Adversitatea dintre creaționiști și evoluționiști e cunoscută; mai puțin se știe însă că, pentru a ieși învingători din această luptă, evoluționiștii – adică adepții concepției care prevede că ”oamenii sunt expresia evoluției naturale a organizării materiei, energiei și informației” -, pentru a impune versiunea lor despre adevăr, scornesc argumente și mistifică realitatea, prezentând lumii fapte care nu s-au petrecut niciodată.
Concret, evoluționiștii susțin că aminoacizii – sau componentele fundamentale ale proteinelor – au apărut, pe Pământul arid, lipsit de viață, din întâmplare, cu multe, foarte multe milioane de ani în urmă.
Însă, în calea realizării acestui proces se ridică un impediment: dacă în vremurile primordiale, în atmosfera terestră, ar fi existat oxigen, atunci aminoacizii n-ar fi avut nici o șansă să se formeze, deoarece oxigenul ar fi nimicit, prin degradare, orice celulă moleculară.
De aceea, prompt și ingenios, dar fără nici un temei științific, ci doar pentru a crea premisele teoretice ale realizării proiectului lor, evoluționiștii au afirmat că la început, la facerea lumii, pe Pământ exista doar o ”atmosferă reducătoare” – adică un mediu lipsit de oxigen.
Din punct de vedere științific însă teoria nu are nici o valoare, deoarece nu se susține cu probe, singurul argument adus de evoluționiști în favoarea ipotezei lor fiind unul ilogic, de tip circular: adică, au anunțat că evoluția biochimică s-a produs pentru că în atmosfera Terrei nu exista oxigen, iar lipsa de oxigen au explicat-o pretinzând că aceasta a fost cauzată de evoluția biochimică; ceea ce e un nonsens.
Totuși, pentru a confirma teza evoluționistă, în 1953 omul de știință Stanley Miller, asistat de domnul Harold Urey, unul dintre profesorii săi de la Universitatea din Chicago, a efectuat un experiment cu ajutorul căruia dorea să demonstreze că aminoacizii se pot foarte bine ivi din întâmplare.
Pentru aceasta a preparat, în condiții de laborator, un amestec compus din amoniac, metan, hidrogen și vapori de apă.
În condiții normale, gazele din acest amalgam nu ar fi reacționat niciodată, așa că, presupunând că în atmosfera Pământului primordial s-a manifestat și o formă de energie, provenită de la fulgerele furtunilor dezlănțuite, domnul Miller a adăugat combinației sale curent electric, a încălzit-o la 100 de grade Celsius și a lăsat-o să interacționeze o săptămână.
La sfârșitul celor șapte zile a cercetat recipientul de sticlă unde avusese loc experiența și a constatat că se sintetizaseră trei dintre cei douăzeci de aminoacizi care alcătuiesc componentele de bază ale proteinelor.
Dar domnul Miller nu a obținut, prin experimentul său, decât niște molecule lipsite de viață, nicidecum ”viul” însuși, așa cum intenționa.
Apoi, experiența sa a fost o înșelătorie crasă, deoarece, pentru a sintetiza cei trei aminoacizi, domnia sa a utilizat un mecanism de captare – numit ”cold trap” -, fără de care, cum a observat omul de știință Richard Bliss mai târziu, ”produsele chimice ar fi fost distruse de către sursa de energie”.
În sfârșit, încă și mai târziu, pe de o parte, însuși domnul Miller a recunoscut că mediul atmosferic folosit în experimentul său fusese nerealist, iar pe de altă parte, repetând experiența domnului Miller, dar utilizând un amestec de dioxid de carbon, hidrogen, azot și vapori de apă – adică un compus care reproducea fidel condițiile atmosferice de pe Pământ din vremurile de început -, cercetătorii americani J.P.Ferris și C.T.Chen nu au izbutit să sintetizeze nici măcar o singură moleculă de aminoacid.
În plus, ca urmare a unor studii efectuate asupra unor roci a căror vârstă a fost estimată de geologi la 3,5 miliarde de ani, tot oamenii de știință, descoperind în aceste probe oxizi de fier și uraniu – care nu se puteau forma decât dacă aveau oxigen -, au stabilit că, în atmosfera Pământului, oxigenul a existat, din abundență, încă de la început.
Pe de altă parte, o descoperire recentă, rezultată în urma unor cercetări efectuate – conform Revistei de Știință și Tehnică din Danemarca – pe buretele-de-mare, a încurcat și mai mult ipotezele, deoarece s-a ajuns la concluzia că respectivul burete-de-mare (o încrengătură de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu scheletul constituit din spicule și bastonașe silicioase sau calcaroase), poate supraviețui în medii de două sute de ori mai sărace în oxigen decât cel din atmosfera terestră. Or, înțelegând, din aceasta, că animalele complexe de pe Pământ posedau și ele, în vremurile primordiale, această abilitate, și adăugând faptului și concluziile desprinse în urma experienței efectuate de Stanley Miller, întrebările care se pot formula în noul context devin extrem de incomode pentru evoluționiști, căci, întâi, dacă în atmosfera originară nu a existat oxigen, rămâne de explicat cum s-a format, totuși, acest oxigen mai târziu, iar apoi, dacă totuși – acceptând, prin absurd, teoria darwiniană – evoluția animalelor nu a fost împiedicată de nivelul scăzut de oxigen (cum s-a demonstrat în cazul buretelui-de-mare), atunci de ce, vreme de miliarde de ani – conform versiunii acelorași evoluționiști -, viața pe Pământ a constat doar din bacterii unicelulare; de ce nu a căpătat formă de organisme complexe?
Sunt întrebări cărora știința – susținătoare a evoluționismului – nu le-a acordat decât răspunsuri ilare, grotești, fără logică sau fundament, care toate se înscriu în același registru nociv al argumentelor circulare: ”Oxigenul – declamă știința – era toxic pentru organismele anaerobe, care reprezentau forma dominantă de viață timpurie pe Pământul primordial, până când oxigenul a început să se acumuleze în atmosferă”.
Cum s-a ”acumulat” acel oxigen în atmosfera terestră? Tot știința ne ”luminează”, furnizând o altă explicație de tip ilogic: ”Unele dintre primele organisme de pe Terra, și anume cele anaerobe, au început, prin procesele lor fundamentale, să elibereze în atmosferă cantități însemnate de oxigen, astfel atmosfera ajungând cu timpul la compoziția ei actuală”.
Dar, în condițiile în care expereimentul lui Miller e un fals grosolan, neizbutind să explice cum au apărut aminoacizii, evoluționiștii nu pot furniza nici cea mai vagă idee despre modul în care s-au ivit pe Pământ organismele anaerobe, chiar și așa, cu un pretins nivel scăzut de oxigen, și nici cum, totuși, într-o perioadă ceva mai târzie, numită, îndeobște, ”Marea Oxidare”, oxigenul s-a format în cantități uriașe. În schimb, pentru a fi consecvenți cu ipoteza lor, acordă evoluției vieții timp de milioane și milioane de ani, în speranța că, în această vreme îndelungată, speciile de animale (apărute din neant, conform teoriei lor), s-ar fi putut transforma din una în alta, ajungând, în cele din urmă, la stadiul de om.
Totuși, pe ici, pe colo există și savanți onești – asemeni biogeochimistului Ariel Anbar de la Universitatea Arizona din SUA -, care mărturisesc cu franchețe: ”Pentru a trece de la o planetă aproape lipsită de oxigen la suprafața ei la o planetă care are oxigen în cantități abundente reprezintă una dintre cele mai remarcabile transformări pe care a suferit-o Pământul. Aceasta a deschis calea spre forma noastră de viață. Este jenant, dar noi nu înțelegem ce s-a întâmplat. Noi nu avem nici un consens solid în comunitatea științifică cu privire la cauza producerii”.
În ambele variante însă – adică atât a lipsei de oxigen de pe Pământ în vremurile primordiale, cât și a prezenței acestuia -, teoria evoluționistă întâmpină dificultăți insurmontabile, deoarece, în lipsa oxigenului din atmosferă , nu s-ar fi putut constitui stratul protector de ozon – ceea ce ar fi condus la nimicirea rapidă a tuturor formelor de viață, cauzată de razele ultraviolete -, iar dacă ar fi existat, ar fi distrus aminoacizii creați din întâmplare.
Dar ipoteza evoluționistă nu oferă răspunsuri satisfăcătoare nici altor nedumeriri, la fel de simple.
Astfel, adepții teoriei lui Darwin nu pot explica nici cum, nici când s-au diferențiat între ele, în funcție de modul de a respira, categoriile de viețuitoare – căci, precum se știe, animalele inspiră aer, folosind oxigenul și eliminând dioxid de carbon, iar plantele, în procesul de fotosinteză, necesar supraviețuirii lor, utilizează tocmai acest dioxid de carbon, eliberând oxigen.
Și, încă mai mult decât atât, evoluționiștii nu pot lămuri nici cum s-a menținut proporția adecvată de gaze din aer, pentru a nu pieri nici plantele, nici animalele.
Creaționismul, în schimb, la toate acestea are un răspuns răspicat: atât atmosfera Pământului, cât și Universul, întreg, cu toate formele de viață existente în el, au fost create de Dumnezeu. Și nu mai e nimic de adăugat.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!