatea privată a unui jude.
Dar amănuntul acesta se pare că nu a contat, deoarece, în momentul acela, slavii fiind ocupați cu instalarea în teritoriul balcanic, atât la nord, cât mai ales la sud de Dunăre, unde s-au aglomerat în mari comunități, nu s-au mai interesat de ceea ce lăsau în urmă, și de puternica fortăreață din coasta orașului Giurgiu nu i-a mai păsat nimănui; iar mai târziu, când – cam prin anul 626, după asediul Constantinopolului -, răsăritenii de la sud de fluviu au început să se organizeze, constituind așa-numitele „slavinii”, comandate de „arhonți”, iar forfota din acel ținut a atins apogeul, soarta cetății nu i-a mai preocupat nici atât.
Concomitent cu stabilirea masivă a slavilor în ținutul balcanic, de la Dunăre până la Peloponez, lucrurile au prins a se deteriora și mai rău: Imperiul Bizantin a pierdut controlul asupra teritoriului dintre Munții Balcani și albia Dunării, rutele comerciale au înregistrat un blocaj subit, iar viața economică din acea parte de lume, care înviora în special populația urbană, atât la sud, cât și la nord de fluviu, a intrat într-un accentuat declin.
În schimb, în Câmpia Română, au pătruns, din ce în ce mai numeroase, comunități de sclavini, dispuse a face agricultură, care, acaparând, ca și înaintașii lor, cele mai fertile pământuri, s-au așezat în lunca Dunării, de unde însă, foarte curând, au început să se extindă, potrivit obișnuințelor lor, pe țărmuri de ape și printre mlaștini, abia eliberate de predecesori: lângă râul Jianca, sau Parapanca, spre Slobozia, lângă râul Bibița, sau pârâul Făgădău, către Frătești, pe malul lacului dinspre Bălănoaia, pe terenurile umede străbătute de râul Comasca, sau aproape de Braniștea, de Gostinu și de Oinacu. N-au dat semne de violență și, potrivit arheologilor, în afară de a confisca habitatul agricol, obligându-i pe indigeni să își defrișeze alte terenuri, sau, cel mai adesea, să muncească în folosul lor, pe ogoarele însușite recent, au stabilit cu valahii „relații complexe”, începând, totodată, a se influența reciproc.
În privința locuințelor, sclavinii preferau așezările nefortificate, înconjurate uneori cu garduri de lemn – sau cu un șanț, sau cu un val de pământ -, dar, de îndată ce au împrumutat elemente din cultura materială a autohtonilor, care erau mai înaintați social decât ei, s-au simțit mai în siguranță optând pentru „protecția naturală” oferită de relief. Altminteri, se adăposteau, ca și valahii, de la care au început să preia metode de prelucrare a ceramicii, sau de fabricare a uneltelor perfecționate, în construcții de tip bordei, sau în colibe încropite din nuiele și lut, cu acoperișul de paie sau stuf.
Toți trăiau din agricultură și din creșterea animalelor mici, precum capre și oi, însă, confecționându-și bărci cu un singur catarg, se deplasau frecvent pe Dunăre, dar și pe râuri mai mari, și vânau și pescuiau. Se ocupau cu olăritul, bărbații erau fierari sau tâmplari, iar femeile – inițiate, probabil, de semenele lor valahe -, țeseau la război, producând îmbrăcăminte pentru familii, coseau și găteau.
Caracteristica principală a sclavinilor însă consta în organizarea socială, căci, deși posedau comunități constituite din clanuri, toate înrudite prin sânge, totuși ei compuneau, în cele din urmă, o unitate socială mai vastă, condusă de un bătrân. Apoi, un conglomerat de comunități forma un trib, îndrumat de un cneaz, ale cărui atribuții însă – în condițiile în care pădurile, pășunile și apele reprezentau o proprietate comună, hăcuită însă din ce în ce mai des de marii comandanți militari, care și le însușeau -, erau limitate, trebuind validate, pentru a deveni operative, de războinicii societății, exclusiv bărbați, întruniți în adunări.
Ca și alte triburi de slavi, sclavinii se aflau, la vremea aceea, în etapa de trecere de la o orânduire mai rudimentară la o comunitate cu caracter feudal; prin urmare, deși dețineau preeminența politică și socială, ei n-au avut pregătirea, în nici un domeniu, de a-i influența covârșitor, decisiv pe mai numeroșii valahi, devenind, dimpotrivă, pe tot lungul parcurs al conviețuirii cu indigenii, un fel de ucenici ai populației valahe. De aceea, proprii lor s-au dovedit foarte puține lucruri, precum ceramica arhaică, de pildă, „lucrată cu mâna”, cu forme caracteristice, numită de specialiști Praga-Jitomir Korceac, dar lipsită cu desăvârșire de „orice decor”. Însă, după ce s-au așezat în lunca Dunării, sau pe maluri de râuri, în regiunile de lângă Giurgiu, și s-au obișnuit a se lăsa instruiți de autohtoni, în ceramica lor au început să apară, în chip de împrumuturi, vase cu marginea arcuită și cu umerii foarte mari, dar și elemente estetice cu liniile trasate în val, sau simple, sau cu benzi, sau orizontale, precum și alveole sau crestături, toate însă modelate într-o manieră diferențiată total de aceea valahă.
Prin secolul 7, conform datelor oferite de cercetători, românii și slavii conviețuiau foarte strâns, însă, din pricină că autohtonii – potrivit unei multitudini de tipare de cruci, sau de vaze cu cruci incizate descoperite în Muntenia, în așezările de la Străulești-Lunca și Soldat Chivan, din București, dar și de la Olteni sau de la Cândești – erau creștini, în vreme ce noii veniți încă îi mai venerau pe zei, ca păgânii, închinându-se la idoli și arzându-și morții, coabitarea lor încă nu depășise un stadiu de viețuire pașnică și separată. Iar această „demarcație etnică” și-a găsit o fundamentală dovadă – conform afirmațiilor emise de Ion Nestor -, în cultura Dridu, care, deoarece s-a răspândit pe teritorii aflate dintotdeauna în ținuturi de dincolo de stăpânirile Imperiului Roman, nu poate fi considerată, prin excelență, decât getică sau valahă. Originea autohtonă, de altfel, îi este demonstrată, cu prisosință, de faptul incontestabil că necropolele și așezările culturii Dridu nu sunt risipite doar în Câmpia Munteniei, ci și în Oltenia, și într-o parte majoritară a Transilvaniei, dar și la sud de Dunăre, în ținutul fostei Moesii, unde arheologii au scos la iveală, pe de o parte, o ceramică „evoluată”, cu ornamente, creată de valahii mai înaintați social, iar pe de alta o serie de vase simple, greoaie, lucrate stângaci, fără eleganță și fără nici un element de decor, confecționate de slavi până să împrumute tehnici de la populația autohtonă.
De pildă, prin secolele 6-7, când ceramica slavă se găsea în faza timpurie, aceasta se deosebea de ceramica valahă atât prin ardere și prin compoziția pastei, cât, mai ales, prin obișnuința creatorilor ei de a o lucra cu mâna, fără a-i aplica vreun ornament. În schimb, către sfârșitul secolului 7, când cele două etnii – respectiv valahă și slavă – se mai apropiaseră, slavii și-au însușit de la autohtoni utilizarea roții olarului, precum și modalitățile de a efectua ornamente, iar aceste îmbunătățiri probează că indigenii le-au fost excelenți profesori.
Totuși, întrucât pe bizantini îi moleșea încă o stare de derută și de confuzie, cea mai mare parte a masei de slavi a preferat să se instaleze la sud de Dunăre, în ținutul Moesiei, unde, lent, dar constant, au început a-i asimila pe valahii aflați acolo și, prin urmare, deși, în biserici, se folosea când limba latină (derivată însă din limba pelasgă), când – mai nou – limba greacă, populația rezultată din mixaj vorbea, totuși, o limbă slavă.
În timpul împăratului Heraclius, de altfel, când, în Imperiul Roman de Răsărit, populația ajunsese a depăși 20 de milioane de locuitori, iar armata număra cam 380 000 de oameni, a luat sfârșit un amplu proces de elenizare a întregului ținut bizantin, așa încât limba greacă a devenit limba oficială de stat și, de aceea, chiar și membrii originari ai marelui conglomerat de etnii, numiți, pentru a se deosebi de „elini”, „romaioi”, sau „romei”, au fost siliți de împrejurări să-și schimbe graiul, contribuind, prin aceasta, la scăderea influenței Constantinopolului la sud de Dunăre, în favoarea predominanței slave. Cu totul altfel însă s-a întâmplat la nord de fluviu, unde, deși Muntenia – ca și Moldova – a trecut total sub suveranitatea sclavină, populația era majoritar română și, prin urmare, limba slavă nu s-a putut impune, fiind utilizată doar de nativi.
Potrivit arheologilor – care, în toată Câmpia Română, în așezările de tip Dridu, nu au mai descoperit, din secolul 7, dar și de mai apoi, decât câteva monede la Șirna, în județul Prahova, la București, la Snagov, la Craiova, la Sălcuța, în județul Dolj, la Orșova, în județul Mehedinți și la Călărași -, un dezastru a suferit economia, începând să decadă rapid și antrenând, prin acest traseu descendent, tot cortegiul de urmări nefaste: producția a scăzut enorm, negustorii s-au împuținat, relațiile cu bizantinii, aducătoare, cândva, de prosperitate, au dispărut cu desăvârșire, iar peste drumurile comerciale s-a așternut nepăsarea.
Dar, ca într-un fel de compensație, întâi la „nivelul de jos”, unde se efectuau cele mai grele munci, apoi în structuri din ce în ce mai înalte, populațiile valahă și slavă, constrânse de cutumele propriilor orânduiri sociale a se apropia și a colabora, au început să se amestece, prin căsătorii și, din momentul acela, influențele reciproce au devenit tot mai vii, transferându-se întâi în organizarea politică a țării, apoi în obiceiuri, apoi în viața comunitară, apoi în cultură și, în cele din urmă, în grai. De aceea nu întâmplător, pe fondul fenomenului de constituire a unor relații noi, de tip feudal, vocabularul valah, provenit din cel pelasg, s-a îmbogățit cu cuvinte precum ogradă, ogor, prispă, gospodar, gâscă, zăvoi, cocoș, izlaz, care toate având origine slavă au participat, prin integrarea noțiunilor în tiparul fonetic și gramatical al limbii valahe, la formarea limbii române moderne.
Dintr-o dată însă, în anul 680, o hoardă de războinici nomazi, de neam bulgaro-turcic, condusă de un han care se chema Asparuch, a plecat din regiunea unde se formase, a pătruns în Dobrogea, învingând, la Ongal, trupele militare ale împăratului bizantin Constantin al IV-lea, trimise în întâmpinarea sa și, nimicind acel climat patriarhal, a ocupat Scythia Minor, pentru ca mai apoi, nestingherită, să înainteze în nord-estul Peninsulei Balcanice, până în apropierea orașului Odessos, sau Varna de azi, unde, poposind, a întemeiat statul bulgar, cu capitala, specific medievală, la Pliska, sau la Aboba contemporană, pentru ca mai apoi să o mute la Preslav
Competența, determinarea și setea de putere ale marelui han Asparuch s-au dovedit atât de pregnante încât, peste numai un an, pornind a își afirma, în mod treptat, dar ireversibil, dominația în spațiul balcanic, până la albia Dunării, regatul său s-a extins teritorial progresiv, incluzând curând atât vechile provincii Moesia Inferior și Scythia Minor, cât și Câmpia Română, unde triburile de slavi așezate acolo au aderat entuziasmate la noul regim. În pofida acestei extincții masive însă, marea majoritate a slavilor, dar și a bulgarilor, au rămas la sud de Dunăre, așa încât în Muntenia populației de valahi și de sclavini nu i s-au mai adăugat decât foarte puțini alogeni, iar Imperiul Bizantin, deși slăbit, a izbutit să își mai păstreze câteva cetăți pe cursul inferior al Dunării și pe litoralul dobrogean al Mării Negre.
Puternica revărsare de populație bulgaro-slavă la sud de Dunăre însă, în statul lui Asparuch, numită de istorici „mareea slavă”, i-a nemulțumit pe valahii din spațiul balcanic, care, încă și mai îndârjiți de strictețea impusă de han, au preferat să își lase pământul, să treacă fluviul și, pe malul stâng – chiar dacă și acolo se găseau slavi, însă în număr mai mic – să se alăture celor de un sânge cu ei. Totuși, cum, între timp, sclavinii puseseră mâna pe cele mai multe moșii, erijându-se în autorități locale, nici în Muntenia atmosfera nu era curat autohtonă, tradițiile și modul de trai fiind copios contaminate de cele „douăzeci și cinci de triburi” slave, care, potrivit geografului armean Anania din Shirak, din secolul 7, locuiau, alături de indigeni, în „marea țară a Daciei”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!