Capitolul 4: Bulgarii
Cam prin anul 680, pe când marele han Asparuch tocmai își ctitorea viitorul stat – cu capitala la Pliska, dar cu consecințe răsfrânte radial primprejur -, în Câmpia Română, la Dunărea de Jos, condițiile de trai determinate de expansiunea bulgară n-au avut, totuși, un impact atât de brutal încât să împiedice apariția, în lunca fluviului, dar și mai sus, a unei sinteze culturale inedite a modului de viață Dridu, care, conform arheologului și istoricului Coriolan Horațiu Opreanu, conținând aproape tot ce era specific românesc și copleșind factorii sclavini, anți, veneți și spori, urma să se dezvolte în așezări foarte mari, neîntărite, caracterizate prin bordeie tradiționale semi-scufundate, dar și prin case cu etajul la nivelul solului, producând ceramică fină cenușie sau galbenă – deși predominau vasele lucrate de mână – încă vreo câteva sute de ani.
O surpriză referitoare la evoluția relațiilor politico-militare din zonă au furnizat-o însă conducătorii Imperiului Bizantin, care, din varii motive, așa cum nu s-au putut opune instalării marelui han Asparuch în regiune, pentru a fonda statul bulgar, n-au găsit resurse nici de a împiedica întărirea, apoi expansiunea acelei formațiuni spre miazănoapte, așa încât, când dominația bulgară în Câmpia Română, în întregime, pe la anul 580, a devenit o certitudine, împăratului de la Constantinopol nu i-a mai rămas decât să recunoască apariția noii și puternicei țări, asistând apoi neputincios cum statul proaspăt născut, numit Primul Țarat Bulgar, folosindu-se de eforturile economice ale populației autohtone, slavo-bulgaro-valahe, a început să-și promoveze, desigur pentru a se consolida, influența politică. Însă, precum a observat toată lumea, teribilul han Asparuch nu a neglijat nici crearea premiselor pentru ca slavii să-i asimileze total, la sud de Dunăre, întâi pe localnicii protobulgari, de origine turcică, apoi pe valahi. De aceea ingeniosul conducător bulgar a schimbat numele orașului Odrissa cu toponimul Volgaria, provenit din denumirea ținutului natal al neamului său, care, cândva, se aflase în zona fluviului Volga; mai târziu însă, din cauze lingvistice, respectivul toponim s-a denaturat și cuvântul Volgaria, dificil de pronunțat, a devenit Bulgaria, probabil mai ușor de rostit.
Slavizarea totală însă a întâmpinat obstacole aproape insurmontabile, deoarece valahii, ținând la identitatea lor, au refuzat să se lase asimilați, întâi opunându-se verbal, apoi grupându-se în Munții Pind, în Thessalia, în Macedonia, în Serbia contemporană și în Munții Balcani, sau în zonele mai înalte ale peninsulei, unde, constituind comunități sau cete, și-au păstrat specificul etnic. Așa încât, în pofida eforturilor de slavizare întreprinse de han, pe la sfârșitul secolului 7 Primul Țarat Bulgar cuprindea, totuși, la sud de Dunăre, o populație amestecată, compusă din foștii cetățeni ai Imperiului romano-bizantin, deveniți oameni liberi, din sclavi eliberați, sau încă aflați în proprietatea cuiva, din geto-daci, din goți, din huni, din gepizi, din slavi și din bulgari și, în afară de conducătorul suprem, căruia îi arăta credință oarbă, se supunea poruncilor date de nobili bulgari, denumiți, conform unei expresii valahe, „boyari” (cu semnificația de „are boi”, sau „boi are”); ceea ce însemna că, în condițiile în care, pe vremea aceea, exista un tip de căruțe mari, cu roți enorme de lemn, „trase de până la 32 de perechi de boi”, capabile a transporta locuințe întregi, valoarea respectivilor aristocrați se stabilea în funcție de „perechile de boi” stăpânite.
Noutatea introdusă de Primul Țarat Bulgar în Câmpia Română însă poseda o natură organizatorică și a constat întâi în desființarea frontierei imperiale trasate pe firul Dunării de bizantini, apoi în impunerea obligativității ca obștile indigene sătești – compuse acum din valahi și slavi combinați, grupați în așezări micuțe, formate din 8-20 de case ocupate de între 12-30 de familii, cu puțin teren personal împrejur, dar cu loturi mai mari de pământ aflate la distanță de sat – să le plătească autorităților bulgare un consistent tribut. În rest, autohtonii de la nord de Dunăre, deși controlați de străini, trăiau ca și până atunci, unii ca oameni liberi, alții datori vânduți, aproape înrobiți de nobilii slavi, proprietari de moșii, toți însă conduși de cneji locali, în sate neîntărite, dar cu loturile de la câmp împrejmuite cu pomi sau cu alte terenuri și masați în așezări numite întâi „romanii”, apoi, după instalarea slavilor în întregul ținut, „valahii”.
Cel mai plăcut reviriment însă l-a constituit comerțul, sprijinit cu mare larghețe de către conducătorii bulgari, care, știind că amploarea negustorească le va aduce profit, concretizat în taxe și în alte dări, n-au ezitat să le creeze producătorilor și distribuitorilor facilități, în așa fel încât, mai târziu, când cercetătorii au scormonit trecutul, au remarcat mirați că, în timpul acela, „cea mai mare densitate de orașe” s-a aflat „pe malurile Dunării”, unde s-au identificat „în total circa 80 de localități port, deschise schimburilor comerciale”. Or, amănuntele despre ceea ce s-a petrecut sugerează limpede că, după o amorțire de aproape 100 de ani, în portul Giurgiu viața a reînflorit și, cum activitatea negustorească revigora, întotdeauna, micile comunități de primprejur – precum Slobozia, Frătești, Bălănoaia, Daia, Gostinu, Braniștea și Oinacu -, reînvierea comerțului dunărean s-a răsfrânt benefic și asupra lor.
Dar, inițial, Primul Țarat Bulgar nu a bătut monedă, iar schimburile comerciale dintre negustorii săi și cei bizantini – reglementate în așa fel încât doar neguțătorii autorizați, posesori ai unui sigiliu, să aibă căderea de a efectua tranzacții, toate mărfurile nesigilate fiind considerate furate și confiscate de stat -, precum și acelea angajate cu alți comercianți, sosiți de aiurea, se făceau prin troc. De aceea s-au găsit atât de puține monede bizantine în Muntenia, mai ales că localnicii obișnuiau, acolo unde respectivii bani existau, să-i topească și să-i transforme în cercei, în inele, în pandantive sau în brățări.
Nimeni n-a stabilit dacă în portul Giurgiu s-au folosit sigilii – deși utilizarea peceților, fiind impusă prin lege, era obligatorie -, și nici dacă, în afară de comercianții bulgari, în zonă au activat și negustori valahi; cert e însă că, pentru a-și asigura finanțarea, Primul Țarat Bulgar a stimulat, alături de negoțul pe apă, și schimburile de pe uscat, protejând drumurile pentru transport și, probabil, afectând caravanelor o oarecare pază, așa încât e de presupus că portul Giurgiu, unde oamenii angajați în comerț, așteptând la schelă, se întâlneau cu negustorii sosiți pe Dunăre, pentru a prelua mărfurile descărcate de pe corăbii, a devenit un punct important de tranzit.
Recent, analizând cauzele dispariției unor cetăți de la Dunăre, atât de la nord, cât și de la sud, mai mulți cercetători, cunoscători ai fobiei slave față de fortărețe, au avansat ipoteza că zidirea Sextanta Prista, de lângă Ruse, nu ar fi fost distrusă de un grup combinat de nomazi răsăriteni și de avari, ci doar de triburi superstițioase de slavi, care, în felul acesta, s-ar fi apărat de boli; alții, dimpotrivă, au opinat că fortărețele dărâmate au căzut pradă unei crâncene strategii bizantine, susținătoare a faptului că e preferabil a nimici o construcție, decât ca acea clădire să le confere adversarilor un avantaj; nici unii nici ceilalți însă n-au impus un punct decisiv de vedere și, de aceea, e posibil ca ambele tabere să fi întrezărit o parte de adevăr. În privința Cetății Giurgiu însă convingerile cercetătorilor sunt lipsite de un temei real, și asta deoarece, aproape 1 300 de ani mai târziu, o echipă de arheologi a descoperit, în incinta fortăreței, în urma unor săpături de specialitate, o monedă bizantină de bronz, denumită cândva hiperper, datând de pe vremea împăratului Alexios al III-lea, care a domnit între anii 1197-1203; or, cum într-o cetate exclusiv militară nu pătrundea decât personalul calificat, cum nu sunt semne că, până în anul 1396, în afară de construcția inițială, obiectivul ar mai fi fost reclădit în vreun oarecare rând, și cum nici nu se poate presupune că, în absența soldaților, pe acolo s-ar fi perindat oarecine, pentru a fi pierdut moneda, devine limpede că atât până în jurul anului 1 200, și chiar câțiva ani mai târziu, de când hiperperul a căzut pe sol, din punga unui ostaș, cât și de la data aceea până după Marea Invazie tătară, când fortăreața, înainte ca voievodul Mircea cel Bătrân să o fi rezidit, în anul 1396, pentru prima oară, a fost, în sfârșit, nimicită, a stat intactă tot timpul, puternică și funcțională, la dispoziția oricărei oștiri a ocupat-o. Or, faptul că a scăpat furiei distrugătoare a tuturor trupelor care s-au războit în jurul ei se datorează, în primul rând, așezării ei de excepție, discrete și echivoce, pe un ostrov micuț, pierdut între alte insule de pe cursul Dunării, mai aproape însă de orașul Giurgiu decât de țărmul bulgăresc, apoi, foarte probabil, confuziei născute din plasamentul incert al fortăreței, în baza căreia orice autoritate a acelui ținut a considerat că, în loc s-o dărâme, ar putea utiliza cetatea ca bastion propriu de apărare; iar în vremea când, totuși, posesorii de drept, sau bizantinii, au părăsit-o, presați de situație, de bună seamă că a trecut în proprietatea vreunui potentat local, sau chiar a cneazului din regiune, care a întreținut-o. În absența unor probe veridice însă, evident că explicații satisfăcătoare nu se vor găsi niciodată; dar că fortăreața a existat – precum o demonstrează ruinele împrăștiate pe modestul ostrov, alipit și el de uscat, în ultimul timp -, e un adevăr incontestabil, iar peste realitățile stabilite de contextul istoric (singurul care, în stadiul actual al cercetărilor, are capabilitatea de a oferi o idee despre întâmplările din acel areal) nu se poate trece.
În lunca Dunării, deși slavii predominanți politic și social stăpâneau totul, autoritar, totuși, fiindu-le inferiori valahilor atât numeric, cât și cultural, n-au avut niciodată tăria de a determina schimbări esențiale, sau de a influența spiritual pe cineva, așa încât, cu toate că trăiau laolaltă cu autohtonii, separați doar de ranguri și de averi (căci, jefuindu-i pe indigeni, cei mai mulți dintre nomazii răsăriteni se transformaseră în aristocrați), în viața cotidiană comunitățile se manifestau specific: valahii se ocupau cu agricultura, lucrând, cel mai adesea, și moșiile proprietarilor slavi, creșteau animale, meșteșugăreau, întreprindeau un timid comerț, iar duminicile, adunându-se în bisericuțe de lemn, în schituri sau în alte așezăminte de cult, i se închinau lui Dumnezeu; slavii însă, care nu erau creștini, se prosternau înaintea unei mulțimi de zei, își administrau latifundiile, socializau, cârmuiau localitățile și se pregăteau de război.
La sud de Dunăre însă, unde slavii se masaseră aproape în totalitate, lucrurile difereau radical, și mulțimea de romano-bizantini, de geto-daci, de goți, de huni și, parțial, de valahi, controlată de elementul bulgar, se slaviza constant; doar domeniul religios – întreținut, evident, de creștini, de etnie preponderent valahă și bizantină – constituia o excepție căci, potrivit cronicarilor acelor timpuri, la sud de Dunăre, în vremea Primului Țarat Bulgar, au existat, ca proprietate bisericească, peste 100 de localități. Or, întrucât cultura materială a comunităților valahe din secolul 8, descoperită în așezări precum Izvoru, de lângă Giurgiu – unde, în cimitir, se practica ritul de înhumare -, sau Dulceanca, din județul Teleorman, sau Străulești, din București, sau altele, din Câmpia Română, a dovedit, toată, „un caracter unitar”, în toate manifestările ei remarcându-se elementul valah, sau getic, foarte bine cristalizat și dezvoltat, tot acest mod de trai s-a confirmat arheologic.
Uneltele agricole de care se serveau țăranii munteni sunt identice cu acelea moștenite de la pelasgi: brăzdare și cuțite de plug, seceri, coase, topoare, precum și cuptoare de reducere a minereurilor; roata rapidă de olărit însă a ieșit din uz, preferându-i-se o roată înceată, iar ceramica valahă, îngrijit fabricată, de o bună calitate, a înlocuit ceramica slavă, greoaie, butucănoasă, lucrată cu mâna. Caracteristică, îndeosebi, a devenit oala cu buza teșită, dar cu marginea și cu umerii largi, dezvoltați, înfrumusețată cu mici creneluri, cu linii incizate distanțat și cu benzi de linii în val.
Cu alte cuvinte, potrivit probelor arheologice, în secolul 8, în Câmpia Română, cultura rudimentară a slavilor a dispărut, fiind substituită total de cultura valahă, ceea ce reliefează, indubitabil, un fapt: deși, conform raporturilor dintre Primul Țarat Bulgar și regiunile nord dunărene, valahii erau dependenți politic și economic de ocupanții lor, totuși, fiind mai numeroși, ei îi covârșeau de departe pe slavi și, prin urmare, au început să îi asimileze.
În paralel însă, fibulele digitale din secolul 8, descoperite în necropolele de la București Lacul Tei, de la Dămăroaia sau de la Căscioarele, precum și alte vestigii ale aceleiași epoci, aparținând unui număr de peste 25 de așezări de tip valaho-slav, situate în spațiul dintre râurile Siret, Buzău, Călmățui și fluviul Dunărea, sau ale altor peste 40 din jurul orașului București au dovedit, toate, că „procesul de asimilare a slavilor de către autohtonii valahi se adâncise”, în cimitirele din vremea aceea predominând, de pildă, „elementul antropologic mediteranoid”, regăsit de foarte mulți ani în componența fundamentală a populației indigene valahe.
Altminteri spus, autohtonii din lunca Dunării – respectiv de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Bălănoaia, de la Daia, de la Frătești, de la Gostinu, de la Braniștea și de la Oinacu – erau dominați categoric, la o primă vedere, de mai puțin numeroșii sclavini și depindeau, administrativ, de Primul Țarat Bulgar; însă, în realitate, posedând o solidă tradiție și o cultură superioară ocupanților lor, ei au preluat inițiativa și, profitând, atât cât s-a putut, de abilitățile lor, s-au dezvoltat economic, realizând – mai ales în domeniul agriculturii, al creșterii vitelor, al meșteșugurilor și al metalurgiei fierului – un progres lent, foarte puțin diversificat, dar recognoscibil arheologic.
Prin urmare, datorită acestor fenomene, obștile sătești au început să se descompună, diferențierile sociale din cadrul populației valahe, raportate la ansamblul întregii comunități, controlate de slavi, s-au accentuat și, în chip logic – conform vestigiilor descoperite la Dridu și în Ileana-Podari, din județul Ilfov, dar și la Bucov, în județul Prahova, atestatoare ale unei „culturi materiale unitare cu un caracter clar valah, original, alături de care se mai susțin și unele elemente slave” – a luat naștere un amplu proces de constituire a celor dintâi organizații politice prefeudale din diverse zone ale spațiului nord dunărean.
La modul concret, obștile sătești, sau „jupanatele”, conduse acum de mari boieri, au început să se unească, întâi constrânse de primejdiile care le pândeau, apoi pentru totdeauna, și astfel, din conglomerarea lor, au căpătat ființă tot mai multe comunități denumite, ca și predecesoarele lor, „valahii”, sau „romanii populare”, dintre care cele mai faimoase, și probabil mai dezvoltate, se aflau în Vlașca, precum și în Codrul Vlăsiei, sau în zonele de șes împădurit de la nord de Giurgiu.
O organizație rurală cuprindea, la vremea aceea, cinci, șase, până la 20-25 de sate și își datora geneza atât particularităților locului, cât și legăturilor de rudenie dintre familiile dominante; de aceea proliferarea lor nu s-a efectuat fulminant, ci încet, în timp, în funcție de dinamica interioară; dar, când procesul de transformare a luat sfârșit, rezultatul, înfățișat sub forma celor dintâi „țări românești”, în număr de aproape 30, s-a dovedit atât viabil, cât și durabil.
Proaspăt născute, noile formațiuni prestatale ale epocii medievale se fundamentau pe o împărțire riguroasă a societății, de o parte existând marii aristocrați ai vremii, valahi și slavi, îmbogățiți în timp, iar de cealaltă componenții obișnuiți ai societății – sau militari, meșteșugari, comercianți, funcționari, preoți, țărani și sclavi -, în rândurile cărora, îndeosebi la sate, proprietatea privată se constituia doar din animalele și din terenurile din jurul locuinței, marile ogoare pentru culturi aparțineau (atâtea câte nu fuseseră acaparate de latifundiari) întregii comunități, iar recoltele, precum și uneltele necesare obținerii lor se găseau în gestiunea directă a conducătorilor acelor aglomerări rurale. O excepție o constituiau localitățile populate predominant cu creștini – evident, valahi, deoarece slavii încă erau păgâni -, în care preoții îi suplineau pe „jupâni”, dar se subordonau marelui aristocrat al zonei, colectau taxele și impozitele de la supuși, pentru a le preda autorităților Primului Țarat Bulgar și îi îndemnau pe enoriași să presteze forme de munci obștești.
„Țările românești” s-au constituit, în majoritate, prin legături matrimoniale și s-au consolidat la fel; însă o multitudine de necesități, cu profil administrativ, juridic și ostășesc, le-au constrâns să perfecteze un sistem de existență piramidal, organizat ierarhic, condus de o autocrație cu caracter militar. De aceea, pentru a putea fi guvernată cu ușurință, o „valahie” sau o „țară” cuprindea până la 150 000 de locuitori și era formată dintr-o uniune de comunități, care, luate în parte, se compuneau fiecare din circa 12-30 de familii, sau din 100-300 de indivizi, în cadrul unei uniuni activând între 500 și 6 000 de oameni.
Apariția acestor formațiuni statale s-a dovedit benefică atât pentru creștinism, ai cărui adepți, acolo unde societățile erau mai întărite, reușeau mai ușor să zidească biserici și să întrețină persoane pregătite canonic, cât și pentru aparatul administrativ, în cadrul căruia s-au înființat, destinate oamenilor specializați în activități de interes comun, o mulțime de funcții și de demnități. Dar, poate datorită conservatorismului noii aristocrații, sau a polarizării resurselor doar la una din structurile comunității, deși orașele dunărene au continuat să se dezvolte, iar comerțul pe uscat, efectuat prin troc, a căpătat avânt, negustoria fluvială străveche, în care erau implicate transferuri de bani, aproape a sucombat, căci, în întreg spațiul de la nord de Dunăre, inclusiv în Moldova și în Transilvania, mai târziu arheologii nu au găsit, provenind din secolele 8 și 9, decât 117 monede.
Uniunile obștești adunate într-un ansamblu mai mare au luat numele de voievodate, iar conducătorul lor – evident, un cneaz sau un voievod, căruia i se mai spunea și vodă, originar dintre marii boieri, remarcați, cu precădere, în lupte – deținea o putere egală cu a unui rege.
Recente cercetări arheologice au relevat însă că în Câmpia Română, în vremea aceea, la puțin timp după constituirea Primului Țarat Bulgar, trăiau nu numai valahii majoritari, conduși de o minoritate slavă, ci și avari. Urmele viețuirii acestora însă, indicate de o serie de descoperiri, sunt extrem de puține, constând în mormântul unui călăreț de la Târgșoru Vechi, din Muntenia, în câteva aplice dezgropate la Budureasca, precum și în altele, de centură, găsite într-un mormânt aparținând necropolelor de la Izvoru, din județul Giurgiu, dar și în unele piese ceramice galbene și în mai multe limbi de centură aduse la lumina zilei, de către specialiști, la Sultana, în județul Teleorman; de aceea, o parte a cercetătorilor au contestat prezența avară, motivând că probele înfățișate doar „par să sugereze acest fapt”. Istoricii și arheologii Ion Nestor și Maria Comșa însă, aprofundând subiectul, au furnizat argumente că în Câmpia Română avarii au conviețuit, un răstimp, cu valahii și slavii – precizând chiar că, din pricina luptei pentru supremație, între avari și slavi s-a insinuat o crâncenă rivalitate -, și respectiva opinie pare să se fi impus.
Dar, conform cronologiei stabilite de cronicari, între anii 791-796 armatele francilor, conduse de împăratul Carol cel Mare, pornind din Ratisbona – sau din fosta reședință a ducilor Bavariei -, au întreprins trei campanii războinice împotriva avarilor, în ultima dintre ele nimicind fortăreața kaganului, numiră ring, de la confluența Dunării cu Tisa, iar biruiții, dezorientați, s-au refugiat aproape în totalitate la est de Tisa, părăsind însă, pentru totdeauna, nu numai ținutul ocupat, ci și Muntenia. Slavii, în schimb, deveniți, în urma retragerii avare – când, de altminteri, profitând de „golul” creat, hanul Krum al Primului Țarat Bulgar și-a extins autoritatea peste Munții Carpați -, încă și mai puternici, au continuat a conviețui cu valahii, și a se lăsa asimilați de către ei, așa încât, potrivit specialiștilor Maria Comșa și Gheorghe Bichir, în incinta cimitirului din Păuleasca, existent din secolul 9, aflat pe terasa înaltă a râului Vedea, s-au găsit nu mai puțin de 250 de morminte de incinerație – atribuite toate populației slave, deoarece aceasta, nefiind creștină, își ardea morții, îngropându-i apoi -, însă și altele, mult mai numeroase, situate alături, ceea ce a condus la concluzia că au aparținut ori autohtonilor valahi, ori unei epoci de mai târziu.
Coabitarea valaho-slavă însă s-a reflectat și în alte descoperiri, precum, de pildă, în necropola de la Răreanca, din apropiere de Bragadiru, sau la doar circa 4,5 kilometri sud-sud-est de Păuleasca -, ceea ce întărește ideea că populațiile respective se „întrepătrundeau” pe un teritoriu destul de vast, circumscris, în ultimă instanță, în toată Câmpia Română. Dar, pentru modul de existență valaho-slav, poate că și mai caracteristice sunt vasele ceramice descoperite, în primăvara anului 1962, la „Fântânele”, în punctul numit „Tudorcea”, la o adâncime de aproximativ 4 metri, laolaltă cu resturile unei construcții de lemn, estimate a proveni din a doua jumătate a secolului 9 și de la începutul veacului 10, care, fiind situate tot pe o terasă înaltă a Dunării, validează teoria că atât valahii, cât și slavii se concentrau pe țărmuri de ape, în lunci și în locuri mai puțin expuse.
La Fântânele, de asemenea, în nordul Dunării, s-au mai descoperit „ulcioare amforoidale, fragmente ceramice din pastă fină cenușie, decorate prin lustruire” și bucăți de ceramică arsă oxidant, ornamentate prin incizare, care, cum acest tip de vase poartă, în literatura de specialitate, denumirea de „ceramică danubiană”, iar respectivul produs s-a dovedit, în siturile de la Fântânele, a fi majoritar – „uneori în proporții covârșitoare” -, conduce, irevocabil, către o singură concluzie: în perioada sfârșitului de secol 9 și a începutului de secol 10 conviețuirea valahilor cu slavii – reprezentată prin mormintele de incinerație – era un fapt evident, căci slavii nefiind creștini încă aveau dificultăți în a se comporta civilizat, așa încât ceramica danubiană valahă, preponderentă în tot șantierul arheologic, dovedește nu altceva decât că indigenii valahi, superiori numeric structurii slave, se apropiau de încheierea procesului de asimilare.
Conform cronicarilor bizantini, în urma unor bătălii desfășurate în regiunea Adrianopolului, între bulgari și dușmanii lor, cam între anii 813-831, hanul Krum, conducătorul Primului Țarat Bulgar, a capturat între 10 000 și 40 000 de prizonieri, pe care, pentru a se debarasa de ei în mod favorabil lui, i-a transferat la nord de Dunăre, nu se știe cu siguranță în ce ținut, dar, oricum, nu în Dobrogea, exclusă de o indicație ca zonă de destinație. Mai târziu, cel mai probabil prin jurul anului 836, câteva nave aparținând flotei bizantine, trimise de împăratul Teofil (829-842) pentru a-i înfrunta pe bulgarii și pe maghiarii aliați împotriva sa, i-au găsit pe coloni în regiune, au îmbarcat o parte din ei și i-au readus în imperiu. Strămutații însă apucaseră să își întemeieze așezări ale lor la nord de Dunăre, iar când, multe sute de ani mai apoi, arheologii români au descoperit – la Căscioarele, la Sfințești, la Chirnogi, la Curcani, la Crivăț, la Radovanu, la Mironești, în județul Călărași, dar și la Greaca și la Oltenița, în județul Giurgiu, la Sloan și la Bucov, în județul Prahova, precum și la Surdulești și la Bârlogu, în județul Argeș – țigle, cărămizi, olane și tuburi de conducte, datate din secolul 9, nimeni nu s-a îndoit că acestea proveneau de la meșterii de la Adrianopol, deportați cândva în Câmpia Română de hanul Krum – care, evident, ajunși în noul ținut și-au construit întâi locuințe -, toți specialiștii împărtășind ideea că poporul român nu s-a constituit doar din valahi, din slavi și din intruși avari, ci și din „romei”, sau „romaioi”, ori bizantini, din prizonieri de război de alte etnii și din sclavi refugiați.
Iar dovezile arheologice, descoperite la Păuleasca, într-o necropolă – concretizate în inele, în mărgele fabricate din sticlă, cu mărimi, cu forme și cu nuanțe diverse, în inele de tâmplă, în piese realizate din tablă, în vârfuri de săgeți, în amnare și în cuțite, toate datând din secolul 9 – întăresc ipoteza, aruncând o lumină vagă asupra modului de conviețuire al indigenilor cu alogenii sub autoritatea Primului Țarat Bulgar. Totuși, morminte de incinerație, construite de slavi, nu s-au găsit, în întreaga parte de sud a câmpiei muntene, decât la Sultana, la Chirnogi și la Păuleasca, din județul Călărași, la Izvoru (numit cândva Cacaleți) și la Frătești, din județul Giurgiu; or, dacă se ține cont, întâi, că poziția predilectă de dispunere a mormintelor de incinerație se afla pe malul Dunării, la Chișcani, la Tichilești și la Hagieni, între Ialomița și Prut, iar apoi că respectiva zonă cuprinde singurul cimitir „din această parte a Dunării Inferioare” conținător în exclusivitate al unor morminte de incinerație, se constată cu ușurință că nici în Câmpia Română, nici în Moldova, nici în Transilvania slavii nu au fost numeroși, ei exercitând autoritatea politică, militară și economică fără a influența componența etnică a poporului autohton. În sensul acesta, elocvente sunt statisticile efectuate de arheologi, care ilustrează că, în partea de est a Munteniei, de pildă, s-au întâlnit 769 de morminte de incinerație, comparativ cu doar 429, găsite în sud, chiar dacă necropola de la Păuleasca s-a utilizat exclusiv pentru arderi mortuare. În plus, studiind cu atenție comunicatele referitoare la necropola de la Frătești – creditată, inițial, a fi servit preponderent pentru incinerație -, cercetătorii au realizat că materialele publicate se aflau într-un stadiu incipient, deoarece suprafața analizată a sitului nu s-a dovedit nici suficientă, nici concludentă, așa încât aserțiunea că valahii le-au fost cu mult superiori numeric slavilor infiltrați printre ei s-a consolidat.
Conform altor serii de cercetări, care au relevat că, presată întâi de slavi, apoi de bulgari, circulația monedei bizantine la nord de Dunăre a colapsat, cel mai mult de pe urma coabitării valaho-alogene a suferit comerțul, care – precum indică singura monedă romană din secolul 9 descoperită în Muntenia, la Orbeasca de Jos, respectiv aceea emisă de împăratul Teofil -, a dispărut aproape deplin din spațiul public. Prin urmare, deși cnezatele, sau voievodatele din Câmpia Română continuau să se formeze (unul prinzând contur, potrivit specialiștilor care au cercetat siturile de la Târgșor, de la Ploiești, de la Bucov și de la Sloan, între Carpați și Dunăre, altul în regiunea actualului București, însă incluzând și localitățile Bragadiru și Mogoșoaia de azi, altul în zona județului Brăila, iar altul, în sfârșit – ținând cont că pe valea Ialomiței, sau pe valea Mostiștei nu au existat asemenea formațiuni, deși acolo ființau așezări reprezentative ale perioadei, precum cele de la Ileana Podari și de la Dridu – suprapunându-se actualului județ Călărași), totuși, lipsite de aportul economic adus de comerț, acestea erau sărace, dând naștere, din pricina asta, multor abuzuri și samavolnicii.
S-a întâmplat însă că populația majoritară valahă aproape isprăvise de a-i asimila pe slavi, astfel încât, deși autoritățile bulgare nu au permis apariția unei administrații centrale, „valahiile” din nordul Dunării, cumulând (atât cât se putea) atribuții economice, sociale și militare, dar, mai ales, obținând recunoașterea marilor căpetenii numite „bani” (conducătoare ale unor „banate”, ca acela al Timișoarei, al Severinului și al Olteniei), precum și validitatea funcției lor, pronunțată de către „judeci”, au continuat să se înființeze, începând a își aplica autoritatea, la nivel local, fără nici un fel de amestec bulgar sau slav.
În vremea aceasta, potrivit unor complexe interregionale de simboluri comune, descoperite în Muntenia și în Oltenia, indicatoare ale unor tendințe clare de uniformizare culturală, dar și unor obiecte ornamentate cu zvastici și cruci, a unor oale, a unor discuri cu fus și a unor vase destinate coptului pâinii, lucrate manual, găsite în zona de la sud și est de Carpați, și întinsă către ținuturile de peste Nistru și Dunărea de Jos, populațiile din Câmpia Română își urmau destinul, neîncetând să se contopească. Totuși, în cursul primei jumătăți a secolului 9, osmoza deplină încă nu se obținuse, așa încât Analele Regale France au putut să înregistreze, cu prilejul sosirii unor mesageri străini la Aachen, prezența „în Dacia de lângă Dunăre, în apropierea graniței cu Bulgaria”, nu a valahilor, nici a sclavinilor, nici a avarilor, ci a „abodriților” (care, numiți și „predenecenți”, se pare că ar fi fost urmași ai geților și, deși lipsa unor mărturii concludente împiedică formularea de precizări, ar fi locuit în „Dacia de lângă Dunăre”).
Pe de altă parte, tot cam în vremea aceea, deși toate populațiile componente ale Primului Țarat Bulgar îi numeau pe foștii geți români, slavii le-au zis valahi și, cum termenul a trecut și s-a statornicit în limba greacă, apelativul formulat de răsăriteni s-a impus și a rămas în uz. Există însă și alte câteva mențiuni, dintre care prima, referitoare la răscoala lui Toma Slavul din anul 821, constituie o străveche istorie a bizantinilor, relatând cum generalul răzvrătit i-a protejat, alături de alte populații, amestecate (vandali, armeni, alani etc.) pe geți, sau pe valahi – fără a se specifica însă din ce ținut -, în timp ce alta, aparținându-i lui Emmerich din Elwangen, și conținută într-o scrisoare trimisă către Grimaldus, din abația St. Gall, face vorbire despre „dacii” nord dunăreni, avându-i însă în vedere pe locuitorii fostei Dacii Traiane și nu pe geții – sau pe valahii – din partea de miazăzi a Munteniei.
În lunca Dunării, în sudul extrem, cele dintâi formațiuni politice, militare și geografice despre care cercetătorii au cunoștință au primit denumirile de Vlașca și de Burnaz și se învecinau cu Cnezatul lui Ioan, cu Voievodatul lui Seneslau, cu Vlăsia și cu Bărăganul, toate situate în Câmpia Română; orașul Giurgiu însă, precum și localitățile din jurul său, se găseau la intersecția dintre Burnaz și Vlașca, și e dificil a se preciza cărei organizații au aparținut. E cert însă că, timid, și poate cumva pe ascuns, deși Primul Țarat Bulgar se afla la apogeul puterii sale, conducătorii regionali se implicau din ce în ce mai mult în luarea deciziilor referitoare la zona lor.
În general însă viața sub dominația slavă era monotonă și pauperă, lipsită de orizont, iar descoperirile de la Comana, din județul Giurgiu, și de la Călărași, unde s-au găsit, datând din secolul 9, case din chirpici, adâncite în sol, de tip bordei, și locuințe de suprafață, dar și monede bizantine, foarte puține, alături de cei răposați, puse acolo în scop ritualic, ca obol funerar – ceea ce demonstrează că nici bogații nu erau prea bogați – o dovedesc.
Caracteristica principală a necropolelor din secolul 9 însă consistă în aceea că, oriunde ar fi fost construite, ele, respectând tipologia veacurilor anterioare – sau cuprinzând ambele variante de înmormântare, respectiv de înhumare, practicată de valahi, dar și de incinerație, efectuată de slavi -, reliefează cu prisosință atât predominanța numerică a autohtonilor, cât și specificul credinței lor, ca în cimitirul de la Izvoru, de lângă Giurgiu, de pildă, unde în mâna stângă a unui decedat se aflau un amnar, o bucată de cremene și o monedă de bronz de pe timpul împăratului Constantin I (306-337), toate învelite într-o singură pânză; aceleași vestigii însă conțin și semnificația, subliniată de arheologi, că „recurgerea la monedele folosite ca obol în calitate de argument în aprecierile cronologice este valabilă doar în contextul general al descoperirii, din considerentul explicit că ele pot fi mult mai timpurii decât mormintele”.
„Contextul general” însă, evidențiat, între altele, de puținătatea monedelor rămase din vremea aceea – ca moneda bizantină din așezarea de la Șirna, din județul Prahova, găsită „într-o mică alveolă a nivelului de locuire Dridu”, sau ca follis-ul din timpul împăratului Justinian II (705-711), descoperit sub fundațiile Teatrului Național din București -, indică faptul că, în afară de o mare indiferență a autohtonilor din secolul 9 pentru tezaurizarea monedelor – ceea ce, la urma urmei, confirmă că schimburile economice se făceau în natură -, în Câmpia Română, sub dominația slavă, se trăia sărăcăcios.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!