Capitolul 5: Valahii
Conform unor artefacte, unor tehnologii sau unor „mode” identificate a se fi manifestat pe spații mari, de la Porțile de Fier la Marea Neagră, și de la Munții Balcani la Munții Carpați, în secolele 9 și 10, dar și mai târziu, Dunărea, datorită contactului menținut de Imperiul Bizantin, prin intermediul flotei, cu unele zone de pe litoral, a continuat să reprezinte, ca și până atunci, principala arteră comercială a vremii, unde interferențele culturale se produceau frecvent, dar, mai ales, unde orașele călcate de negustori, chiar dacă nu prosperau, încă mai închideau în ele viață. Potrivit descoperirilor arheologice însă, la un oarecare moment, comunitățile din jurul acestor orașe, situate în toată partea de sud a Munteniei, apoi, prin extensie, în întreaga Câmpie Română, rurale, exploatate crâncen de slavi și cu foarte puține resurse, nemaiputând trăi în mod sedentar, au adoptat, disperate, un alt stil de existență și, dedându-se unui nomadism tribal, au început, pentru a căuta noi ogoare și noi pășuni, a se muta tot mai des dintr-un loc în altul.
Fenomenul, observat de cercetători îndeosebi la Sultana, la Tichilești, la Izvoru, la Păuleasca și la Sihleanu a ființat și în alte așezări din șesul muntean și, declanșat de factori obiectivi, precum modul de organizare a localității – care, cum casele se aflau la mari distanțe una față de alta, iar în jurul gospodăriilor, printre staule și adăposturi, se acumulau dejecții, atrăgătoare de muște, de țânțari și de șobolani, s-a concretizat în tot cursul secolelor 8, 9 și 10 -, a rezultat, totuși, cu preponderență, din acțiuni naturale declanșate de inundații și de alunecări de teren. Din rațiuni de securitate însă strămutarea populațiilor dintr-un habitat în altul nu se făcea decât pe distanțe scurte și, pentru că oamenii nu întâlneau nicăieri condiții diferite de cele originale, în chip inerent traiul le-a rămas la fel, adică banal, stereotip, pauper, dominat de rutina cotidiană, din care doar repetatele convocări pentru bătălii îi mai smulgeau. Un singur lucru a căpătat dinamism: asimilarea continuă a slavilor inferiori cultural. Iar mulțimea de descoperiri arheologice – de la Dulceanca, de la Măgura, de la Bucov-Rotari, de la Bucov-Tioca, de la Buftea, de la Însurăței, de la Bucu, de la Căscioarele-Șuvița Hotarului, de la Șirna, de la Podari, de la Vâlcele, de la Țăndărei, de la Vadu Anei, de la Nanov-Izvorul Rece și de la Alexandria-Cărămidărie confirmă toate acel mod de trai specific populațiilor din secolul 9: în afara locuințelor oamenii se ocupau cu agricultura și cu obținerea fierului, pentru a produce unelte, iar în case, unde femeile țeseau și găteau, stăteau pe lavițe, lângă cuptoare, odihnindu-se pentru muncile de a doua zi.
Conviețuind însă atât cu slavii, cât și cu bulgarii, în mod fatal, pe măsură ce au fuzionat cu ei, „înghițindu-i” ca neam, valahii, influențați de mentalitatea lor, le-au preluat și o parte din obiceiuri, începând, ca și aceia, a se folosi de munca robilor, a se complace în desfrâu scabros, a se îmbăta cumplit, a răcni, a se certa, a minți, a asupri și a manifesta practici adulterine. Slavii, euforizați de alcool și amețiți de propria putere, se pare că, perpetuând unele tradiții păgâne, eronat interpretate, nu ezitau a se comporta incestuos; era o experiență prea barbară însă pentru ca valahii să o imite; în schimb, ispitiți de mirajul îmbogățirii ușoare prin colectarea de prăzi de război, tinerii indigeni capabili să poarte arme nu șovăiau a se înrola ca militari în slujba propriilor moșieri, sau chiar a unora care îi plăteau mai bine.
Mărturii despre petrecerile acestor populații, aflate într-un stadiu embrionar de contopire, nu s-au conservat; dar, potrivit cu firea umană și cu deprinderile dezvoltate de-a lungul întregului parcurs istoric, e de presupus că la nunți, la botezuri și la alte ceremonii religioase se bea vârtos, se jucau hore și alte dansuri, acompaniate de lăutari, în vreme ce, în locuințele aristocraților, ale înalților funcționari și ale celor bogați lumea se destindea conform uzanțelor importate de la Constantinopol sau de aiurea.
În opinia unei părți a specialiștilor, „nu există nici un temei pentru a afirma că dominația bulgară în nordul Dunării va fi îmbrăcat forma unei stăpâniri efective și a conviețuirii implicite, obligatorie, între populația strămoșească și bulgari, caracterul dominației bulgărești fiind în special militar”; și totuși, în sudul Munteniei, urme ale coabitării valaho-bulgare s-au găsit din abundență – la Giurgiu, la Daia, la Cetățuia, la Bila, la Slobozia, la Vlașca, la Dărăști, la Ghizdaru, la Găujani, la Hulubești, la Greaca, la Mârșa, la Malu Spart, la Oncești, la Mironești, la Puieni, la Prundu, la Sfântu Gheorghe, la Puțu Greci, la Vedea, la Vlad Țepeș și la Vărăști -, deși, într-adevăr, semnele care au aparținut cu siguranță proto-bulgarilor, precum inscripțiile runice de pe câteva vase de lut de la Târgșor, de la Bucov, de la Celei și din alte părți sunt extrem de puține. Prin urmare, întrucât rămășițele locuirii în lunca Dunării, în secolul 9, au o pondere destul de importantă, dar nu conțin specificații care să probeze că au fost lăsate de proto-bulgari, sau de slavi, se poate admite, în general, posibilitatea ca valahii din orașul Giurgiu, de la Slobozia, de la Bălănoaia, de la Frătești, de la Daia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Oinacu să nu se fi mutat niciodată de pe vetrele lor, iar slavii, până la a fi fost asimilați în totalitate, să fi trăit printre așezările lor, în bordeie semiîngropate sau, dimpotrivă, în mari case de lut și de nuiele, potrivite cu starea lor.
Într-una din zile însă, către sfârșitul secolului 9, o serie de circumstanțe politice l-au silit pe suveranul Boris, aflat atunci la conducerea Primului Țarat Bulgar, să schimbe modul de a gândi religios al supușilor săi și, prin urmare, să le ordone să devină creștini. Pentru a sluji ca exemplu, el însuși și l-a ales ca naș spiritual pe împăratul bizantin Mihail, de la Constantinopol, a renunțat la titlul de han, l-a acceptat pe cel de cneaz, a preluat numele nașului său și s-a botezat, apoi a urmărit cu perseverență cum, între anul 864 și luna septembrie a anului 865, când creștinismul a devenit religie oficială de stat în tot imperiul bulgar, toți oamenii de sub autoritatea sa l-au urmat fidel. Însă, fără nici o legătură cu credința sa, sau cu a poporului său, numaidecât cauze independente de voința lui au început a conlucra nefast, iar consecințele acestor interacțiuni s-au concretizat, surprinzător, într-un declin economico-social tot mai accentuat, înregistrat în Câmpia Română, care, până atunci, constituise o parte energică a Primului Țarat Bulgar.
La acel straniu regres se pare însă că a contribuit din plin și o măsură inadecvată întreprinsă tot de proto-bulgari, cu un veac și jumătate în urmă, când, poate din motive de suspiciune, conducerea lor a hotărât să se suspende marea cale comercială de pe valea Dunării, dintre Imperiul Bizantin și Europa centrală, dar, negreșit, o parte însemnată de participație au reprezentat-o și efectele unei prevederi mai vechi din „Codul lui Justinian”, reactualizată de împăratul Leon al VI-lea (887-893), în sensul căreia se interzicea categoric vânzarea armelor și uneltelor, finite sau nu, precum și a produselor din fier, de către bizantini barbarilor valahi și slavi, ceea ce a provocat o dublă finalitate: pe de o parte a împiedicat populația valaho-slavă de la nord de Dunăre să își mai procure arme de calitate, iar pe de alta, slăbind negoțul, a condus către afundarea în sărăcie atât a autohtonilor, cât și a alogenilor.
Printr-o ironie a sorții însă factorul care, în cele din urmă, a revigorat întrucâtva viața economică din lunca Dunării, nu producându-i un reviriment spectaculos, ci acordându-i, „prin ricoșeu”, un vag impuls, iar prin asta ajutând-o să nu sucombe, a fost tot comerțul. Astfel, potrivit mai multor ipoteze arheologice, cum bulgarii – al căror țarat, pe vremea aceea, își exercita supremația politică asupra unor zone extinse de la nord de Dunăre, în partea sudică, până în Epir și Tesalia, în vest până în Bosnia, la miazănoapte până către Ungaria de est și de Budapesta, apoi peste întreg teritoriul României de azi, peste spațiul de la nord de Marea Neagră la Nipru, dar, în direcție opusă, și până la Marea Adriatică – știau că în Imperiul Bizantin o sursă importantă de venituri o constituia mica negustorie, pentru care se percepea de la comercianți o taxă-commerikon de între 10 și 18 % din valoarea mărfurilor, se pare că le-au împrumutat metoda, punând și ei un bir pe micul negoț.
Deoarece nu s-au găsit niciodată dovezi irecuzabile și definitive în sprijinul acestei teorii, evident, totul se menține la stadiul de presupuneri; dar, conform evaluării unor unelte agricole și a unor piese de armament descoperite pe malul Dunării, la mică adâncime în sol, s-a formulat concluzia că, posedând „analogii în siturile de la Dunărea Mijlocie (în special a spațiului morav”), ar exista posibilitatea ca sursa fierului, sau chiar a pieselor finite – ori poate chiar originea unor meșteri sosiți din respectivul spațiu – să fi existat chiar acolo, pe teritoriul morav – ceea ce ar însemna că relațiile comerciale dintre valahi și Europa centrală nu au încetat niciodată de tot. Și încă, mai mult decât atât, identificarea acelor depozite de unelte, sau de arme în exteriorul spațiului ocupat de așezări reliefează chiar un crâmpei din viața concretă a oamenilor acelui timp, sugerând, de pildă, că la sfârșitul secolului 9 și începutul secolului 10 acumulările de piese dezgropate de arheologi aveau, în primul rând, „valoare de bunuri de prestigiu”.
În sensul acesta, chiar și cuptoarele descoperite la Șirna, în județul Prahova, demonstrează că, în condițiile în care zăcămintele de minereu de fier din apele curgătoare posedau un conținut foarte mic de fier, fiind, prin urmare necesare mari cantități de depuneri aluvionare pentru a obține un volum satisfăcător de lupe de fier, aceste lupe se procurau de către oamenii de la nord de Dunăre din alte regiuni, precum zona Moraviei sau interiorul Munților Carpați, în sudul Munteniei fiind efectuată doar prelucrarea lor, în vederea realizării de produse finite. Altminteri spus, în acest context, cuptoarele de tipul celor de la Alexandria-Cărămidari și Șirna nu se utilizau pentru reducerea minereului, ale cărui constituente și derivate, totuși, se aduceau prin comerț, ci doar pentru a transforma lupele de fier în arme și în unelte.
În anul 893, doi discipoli ai fraților Chiril și Metodiu, pe nume Clement și Naum, sosiți de curând în Primul Țarat Bulgar de prin părțile Moraviei și ale Panoniei, și care aveau să devină celebri, au început o lucrare laborioasă de răspândire a alfabetului chirilic în cuprinsul imperiului, reușind, foarte repede, nu numai să generalizeze acel sistem de scriere, dar și să impună limba bulgară veche – sau limba slavonă – ca pe o a treia limbă oficială, recunoscută de biserici și utilizată atât pentru slujire, cât și în literatura creștină. Iar alfabetul chirilic, întrucât, la sud de Dunăre, Primul Țarat Bulgar se compunea, majoritar, din slavi, din valahi și din romei, sau romaioi, s-a înrădăcinat rapid, devenind popular, trecând frontierele și răspândindu-se la fel de iute la sârbi, la ruși și la alte populații de origine slavă, cărora le-a facilitat o mai bună comunicare.
La nord de Dunăre însă, unde valahii erau preponderenți, creștinismul nu s-a predicat niciodată în limba slavonă; deoarece nu avea un episcopat al său, recunoscut, în mod canonic, de Patriarhia de la Constantinopol, populația autohtonă, evident, a acceptat organizarea bisericii slavone, aderând cu pietate la ea; dar predicile s-au ținut în limba maternă, provenită din proto-pelasgă, alfabetul chirilic și limba incumbată de acesta fiind folosite doar în relațiile cu eparhiile slave. În pofida acestor uzanțe însă, cum, în toată Câmpia Română, slujbele religioase le oficiau stareții de schit, autohtoni cu toții, foarte curând, neavând cărți liturgice redactate în limba lor, aceștia s-au văzut siliți să împrumute respectivele cărți de la preoții aflați la sud de Dunăre, și astfel, în biserica indigenă, limba slavonă a înlocuit limba română, în instituțiile religioase și în literatura lor pătrunzând și împământenindu-se termeni de sorginte slavă, ca iad, rai, duh, mucenic, ceaslov, cazanie, Stretenie, blagoslovenie, sfânt, moaște, duhovnic, pravilă, vlădică, jertfă, slujbă, slavă, sobor, stareț, mirean, odăjdii, pomană, maslu, post, sfeștanie, molitvă, vecernie, taină, cazanie, utrenie, praznic, Ispas, Blagoveștenie etc. Mai târziu, vechea limbă slavonă a ajuns a se utiliza pentru redactarea tuturor documentelor oficiale din cancelariile domnești, precum uricele, hrisoavele și ispisoacele, însă, în vorbirea curentă, la nord de Dunăre, ea nu s-a întrebuințat niciodată.
Totuși, deși procesul de asimilare a slavilor de către valahi se apropia de sfârșit, în mai multe regiuni ale spațiului danubiano-carpato-pontic indigenii și foștii răsăriteni trăiau ca entități separate, așa încât pătrunderea textelor sacre scrise în limba slavă, sau într-o limbă străină, în ținutul lor a avut ca urmare, în primul rând, insinuarea unor cuvinte slave în limba română, ceea ce însă nu a reprezentat decât un efect pasager, lipsit de consecințe grave, conducând, în cele din urmă, doar la îmbogățirea limbii.
Consecința cu adevărat importantă a rezultat însă din izolarea lor, căci, făcând parte din Primul Țarat Bulgar și, prin urmare, trebuind a-și înceta orice relație religioasă cu Roma, mânați atât de soartă, cât și de dorința lor, valahii din Câmpia Română s-au reorientat spiritual exclusiv către Constantinopol, acceptând cu toată ființa lor credința creștin-ortodoxă.
În anul 895 însă a avut loc un eveniment care, pe de o parte, le-a confirmat locuitorilor de la nord de Dunăre că respectarea cu sfințenie a preceptelor religiei lor nu era suficientă pentru a trăi liniștiți, iar pe de alta că în ținut se întâmplau lucruri înscrise în spiritul vremii: mai multe triburi de maghiari nomazi au poposit în stepele de lângă Marea Neagră, supărându-l pe conducătorul Primului Țarat Bulgar, care, pentru a le izgoni, le-a atacat cu o oaste formată din bulgari și din valahi. Ungurii au pierdut confruntarea și, pentru a nu pieri, s-au îndreptat către Bazinul Panonic, începând să-l cucerească. Or, pentru români, deși nu au câștigat mai nimic material de pe urma acelei victorii, marea invazie maghiară a posedat, totuși, o deosebită importanță documentară, căci doar ea a prilejuit, câteva sute de ani mai târziu, apariția, în cronica numită Gesta Hungarorum, a unor consemnări referitoare atât la existența, în timpul năvălirii, a unui „sistem politic condus de un duce român pe nume Gelou”, cât și a prezenței, în jurul anului 895, a secuilor în Crișana. Dar, mai ales, i-a ajutat moral, dându-le un impuls ca, sub protecția Primului Țarat Bulgar, care dovedise că îi putea apăra, să-și organizeze religia conform modelului bisericii bulgare, de la care împrumutaseră deja, ca limbă de cult, slava veche.
Din punct de vedere etnic însă – potrivit celei mai vechi inscripții medievale, dintre anii 902-911, descoperită la Bucov, în județul Prahova, constând într-un grafit în limba slavă – lucrurile s-au petrecut tocmai invers, deoarece cam în perioada aceea, în primul rând s-a încheiat procesul de formare a poporului român și a limbii române – chiar dacă, datorită circumstanțelor istorice, în cancelarii și la liturghii se utiliza limba slavonă -, iar în al doilea s-a definitivat fenomenul de asimilare a slavilor de către valahi.
Adoptarea creștinismului în cadrul întregului Țarat Bulgar a avut însă o extraordinară importanță cu deosebire pentru bulgari, al căror stat, îndată după schimbarea religioasă, s-a transformat într-un adevărat centru cultural al Europei slave. Iar când autoritățile țariste au acceptat „alfabetul glagolitic”, prilejuind apariția, la Preslav, a alfabetului chirilic – ceea ce, prin fabricarea de literatură în limba bulgară veche, difuzată în nordul Peninsulei Balcanice, a ușurat comunicarea într-o vastă zonă a Europei Răsăritene prin intermediul unei veritabile „lingua francua”, nu alta decât slavona bisericească veche -, poziția de lider spiritual i s-a consolidat și mai mult. De aceea, în anul 927, Imperiul Bizantin a recunoscut oficial autoritatea Patriarhiei Bulgare independente, spulberând pentru totdeauna speranțele Romei catolice de a mai influența religios ținutul de la nord de Dunăre.
Dar, în Câmpia Română, în condițiile în care Dunărea, sau străbuna cale comercială, era controlată de Primul Țarat Bulgar, negustoria continua să lâncezească și, deși, cu timpul, s-a mai format și un alt drum pentru negoț, întins, de la nord către est, prin zona subcarpatică a Munteniei, pe la Chilia și pe la Cetatea Albă, pentru ca, prin intermediul apei, să se îndrepte apoi spre Caffa, în Crimeea, de unde, înaintând pe uscat, se sfârșea, după ce se unea cu un alt traseu al vremii, în Orientul Extrem, înfăptuirea nu a adus aproape nimic benefic locuitorilor valahi. Totuși, impunând taxe comerciale chiar și puținilor negustori care se mai încumetau să vină cu mărfuri în sudul Munteniei, din susul sau din josul Dunării, Primul Țarat Bulgar tot mai colecta un infim profit; membrii caravanelor comerciale însă, care, în felul lor, preluând țesăturile de Flandra de pe corăbii, sau brocartul, sau stofele de Ypres, sau podoabele și obiectele de lux, se simțeau datori să-și aprovizioneze clienții aristocrați din Câmpia Română cu tot ce le livra moda occidentală, nu se știe dacă nu dobândeau, ca răsplată, doar atât cât să nu falimenteze. Însă tocmai obediența lor față de marii boieri ai țării dovedea – potrivit unei inscripții chirilice datând din anul 943, descoperită în satul Mircea Vodă, din județul Constanța, în care se face o referire la un anume „jupan Dimitrie” -, că diferențierile sociale se încheiaseră și că, din momentul acela, în respectiva privință nu se mai duceau decât lupte pentru păstrarea vechiului rang comunitar și pentru parvenire.
Bine susținut militar de armată, evident că Primul Țarat Bulgar exercita asupra Câmpiei Române o autoritate strictă, bazată pe forță; și totuși, anterior jumătății celui de-al 10-lea veac – după anul 935, cel mai probabil -, în Muntenia au început să pătrundă, sosind, ca de obicei, de la răsărit, și să se stabilească în așezări temporare, întâi în sud și apoi către est, componenții mai multor triburi, cunoscuți ca nomazi turanici, vorbitori ai unei limbi de proveniență turcă, numiți pecenegi.
Pronunțat în latină bisseni, sau pacinacae, numele pecenegilor ar deriva, conform opiniei unor lingviști, din limba turcă veche și ar semnifica „triburi sau clanuri înrudite”, sau chiar „cumnați”. Potrivit altor păreri însă etnonimul ar însemna „pădurean”, justificând, în felul acesta, mențiunea istoricului maghiar Gyorgy Gyorffy, care a precizat că „mai multe păduri din Europa de est, precum Silva blacorum et bissenorum, din Transilvania”, amintesc de numele lor. Oricare ar fi adevărul însă, cert e că pecenegii erau un popor semimigrator turcoform, provenit din stepele Asiei Centrale, care, în anul 894, aliați cu bulgarii, i-au atacat pe maghiarii din Atelkuzu, silindu-i să se retragă dincolo de Munții Carpați, în spațiul ocupat de Ungaria contemporană.
Apoi, cândva între anii 903-905, un trib peceneg, numit Giaxihopon, a înaintat, probabil prin regiunea subcarpatică, și a cucerit prin luptă Oltenia și Banatul, în vreme ce altă comunitate, a aceluiași neam, numită Gyula, s-a stabilit în Transilvania, la Alba Iulia. Iar după anul 935 – prin 944, se pare -, în sfârșit, pecenegii au pătruns în Dobrogea, apoi în Câmpia Munteniei, tocmai în momentul când în sudul Carpaților, până la valea Dunării, așezările rurale ale culturii Dridu își încetau, foarte lent, existența. Iar impetuozitatea și perseverența lor l-au impresionat într-atât pe împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul încât acesta, urmărindu-i atent, a apreciat judicios, în lucrarea sa „De administrando imperio”, că pecenegii erau o „populație nomadă care se deplasa în funcție de ploi și de locurile de pășunat”, neuitând să adauge însă nici că aceiași oameni, exercitând un control riguros asupra drumurilor comerciale și a afacerilor cu sclavi, cu blănuri și cu ceară, „erau bogați”.
Conform altor surse, pecenegii ar fi fost originari din zona Volgăi, sau a fluviului Atol și, deși aparțineau, prin proveniență, seminției selecte a sciților regali, aveau, totuși, o obârșie extrem de modestă, nobilii lor, de pildă, nedeținând, în toate cele 13 neamuri sosite și așezate temporar în Câmpia Română, nici o întâietate în a lua decizii, ceea ce, în mod firesc, a condus către urmarea că toate comunitățile trăiau în confederații tribale, organizate ierarhic, dar că libertatea de a acționa independent le-a rămas intactă.
Mai târziu însă, începând să acționeze, au devenit vizibili și atât caracterul, cât și comportamentul li s-au dezvăluit întocmai cum erau alcătuite: aspre, rudimentare, neîngăduitoare, tipice unor oameni duri, extrem de pragmatici, care, obișnuiți încă din regiunile natale – unde, înainte de a migra, se apăraseră cu disperare de uzii aliați cu khazarii, năpustiți asupra lor pentru a-i extermina – să se lupte cu oșteni feroce, n-au ezitat, îndată ce i-au alungat pe unguri din șesul panonic, luându-le locul, ori să se încaiere furioși între ei, ori, fiind conflictuali, să întreprindă expediții de jaf în Câmpia Română, războindu-se, când întâlneau împotrivire, când cu bulgarii, când cu valahii. Și totuși, din pricina personalității lor schimbătoare, relațiile cu locuitorii din lunca Dunării s-au dovedit, în cele din urmă, nu atât încordate și sângeroase, cât surprinzătoare și mai ales complexe, căci, dacă pecenegii – sosiți în sudul Munteniei, potrivit operei împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, cam prin anul 950, și cărora, din neștiință, unii istorici ai timpului le-au spus, impropriu, „sciți” -, s-au priceput a-i determina pe reprezentanții Primului Țarat Bulgar, prin violență, a se retrage la sud de Dunăre, ei știau tot atât de bine să se ascundă în anonimat, sau, când situația o impunea, să-i convingă pe luptătorii valahi a-i însoți peste fluviu, în spațiul bulgăresc, dar și mai departe, în cel bizantin, pentru a prăda, de-a valma, atât satele Primului Țarat Bulgar, cât și provinciile imperiale.
Altminteri, în acel secol 10, când cultura Dridu se apropia de sfârșit, influența pecenegă asupra autohtonilor valahi a fost aproape inexistentă, indigenii, sau pământenii – conform autorului oriental Ibn al-Nadin, semnatarul lucrării Kitab al-Fihrist, sau Indexul cărților arabe, editată în anul 938, care, menționându-i într-o înșiruire de nații în formula „turcii, bulgarii, valahii” i-a numit, fără nici o rezervă, „Blagha”, sau „vlahi” – trăind ca și până atunci, în sate nefortificate, pe domenii acaparate de foștii slavi, sau pe maluri de ape și printre păduri – ori, poate că tocmai din acest motiv „Lexiconul Suidas, din secolul 10, i-a înregistrat ca daci”, dar i-a numit pecenegi.
Potrivit unor vagi mărturii, dar coroborate, tot în a doua jumătate a veacului 10 (pe la anul 970, mai exact), pe Dunăre au sosit, de la Marea Neagră, unde ajunseseră pentru a efectua comerț cu bizantinii bogați de la Constantinopol, mai multe echipaje de negustori vikingi, pornite, se crede, într-o expediție de explorare spre Porțile de Fier.
În epocă, vikingilor li se mai spunea și varegi, erau un neam războinic, germanic, locuiau în ținuturile balto-scandinave, se ocupau cu negustoria sau cu mercenariatul – când nu făceau piraterie, desigur – și, după ce au înființat o mulțime de factorii în toată Europa, prin secolul 10 și-au îndreptat atenția spre Orient. Înainte de a se îndrepta însă spre ținuturile din răsărit au acostat, conform împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, care a imortalizat episodul în cartea sa, pe însoritul litoral dobrogean, unde s-au instalat vremelnic în două localități atunci menționate în documente pentru întâia oară: în Selina, sau Sulina și în Constantia, sau Constanța. N-au stat acolo însă decât pentru a-i jefui pe indigeni și a se aproviziona cu alimente, pornind apoi, întăriți, mai departe, în susul Dunării, pentru a deschide piețe și a-și vinde marfa.
Conform opiniei profesorului Eugen Lozovan de la Universitatea Skodsborg, din Danemarca, ei au fost aceia care au imprimat în conștiința posterității toponimele Răuseni și Reuseni, precum și corespondentele lor saxone Reussdorfel, Reussen și Reussmarkt, dar, îndeosebi – întrucât, în perioada aceea, erau cunoscuți și ca „Rossi”, sau „Ross” – Rușii, respectiv Roșiorii de Vede și Ruse, din statul bulgar, sau Rusciuk. Or, dacă, navigând pe Dunăre, au trecut pe lângă orașul Ruse, evident că, pe celălalt mal, au contemplat așezarea Giurgiu, determinându-i pe călători ca, aproape 400 de ani mai târziu, când au alcătuit Itinerarul de la Bruges, să utilizeze, descriind localitățile „Rusciuc sau Giurgiu”, forma impusă de vikingi încă din secolul 10, sau, textual, „Rossy vel Jargo”. Însă și numele Franga și Baranga, consemnate în onomastica autohtonă, precum și denumirea râului Moldova – în condițiile în care, în limba varegă, Muld înseamnă praf -, ar fi tot de sorginte vikingă, ca și cuvântul cârd, care ar deriva din varegul „hirth”.
Prin anul 971 însă, dar și mai apoi, împăratul bizantin Ioan I Tzimiskes, observând că Primul Țarat Bulgar devenise atât de slab încât îl șicanau până și pecenegii, a profitat de situație și, cu aportul armatei, a înființat, într-un spațiu încă neidentificat în totalitate, dar aflat cu siguranță între Dunărea de Jos și Munții Balcani, un fel de regiune autonomă, cu capitala la Dristra, sau Durostolon, numită Thema Paristrion, în care Imperiul Bizantin, trimițând administrație civilă, însoțită de oști înarmate, și-a reinstaurat controlul.
Thema Paristrion, sau Paradunavon – al cărei nume, transliterat, însemna „corp de armată”, apoi, prin extensie, „regiune militară” -, a reprezentat una dintre diviziunile administrative ale Imperiului Bizantin, a cuprins aproximativ teritoriul fostei provincii romane Moesia Inferior, inclusiv Dobrogea, era condusă de un „temarh”, avea locuitorii și dregătorii organizați cazon și, pentru a fi întemeiată, a incumbat acapararea unor insule dunărene de către bizantini, determinându-i ca, în vederea realizării acelui scop, să construiască baze navale la Capidava, la Noviodunum și la Păcuiul lui Soare, iar populației incidente, dar și celei din împrejurimi, să îi fixeze, prin intermediul propriilor funcționari, plata către imperiu a unei serii de taxe.
Iar întreprinderea a constituit un succes, deoarece, după fundamentare, traiul în noua regiune li s-a părut tuturor atât de ispititor încât, la scurtă vreme, pe când împăratul Ioan Tzimiskes se afla în trecere pe la Durostolon – cunoscut mai târziu și ca Silistra -, mai mulți mesageri ai unor cetăți de la nord de Dunăre, locuite preponderent de valahi, s-au înfățișat înaintea sa și, în numele tuturor contribalilor lor, i s-au închinat, rugându-l a îi primi sub ocârmuirea sa. Împăratul a încuviințat, însă, peste foarte puțină vreme, în Thema Paristrion impozitele percepute supușilor de către conducătorii imperiali au devenit atât de mari, iar asuprirea atât de grea încât, nemaiputând rezista, aceiași valahi care solicitaseră a fi admiși în Themă s-au răsculat, pornind, împotriva trupelor bizantine, o luptă în toată legea.
Nu se știe unde s-au produs tulburări; ținând cont însă că Thema Paristrion, conform cronicarilor, cuprindea mai multe „orașe dunărene”, nu e exclus ca bizantinii să își fi reinstituit stăpânirea atât asupra târgurilor din valea Dunării, cât și a ostroavelor, iar răzmerița contra lui Ioan Tzimiskes să fi început la Giurgiu, angrenând însă nu numai valahi, ci și bulgari din zonă, și pecenegi. Împăratul însă a reacționat violent, trimițând un mare număr de oști în regiune, iar după ce trupele militare au reprimat răscoala, a plasat acolo, în lunca Dunării, pentru a preveni noi dezordini, un detașament de soldați, sau o garnizoană.
Pe vremea aceea, micilor comercianți și negustorilor angrosiști li se încasa o taxă de între 10-18 % din valoarea mărfii, iar venitul adunat în vistierie în felul acesta era considerabil. De aceea, unul dintre primele lucruri întreprinse de bizantini după ce au înăbușit răzmerița a constat în reinstaurarea unui control total asupra căilor comerciale, redeschizând dintr-o dată marele trafic început pe Rin și continuat pe Dunăre, care, aducând o mulțime de neguțători către est, îi răspândea apoi în toată Peninsula Balcanică, orientându-i pe urmă spre nord, către Rusia, sau, din sens contrar, pe Nipru, spre Marea Neagră și spre Orient, pe drumul mătăsii, purtându-i prin Marea Roșie și prin Golful Persic și umplând din nou apele de corăbii și uscatul de caravane.
Totodată, aceeași „reconquistă” comercială inițiată de Ioan Tzimiskes a repus moneda bizantină în circulație în toată Câmpia Română și, potrivit „nomismei” emisă de Constantin al VII-lea și Roman al II-lea, descoperită la Alexandria, sau follis-ului lansat de Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea, găsit la Zimnicea, ori, în sfârșit, unui alt follis, al aceluiași împărat, păstrat astăzi la Teleormanul, a restabilit împrăștierea monedei bizantine în lunca Dunării, cu urmări atât de benefice încât a determinat publicarea, în foarte scurtă vreme, a unei lucrări numite „Cartea eparhului” (atribuită inițial împăratului Leon al VI-lea), cuprinzătoare a unor norme și reglementări destinate a organiza mai performant atât viața comercianților și a meșteșugarilor, cât și principiile de funcționare ale breslelor și ale corporațiilor.
Pe malul Dunării, în sudul Munteniei, neîndoios trăiau și bulgari, destul de puțini, și pecenegi; dar bulgarii se aflau într-un declin constant, pierzându-și autoritatea, iar pecenegii nu intenționau decât să profite, la rândul lor, mai mult de pe urma unui eventual parteneriat cu bizantinii, așa încât valahii au restabilit legăturile comerciale cu supușii împăratului de la Constantinopol și prosperitatea a început din nou să se facă simțită.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!