Capitolul 13: Hunii
************
Urgia hunică însă, dezlănțuită în anul 375 d.Hr., când teribilii soldați de origine turcică, sau turcică și uralică, sau chiar mongolică au distrus formațiunea statală a regelui ostrogot Ermanaric, amplificată între anii 376 – 377 d.Hr., când au alungat oștile lui Atanarich către Carpații Răsăriteni și continuată, neîncetat, prin sângeroase incursiuni de pradă, până în anul 395 d.Hr. – referitor la care există consemnări precum că, sprijiniți de avari, hunii au invadat Caucazul și Dunărea de Jos -, dar și mai apoi, nu i-a afectat doar pe ostrogoți – silindu-i să părăsească teritoriile din răsăritul și apusul Mării Negre, de la Don până la Munții Carpați, dar și Câmpia Munteniei -, ci a speriat și mai multe triburi de geți din Imperiul romano-bizantin, determinându-le, poate din precauție, să treacă fluviul la nord de Dunăre și să se stabilească acolo, în șes, printre ai lor.
Așa încât, conform arheologilor, cam de pe la jumătatea secolului 4 d.Hr. și până la încheierea lui, în zona Dunării de Jos a luat ființă – formată din triburi sarmatice, germanice și slave (dintre care, desprinzându-se pentru a-și găsi un alt habitat, semințiile germanice s-au așezat în Câmpia Română, alături de geții autohtoni), însă și de carpi (tot geți, în definitiv, diferiți doar prin parcursul istoric), ca și de un număr infim de romani, rezidenți în acele locuri după retragerea administrației și a trupelor imperiale -, cultura Cerneahov.
Potrivit specialiștilor, cultura Cerneahov – sau cultura Sântana de Mureș-Cerneahov – s-a răspândit pe toată suprafața teritoriului carpato-dunărean, cu excepția Dobrogei și, deși a avut un caracter aparent unitar, atribuit, în mod eronat, exclusiv goților, s-a dovedit că, totuși, a conținut o sumă de particularități cu însușiri etnice și regionale, conducând, în final către concluzia că a fost rezultanta unor contribuții a numeroase populații.
În lunca Dunării, cercetările au arătat – prin descoperirile arheologice de la Spanțov, din județul Ilfov – că a luat ființă mai mult din carpii coborâți din munți, din geți și din puținii romani rămași pe loc după masiva retragere aureliană, risipiți prin câmpie, prin ținuturi străine lor, poate pentru a li se pierde urma, decât din alte triburi. (Dacă, evident, ca și în cazul necropolelor de la Oinacu, de la Bila și de la Schitu monedele sau obiectele găsite nu au provenit, prin intermediul get, de la comercianții romani).
De altfel, carpii erau interesați nu numai de nivelul de trai mai ridicat, datorită negoțului cu ostașii imperiali de pe frontieră, din lunca Dunării – unde veneau să se așeze tocmai pentru a profita de aceste oportunități -, ci și de bogățiile despre care bănuiau că se află dincolo de albia Dunării, la sud de fluviu, în Tracia și în Moesia. De aceea, în anul 381 d.Hr., s-au alăturat unei hoarde de huni și de sciri și, împreună, au forțat granița, au trecut Dunărea, au jefuit, au ucis și au incendiat tot ce au întâlnit în cale, apoi s-au întors încărcați cu prăzi.
Acesta însă – conform autorului bizantin Zosimos – a reprezentat ultimul prilej când s-a amintit în scris despre carpi, deoarece, de la data aceea, potrivit unei logici rudimentare, nemaiîntâlnindu-i implicați în evenimente ca entități tribale, înțelepții au tras concluzia că, pur și simplu, carpii au dispărut din istorie.
Totuși, cum e imposibil ca o populație care nici nu s-a angrenat în războaie de mare amploare, nici nu a căzut victimă unor calamități, dar despre care se știe că, în ultimul timp, a coborât tot mai des în Câmpia Română, să se volatilizeze subit, ca zăpada, e mai mult decât probabil că, în frecventele lor incursiuni spre lunca Dunării, carpii – vorbitori ai limbii gete și obișnuiți cu aceleași tradiții -, s-au simțit atrași de modul de viață al confraților lor, s-au sedentarizat și, în cele din urmă, lăsându-se asimilați, și-au pierdut identitatea, devenind oameni noi – adică geți.
Între timp, la Roma, între împăratul Theodosius și Clemens Magnus Maximus izbucniseră aprige lupte pentru putere, ale căror urmări s-au răsfrânt, îndeosebi, asupra administrației civile. Și totuși, pe data de 24 februarie 391 d.Hr. autoritățile imperiale au emis un edict prin care s-a suprimat efectuarea jertfelor și frecventarea templelor. Apoi, pe 8 noiembrie 392 d.Hr., aceleași autorități au completat respectivul edict cu încă unul, care interzicea categoric toate cultele păgâne de pe tot cuprinsul statului.
Astfel că, la sfârșitul secolului 4 d.Hr., creștinismul – care, inițial, din pricină că se născuse în cadrul iudaismului, a fost confundat cu acel curent religios -, a devenit unica religie a Imperiului roman, găsindu-și numaidecât, datorită programului său egalitar și fraternitar, și a speranței mântuirii după deces, într-o nouă viață, mai bună, o mulțime de aderenți, proveniți, îndeosebi din structurile defavorizate ale comunității, precum sclavii, liberții și sărăcimea urbană.
Tensiunile sociale din sânul Imperiului însă, generate de lupta pentru domnie, au sporit constant, ceea ce a produs cutremurătoarea urmare că, în anul 395 d.Hr., la 17 ianuarie, la moartea împăratului Theodosius, survenită la Mediolanum, Imperiul roman, împărțit între Flavius Honorius și Flavius Arcadius, cei doi fii ai defunctului, s-a divizat în două state, numite de Apus și de Răsărit, Dobrogea revenind părții răsăritene.
În vremea aceasta – conform arheologilor -, pe întreg teritoriul actual al României, însă și al țărilor vecine, se extindea o cultură nouă, reprezentată de așezări, de o ceramică originală și de numeroase necropole (toate obiectivele arheologice studiate întrunind cifra de circa 2 000), a cărei geneză s-a stabilit că s-a produs încă din secolul 3 d.Hr.
Respectiva cultură poartă denumirea de „Dridu” și – potrivit cercetărilor – a lăsat urme, predilect culturale, specifice nu numai unei populații străromânești, sedentare – greșit presupusă a fi fost slavă-protoromână – din Câmpia Dunării, ci din întreg spațiul carpato-dunărean.
În realitate, aparținând unui număr divers de culturi, diferite atât prin specificități și prin durate, cât și prin întinderi, vestigiile și artefactele culturii Dridu corespund mai multor populații succesive, dintre care se detașează întâi cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, din secolele 3 – 4 d.Hr. – considerată a reprezenta creația triburilor gotice și carpice înainte ca acestea din urmă să fi dispărut, asimilate de geți -, apoi cultura Ipotești – Cândești, din secolele 5 – 7 d.Hr., socotită – de asemeni mai mult sau mai puțin eronat – a fi fost întemeiată – conform toponimelor ca Bistrița, Scheia, Gorj, Dolj, Slatina, Dâmbovița sau Ialomița, lăsate de sclavini – de comunități sedentare, de sine stătătoare, foarte puțin probabil slave și proto-romane, ci mai degrabă autohtone, compuse din „vlahi”, și autoarele unor toponime precum Blahnița, Câmpulung, Pietrosul, Vlăhița sau Vlăsia.
Toponimele, desigur, se pot datora nu generării lor efective de către anumite triburi, creditate greșit ca fiind dominante, ci, pur și simplu, doar influenței acelor triburi, aflate în treacăt, asupra geților autohtoni.
Potrivit monedelor și altor lucruri, descoperite de arheologi, în acele condiții, în care, din pricina fragmentării imperiului, produsă la Roma, în ținuturile din răsărit pătrundea tot mai mult „bizantinismul”, viața membrilor culturii Dridu se desfășura într-un calm relativ, îmbunătățită de schimburile comerciale, efectuate prin portul Giurgiu, sau prin alte localități din lunca Dunării, atât cu triburile protobulgare, sosite dintr-o regiune situată între Volga și Urali și pripășite pe ici, pe colo, la sud de fluviu, cât și cu negustorii mai vechi, romani și greci, dar și de alte etnii, ai marelui Imperiu de Răsărit.
Născută la Dunăre, pe frontieră, prosperitatea economică era apoi răspândită în tot ținutul getic de către „angrosiști”, care, constituind caravane, porneau cu mărfurile, păziți de călăreți înarmați, întâi către Frătești, apoi către Uzunu, unde, în preajma așezării, începeau Codrii cei mari ai Vlăsiei, înalți și deși ca niște jungle, revărsați sălbatic, spre nord, până la Coțofenești – sau la periferia actualului oraș Slănic, din județul Prahova -, spre vest până la râul Olt, din apropierea frontierei – numită cândva Limes Transalutanus, apoi Limes Alutanus -, iar în est până la marginea câmpiei plane, aride vara și înzăpezite iarna, a platoului cunoscut ca Bărăgan.
Văzute de departe, pădurile milenare, înalte, verzi și luxuriante, păreau înfricoșătoare și îi speriau pe privitori; le erau însă extrem de utile locuitorilor din toată Câmpia Română, care, în cazurile unor atacuri, când hoardele năvălitoare le erau superioare numeric, profitând de împrejurarea că hățișurile din codrii cei mari erau atât de dese încât îi împiedicau pe luptători a coborî de pe cai, se afundau în păduri cu familiile și cu tot avutul lor.
De altfel, și denumirea acelor codri – respectiv ai „Vlăsiei” – definea, în vechea limbă slavă a invadatorilor de la nord-est de Pont, sosiți în Câmpia Munteniei pentru a trece Dunărea și a jefui imperiul, un refugiu pentru „vlahi”, sau – cum li s-a spus mai târziu – pentru „valahi”, din termenul principal derivând, de asemeni, și denumiri precum „Vlăhița” sau „Vlașca”.
Ieșind din codri, caravanele de negustori își continuau drumul în tot ținutul carpato-dunărean, de unde apoi, încărcate cu alte mărfuri, se reîntorceau în portul Giurgiu.
Între timp, conform istoricilor și arheologilor, din pricina groazei inspirate de huni, care, conduși de Attila, se așezaseră în Câmpia Panoniei, dominația goților la nordul Dunării se încheiase, în locul lor instalându-se noi familii de geți, rezultate din amestecul carpilor asimilați cu autohtonii.
Dar autoritatea politico-militară a hunilor se baza pe teroare, așa încât, pentru a nu-și pierde din avantaje, între anii 441 – 443 d.Hr., apoi între anii 447 – 448 d.Hr., terifiantul Attila, în fruntea luptătorilor săi, cărora li se adăugaseră și roxolanii, dar și alte triburi, s-a năpustit ca o furtună pe valea Dunării, prădând, distrugând, incendiind și omorând totul în calea lui.
În fața primejdiei, se prea poate ca grupuri de geți înarmați să se fi postat strategic pe înălțimi, sau la coturi de dealuri, să fi urmărit sosirea hoardei și să fi încercat să o hărțuiască. Însă, lipsiți de o minimă organizare – căci, cel mai probabil, pe parcursul a zeci de ani, nici roxolanii, nici goții nu le îngăduiseră a se fortifica militar -, e foarte probabil ca indigenii, prin intermediul „razd„-ului lor, sau al unei solii, înțelegând că nu pot înfrunta, în nici un fel, cea mai redutabilă armată de asasini din lume, să fi preferat, în schimbul păcii, a le plăti hunilor un oarecare tribut, în bani, sau în vite, în cai, în piei și în cereale.
În timpul asaltului însă, până la a cădea la învoială, de asemeni e foarte posibil ca – în pofida fumului zărit pe dealuri -, geții surprinși de năvală pe câmp, la pășunat sau la arat, văzând rândurile de călăreți, bondoci, de talie mică, dar cu capul mare, ras și țuguiat ca un ou, cu gâtul gros, cu umerii largi, cu picioarele scurte, cu trăsături mongoloide, spâni și maronii la față, cu cizme de piele, cu piei de animale în loc de haine, cu arcuri în mâini, cu cuțite la brâu, amenințând cu lănci și cu săbii și venind vijelios către ei, să fi încremenit, paralizați de groază și să nu se mai fi clintit un pas.
Iar nemișcarea lor desigur că i-a întărâtat pe huni, care, luând asta ca pe o împotrivire, urlând și răcnind, i-au masacrat, din goana cailor, spintecându-i și tăindu-i bucăți. Apoi, ațâțați de sânge, și-au continuat galopul, tot ca o furtună, au pătruns în satele apropiate, le-au dat foc cu torțe și cu săgeți aprinse, iar pe copiii întâlniți în drumul lor, pe femei și pe bătrâni i-au ucis fără nici o milă.
Originari din stepele Asiei Centrale, hunii erau un popor nomad, de excelenți călăreți, vorbeau o limbă turcă, afină, probabil, cu protobulgara și cu limba mongolă, își cărau lucrurile procurate din jaf, copiii, femeile și bătrânii cu ei, în căruțe pentru transport, creșteau, acolo unde poposeau temporar, vaci, oi și cai și se hrăneau cu lapte, cu unt și cu brânză, dar, în special, cu carne crudă, uscată sau frăgezită sub șa. Din pieile animalelor făceau cizme, căști și îmbrăcăminte, iar din lână femeile țeseau covoare și pânză de cort. Aveau însă și obișnuințe sălbatice, care constau în deformarea capetelor propriilor băieți, cu ajutorul unui aparat rudimentar, din scânduri și curele, pentru a le determina să arate urât, încă din copilărie, așa încât adolescenții huni, cu ochii lor oblici alungiți spre tâmple, cu fețele turtite și cu căpățânile rase, ascuțite ca pentru împuns, precum și cu pieile de animale atârnând peste îmbrăcămintea sumară aduceau cu niște monștri.
Erau însă războinici neîntrecuți și, cu platoșele lor ușoare, din piei de bivol, cu cămășile de zale, cu căștile din plăci de fier, cu săbiile și cu lăncile lungi, pretutindeni unde luptau semănau teroare, spintecând sau înțepând totul din fuga cailor, în atacuri fulgerătoare, din diferite direcții, care – după ce deschideau bătălia printr-un nor de săgeți -, desfășurate fiind în grupuri de până la 1 000 de călăreți vârau spaima în adversari.
Iar consecințele s-au dovedit îngrozitoare, numai în urma atacului întreprins între anii 447 – 448 d.Hr., de pildă, pe ambele maluri ale Dunării, de la Porțile de Fier până la Marea Neagră, căzând pradă furiei hunilor 70 de cetăți romane, nimicite din temelii, printre care și Sucidava – sau Corabia de azi -, pe care, înainte de a o distruge, luptătorii au cucerit-o și au prădat-o. Așa încât, la finalul acelei acțiuni pustiitoare, care a avut scopul de a-i înfricoșa pe inamici, Attila hunul și-a întins stăpânirea peste tot bazinul nordic al Dunării Inferioare, transformându-l rapid într-o „ripa hunica”.
Teroarea răspândită și-a făcut efectul și, cam în vremea aceea – adică în secolul 5 d.Hr. -, locuitorii așezării Remuș, din lunca Dunării, înspăimântați de perspectiva unui nou atac, și-au abandonat localitatea și s-au mutat la Frătești, lângă indigeni, unde, în apropierea Codrului Vlăsiei, se simțeau mai în siguranță.
Hunii însă, deși au dominat Europa, până în proximitatea coastelor Atlanticului, vreme de zeci de ani, și au distrus popoare, și au nimicit civilizații, n-au lăsat prea multe urme materiale ale trecerii lor prin lume, cu excepția unor cazane de bronz pentru sacrificii și a câtorva elemente de înfrumusețat, lucrate, în tehnica numită „cloisonne”, din aur încrustat cu pietre prețioase.
Nici suveranul Attila, care, primind o educație aleasă, întreținea, pentru a-și salva reputația, o curte regală formată din aristocrați, din personalități ale vremii și din generali de armată, dar care, la război, se purta ca o fiară, nu a lăsat o amintire deosebită. Notabile sunt doar reuniunile organizate la reședința sa, la care se bea, se mânca și se făcea politică, și la care, cu un oarecare prilej, diplomatul bizantin Panites Priscus a consemnat, într-un raport, în anul 448 d.Hr., referindu-se la geții plătitori de tribut către Attila, câteva cuvinte din vocabularul acestora: meiu, mied, colibă etc. Tot atunci, la unul dintre ospețele date în onoarea diplomaților invitați la curte, cineva, luând cuvântul, li s-a adresat tuturor în limba „ausonică”, sau într-o limbă străveche, provenind din Peninsula Italică, presupus a fi fost derivată , sau doar influențată, de limba pelasgă, vorbită de geți.
Altminteri, manifestările de civilizație etalate ostentativ la curtea regelui hun, în condițiile în care războinicii săi își crestau fețele ca să nu se radă, își turteau nasurile, cu niște dispozitive de lemn, încă din copilărie și ucideau oameni nevinovați fără a clipi, n-aveau nici forța de a suplini cruzimea lui Attila, nici capacitatea de a înșela pe cineva.
Or, tocmai pentru că, deși poleit cu maimuțăreli mincinoase, comportamentul hunilor era atât de fioros, în a doua jumătate a secolului 5 d.Hr., în spațiul Dunării de Jos, pretutindeni pe unde trecuse Attila cu luptătorii săi, viața a părut a se fi oprit, iar mai târziu arheologii nu au descoperit în acele locuri, datând de pe vremea năvălitorilor huni, decât, la Bistreț, mormântul unui războinic din Oltenia, iar la Sucidava, în alt monument funerar, o singură pereche de fibule.
În anul 453 d.Hr. însă Attila a murit subit, într-un mod enigmatic, în noaptea propriei nunți, iar un an mai târziu trupele sale, lipsite de aportul lui, au pierdut bătălia de lângă fluviul Nedao, din Panonia, angajată cu o coaliție formată din ostrogoți, din heruli și din alte populații „barbare”. Ca urmare, confederația hunică s-a destrămat, foștii soldați ai lui Attila, din alte triburi, s-au risipit, iar rămășițele armatei hunice s-au refugiat în stepele de la nord de Pont.
Totuși, o parte dintre ostași, etnici huni, încă fideli idealului lor de stăpânire a lumii, s-au retras în delta Dunării și, sub conducerea lui Dengizih și Ernac, fii ai lui Attila, au încercat să se refacă, până când, probabil, ar fi sosit momentul pentru a-și redobândi strălucirea oribilă de altădată.
Dar, în anul 463 d.Hr., când Dengizih a organizat o răscoală împotriva Imperiului roman, armata sa a suferit o înfrângere dură, el a fost capturat și decapitat, capul fiindu-i trimis, în semn de victorie, în anul 469 d.Hr., la Constantinopol, iar influența hunilor la Dunărea de Jos a încetat, îngăduind „vieții oprite” a geților autohtoni, precum și a altor triburi, să se trezească din amorțire și să își reia firescul curs.
Scăpați de amenințarea unei primejdii mortale geții – și nu numai ei – s-au destins, și au început să se ocupe și cu altceva decât cu pregătiri de război, cam din perioada aceea datând lucrarea ”Cosmografia”, scrisă de eruditul get Aeticus Donares, îndată ce s-a înapoiat dintr-o călătorie în jurul lumii, efectuată, laolaltă cu un număr de 101 cavaleri-cabiri, între anii 456 și 461 d.Hr.
Aeticus Donares era născut la Histria, din părinți aristocrați, și îi cunoștea foarte bine pe coloniștii greci. Or, tocmai de aceea, după moartea sa, înainte ca manuscrisul original al „Cosmografiei” să se piardă, când călugărul benedictin Ieronim a realizat, la Freising – Bavaria, în jurul anului 763 d.Hr., o compilație după el, întâlnind în lucrare descrieri ale poporului grec din vremea aceea – caracterizat de Aeticus Donares ca fiind „plin de toate ticăloșiile, de dezonoare, omucideri, depravări, lux și toate spurcăciunile” -, a cenzurat copios textul scris de get, eliminând din el, sub pretextul de a nu-i îndepărta pe tinerii cititori de creștinism, o seamă de pasaje.
Însă umanitatea se îndrepta către o epocă întunecată, plină de atrocități și de nedreptăți, și pacea n-a putut dura. Semnalul războiului l-a dat însuși împăratul romano-bizantin Zenon, care, în anul 480 d.Hr., pentru a-i alunga pe ostrogoți de pe teritoriul imperiului, i-a chemat în ajutor, la granița Dunării de Jos, pe protobulgarii nou apăruți în ținut – undeva prin zona Pontului -, sosiți, probabil, ca popor nomad ecvestru, ori din regiunea dintre Volga și Urali, ori și mai de departe, din Asia Centrală.
Și atunci, peste Dunăre, în sudul așezării Giurgiu, câmpiile vălurite, acoperite de spini, de lanuri și de tufișuri, au răsunat din nou de strigăte de bătălie. Dar ostrogoții i-au înfrânt pe bulgari, forțându-i să se retragă înspre Munții Balcani, unde însă aceia, pentru a supraviețui, fără a ține cont că autoritățile imperiale, îi chemaseră în calitate de forțe militare în slujba lor, au început să prade și să pustiască.
De aceea, în anul 491 d.Hr., urcând pe tronul de la Constantinopol, împăratul Flavius Anastasius a poruncit să se construiască, la nord de locul său de reședință, întâi un zid lung de 72 de kilometri, întins de la Marea Marmara până la Marea Neagră, apoi, pentru a întări frontierele Dunării, să se restaureze pereții cetăților Histria, Tomis și Dinogetia.
Iar o foarte scurtă vreme se pare că lucrările de fortificație și-au îndeplinit menirea, căci atunci, cam prin vremea aceea de la începutul secolului 6 d.Hr., profitând de calmul așternut peste șes, romano-bizantinii, dornici de a răspândi creștinismul în toată lumea, au construit, la Sucidava, în nordul Dunării, pe teritoriul răpit de la geți (cunoscuți acum ca vlahi, sau valahi), – dar care, după desfășurarea altor evenimente, urma a li se restitui -, prima biserică, nu prea impunătoare arhitectonic, însă înaltă și spațioasă, cu o sugestivă iconografie, din Câmpia Română.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!