În capitolul ”Testimonium Flavianum” din lucrarea ”Antichități iudaice”, semnată de istoricul evreu Josephus Flavius (n. 37 d. Hr., Ierusalim, d. cca 100 d. Hr., Roma), există următorul pasaj:
”În vremurile acelea a trăit Iisus, un om înțelept, dacă poate fi în general denumit om. Căci făptuia lucruri neobișnuite și-i învăța pe oameni care-i primeau cu bucurie adevărul. Mulți evrei l-au urmat, cât și păgâni. El a fost Hristos. Iar când, în urma denunțării lui de către cei mai de seamă bărbați de la noi, Pilat l-a condamnat la moarte prin răstignire pe cruce, vechii lui adepți nu au încetat să-l adore. Deoarece a treia zi li s-a arătat din nou viu așa cum au povestit despre el prorocii divini împreună cu o mulțime de alte lucruri uimitoare. Iar de atunci până în zilele de azi există comunitatea creștinilor care și-au luat de la el această denumire” (18, III, 3).
Însă, deoarece se referea la divinitatea lui Iisus Hristos, ca și la nașterea unei credințe bazate pe această caracteristică, textul a iritat persoane cu alte convingeri – materialiste, îndeosebi -, așa că, începând cu secolul 19 (remarcat, mai ales, printr-un avânt exploziv al științei), s-au ivit, vocali, contestatarii, care, străduindu-se, prin critici dure, să desacralizeze scrierile fundamentale creștine – respectiv Evangheliile -, doreau, totodată, a lovi în Iisus Hristos, negându-i nu numai ipostaza dumnezeiască, ci însăși prezența. Cei mai necruțători în această privință s-au dovedit reprezentanții Școlii de la Tubingen – întemeiată de Ferdinand Christian Baur -, care, aplicând Evangheliilor sinoptice schema dialecticii hegeliene, s-au preocupat cu încrâncenare de eliminarea – conform afirmației lor – ”încărcăturii mitologice”, dar și fantastice, din realitățile religioase.
Filozofia lui Hegel însă – cum a demonstrat Kierkegaard cam în același timp -, nu e, în definitiv, decât o colecție de concepte goale, aride, fără nici o legătură cu viața omului sau cu nenorocirile lui, așa că demersul Școlii de la Tubingen s-a soldat cu un eșec. A făcut însă o mulțime de prozeliți, ca D.F. Strauss, H.G. Weiss, Ernest Renan, Charles Guignebert sau, ca exponent al durului regim sovietic, sau comunist, G.M. Iaroslavski, care, preluându-i inițiativa, au continuat încercarea de ”a desacraliza textele creștine fundamentale”, pentru a afla – credeau ei – adevărul istoric. Dar, curând, au realizat că lucrul nu era posibil decât dacă înlăturau mărturia lui Josephus Flavius despre existența divină a lui Iisus Hristos. Prin urmare, de atunci, atacurile s-au concentrat asupra capitolului ”Testimonium Flavianum” din ”Antichități iudaice”, despre care, în lipsă de altceva, plauzibil, s-a afirmat că, exact în chestiunea controversată, ar cuprinde o interpolare – adică (în condițiile în care originalul grec al manuscrisului s-a găsit – și se găsește încă -, în custodia Bisericii creștine), intervenția unui copist creștin, cu intenția de a modifica sensul celor scrise de Josephus Flavius, deturnându-le în favoarea creștinătății.
Însă, pentru a se valida presupunerea, nu a existat nici o probă – nici măcar vreun indiciu.
Contestatarii, totuși, nu au renunțat, continuând să nege existența Mântuitorului chiar și așa, fără nici o dovadă, bazându-și tăgăduirile doar pe intuiția lor. Astfel s-a emis părerea că, din moment ce ”Părinții Bisericii” – adică primul teolog creștin, Clement al Alexandriei, sau Marcus Minucius Felix, unul dintre întâii apologeți creștini, scriitor în limba latină, sau Tertulian, primul susținător al patristicii care a publicat în limba latină, sau Teofil din Antiohia, episcop și teolog creștin -, nu au pomenit niciodată de textul lui Josephus Flavius, deși îi cunoșteau lucrarea, se adeverea ipoteza că pasajul incriminat nu a existat, fiind introdus fraudulos în manuscris mai târziu, urmând a fi menționat ca atare – adică în forma de azi -, abia în prima ”Istorie a Bisericii”, alcătuită de Eusebiu, cândva între anii 263 – 340, când a trăit autorul.
În 1971 însă, cercetările efectuate de Shlomo Pineș, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, declanșate de un codice arab din secolul al 10-lea, atribuit istoricului Agapius din Manbij, au făcut lumină, conchizând că, deși posibilitatea unei intervenții creștine nu poate fi eliminată total, ”versiunea Testimoniului se apropie mult de stilul lui Josephus Flavius”. Dr. Geza Vermes a întărit concluzia lui Shlomo Pinteș, demonstrând că, în fragmentul aflat în dispută, ”cea mai mare parte a limbajului utilizat este tipică lui Josephus Flavius”, iar Serge Bardet, un istoric francez și specialist în literatură clasică, axându-se pe dovezi produse în sferele lui de activitate, s-a arătat încă mai categoric, afirmând că a imita stilul lui Josephus Flavius și a falsifica manuscrisul lui original ar echivala cu un miracol. În plus, alți autori au amintit că în Cartea a XX-a din ”Antichități iudaice” se află un text despre moartea lui Iacov, ”fratele lui Iisus, denumit Hristos”, care – deși indirect -, susține și existența pasajului presupus interpolat, evidențiind veridicitatea întregii lucrări.
Controversa însă nu s-a încheiat nici până în ziua de azi, ambele tabere – adică imensa masă a creștinătății și contestatarii lui Dumnezeu -, continuând să aducă argumente care să le justifice poziția netă.
Or, tocmai pentru a demonstra nu numai că Iisus a trăit ca om, dar și că a fost Hristos coborât pe pământ, și că faptele relatate în Evanghelii sunt adevărate, relativ recent în Israel a luat ființă o disciplină nouă, auxiliară a studiului Vechiului și Noului Testament, care, reprezentând o combinație între învățăturile biblice și arheologie, ocupându-se cu cercetarea ținuturilor primordiale și furnizând informații despre sensul profund al Cărții Sfinte și despre istoricitatea evenimentelor biblice, reprezintă o ramură a arheologiei – denumită ”Arheologie biblică” -, specializată, încercând să ofere un tablou cât mai exact al stării naturale, sociale, culturale și religioase a popoarelor lumii vechi.
Altminteri spus, scopul acestei noi discipline este de a elucida misterul poveștilor, descrierilor și discuțiilor atât din Vechiul, cât și din Noul Testament, dar și de a investiga științific – respectiv arheologic -, ținuturile biblice, care cuprind Israelul modern, Iordania, Libia și Siria, însă și Teritoriile Palestiniene, considerate a face parte din ”Țara Sfântă”. (Iar importanța religioasă a ”Țării Sfinte” pentru creștinism, iudaism și islam, deoarece conține semne de așezare umană datând de cel puțin 10 000 de ani, este uriașă).
Unii savanți au acționat, cu mai mult sau mai puțin succes, ca zona geografică acoperită de arheologia biblică să se extindă, pentru a include Egiptul, Sudanul și Mesopotamia, iar noul domeniu de cercetare a determinat apariția unei noi publicații – numită ”Revizia arheologică biblică” -, destinată a îi consemna realizările.
Dar, mai ales, reunind cu precădere oameni de știință din Israel, arheologia biblică, laolaltă cu inițiativele ei, a căpătat aspectul unui soi de datorie, sau de misiune, îndeplinită de ”poporul ales” față de Dumnezeu, atât pentru a-l descoperi, cât, îndeosebi, pentru a-și răscumpăra anumite greșeli din antichitate, comise în detrimentul lui.
(”Poporul ales” reprezintă denumirea privilegiată sub care e cunoscută națiunea iudaică, deoarece în sânul acestei comunități umane a decis Sfânta Treime să se întrupeze Hristos ca om).
Însă, întrucât, din pricina obișnuințelor remarcate la cercetătorii activi în trecut (în urmă cu câteva zeci de ani), care, pentru a obține rezultate prestabilite, căutau a armoniza realitățile de pe teren cu aspectele menționate în Biblie, ajungând, în final, la a cosmetiza adevărul, majoritatea arheologilor biblici au căzut de acord ca legăturile dintre descoperiri și faptele din Cartea Sfântă să se efectueze cu mare prudență. Și totuși, chiar și în atare împrejurări, consecințele practice ale acestei noi discipline, corelate cu străvechile texte, sunt abundente și uimitoare.
În Biblia evreiască, de pildă, se amintește despre o mare împărăție, condusă de regele David și predată, spre cârmuire, fiului său înțelept, Solomon. Or, pe 21 iulie 1993, în situl arheologic de la Tel Dan, din nordul Israelului, arheologul Avraham Biran, angajat la Hebrew Union College și Jewis Institute of Religion, a descoperit o inscripție realizată pe o placă de piatră – sau stelă – din secolul al 9-lea î.Hr., în limba aramaică timpurie, care, conținând însemnări despre victoria unui rege aramaic din Damasc asupra a doi vecini ai săi din sud, respectiv ”regele lui Israel” și ”regele Casei lui David”, a furnizat primele dovezi istorice referitoare la existența reală a regelui biblic David.
Majoritatea savanților și-au afirmat convingerea că stela a consemnat o campanie a lui Hazael din Damasc, în care i-a învins pe Jehoram al lui Israel și pe Ahazia al lui Iuda. Însă marele merit al inscripției – studiată de arheologul Avraham Biran și de doctorul Iosif Naveh, specialist în limbi semitice antice, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim -, constă în faptul confirmării autenticității ca figură istorică a regelui David, despre care mult timp s-a crezut că ar fi fost doar un produs al fanteziei.
Referitor la regele Solomon, fiul regelui David, încă din vara anului 1971 profesorul Yigael Yadin, acordând un credit total relatărilor biblice – care menționau că Solomon a fortificat Ierusalimul, precum și cetățile Hațor, Meghido și Ghezer (1 Împărați 9:15, 16) -, a descoperit urme ale cetății Ghezer, pentru ca mai apoi, urmând tot indicațiile din Cartea Sfântă, să dea la iveală porțile cetăților Hațor și Meghido.
Și tot în privința misterioasei domnii a lui David și Solomon se cuvine amintit anunțul cercetătorilor, făcut în 2018, potrivit căruia în regiunea Tel Eton, din Israel, arheologii au dezgropat o casă străveche, de 3000 de ani, în mărime de 230 de m pătrați la parter, sau de 2500 de m pătrați în întregime, care le-a oferit primele dovezi concrete ale existenței ”monarhiei unite” – adică a împărăției regelui David și a fiului său Solomon.
Tot atât de important este vestigiul arheologic numit ”Steaua Merneptah”, constituit, la modul concret, dintr-o placă de piatră inscripționată – numită și ”Steaua Israelului” -, datând din jurul anului 1207 î.Hr., și descoperit în Luxor, care cuprinde o listă de locuri din estul Mediteranei, pretins a fi fost cucerite de faraonul egiptean Merneptah. ”Israelul este pustiu, iar sămânța lui nu mai este” – a dictat faraonul către pietrari, furnizând posterității cea mai timpurie menționare a numelui ”Israel”.
Palatul Herodium – sau locuința construită pentru regele Herod (74 – 4 î.Hr.), numit de Roma pentru a domni în Iudeea -, sau Muntele Templului (cunoscut în arabă sub denumirea de ”Haram esh-sharif”), din Ierusalim, cel mai sfânt loc în iudaism și cel de-al treilea ca sfințenie pentru islamiști, sunt alte vestigii care au fost descoperite de arheologii biblici.
La alte teme se lucrează încă, cercetătorii neștiind nimic precis, în lipsa dovezilor, despre un exod masiv al străvechilor evrei din Egipt, de exemplu, sau despre cât de adevărat e faptul că ruinele arse de la Tell el-Hammam, din Iordania, reprezintă rămășițele orașului biblic Sodoma, distrus de îngerii lui Dumnezeu, alături de Gomora, printr-o mare explozie nucleară acum 3 700 de ani.
Cea mai mare enigmă însă o constituie tot existența lui Iisus Hristos, pe care acum, după ce au acceptat-o fără rezerve, arheologii biblici se străduiesc să o localizeze, excavările recente din Nazaret – adică din orașul în care se crede că a trăit Iisus -, indicând, printr-o casă de rugăciuni descoperită, că străvechii locuitori ai Nazaretului au respins cultura romană, păstrând și urmând religia și obiceiurile lor strămoșești; evreiești, adică. Prin urmare – au declarat arheologii biblici -, Iisus a fost real.
Totuși, deoarece conservarea vestigiilor nu s-a realizat la parametri tocmai satisfăcători, sau din alte motive, unele cusute cu ață albă, toate realizările arheologilor biblici au fost, și încă mai sunt, contestate, punându-se sub semnul întrebării atât existența unei lumi străvechi, în concordanță cu relatările biblice, cât și autoritatea Bibliei însăși, despre care, implicit, se sugerează că ar fi ”edulcorat” adevărul, sau că l-ar fi prezentat tendențios, ori exagerat, sau pur și simplu că l-ar fi inventat.
În afara arheologilor biblici însă există și cercetători științifici, care, uzând de caracteristicile oferite de specificul profesiei lor, urmăresc același lucru: și anume, a afla adevărul. (Și tocmai preocuparea aceasta, coroborată cu alte particularități, cum ar fi, de exemplu, că mulți dintre marii oameni de știință ai lumii au fost evrei, conduce, poate nu tocmai întâmplător, către concluzia fermă că, totuși, ”poporul ales” urmează un plan, conform căruia – interpretând toate indiciile -, s-ar părea că ar dori să-și consolideze supremația intelectuală asupra lumii, pentru a-și îndeplini, în sfârșit, misiunea încredințată de Dumnezeu – adică aceea de a transmite tuturor națiunilor spiritul lui religios). Așa încât, deși munca savanților nu are decât rare tangențe cu convingerile religioase, în multe cazuri, totuși, descoperirile lor nu fac altceva decât să confirme, cu prisosință, relatările Cărții sfinte.
De pildă, în Evanghelia după Matei schimbarea la față a Mântuitorului este relatată așa: ”Și S-a schimbat (Iisus) la față înaintea lor, și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele i s-au făcut albe ca lumina”.
Scepticii – adică aceia care contestă existența lui Iisus Hristos, și încă și mai mult posibilitatea înfăptuirii ”minunilor” săvârșite de el, considerându-le a fi miraculoase, sau imposibil de îndeplinit -, evident că și-au manifestat îndoiala referitor la schimbarea la față prezentată de Evanghelii. Credincioșii însă, pentru care cuvintele Bibliei sunt sfințenia însăși, n-au ezitat nici un moment să accepte ce li se transmite, așa că, atunci când savanții, prin descoperirile lor (din domeniul fizicii cuantice, în special), au început să ”desacralizeze” așa-zisele minuni, sau miracole, dovedind că sunt fapte obișnuite, care se pot întâmpla oricând, nu au exultat ci, pur și simplu s-au liniștit, înțelegând că aceasta era o cale prin care li se înfățișa adevărul. Altminteri spus, prezentând dovezi științifice referitoare la Univers – în ultimul sfert de veac, cu precădere -, cercetătorii au probat că lumea, de fapt, nu se compune din materie solidă, ci din tipare de interconexiuni asemenea undelor, arătând ca o imensă rețea de tipare energetice, dinamice și întrețesute, clădite pe o ordine subiacentă, dar nemanifestată. Cu alte cuvinte, provenind din lumină, transformată în energie, apoi, prin colapsarea funcției de undă, în particule materiale – conform teoriei relativității enunțate de Einstein -, tot universul este interconectat, fiind considerat ca un întreg. Iar omul, în aceste condiții, ca parte integrantă a acestui întreg, nu este, la rândul lui, decât un sistem posesor de energie, chiar dacă are constituența din trup și suflet.
În altă ordine de idei, în 1939, Semion Kirlian și soția lui, efectuând un experiment, au descoperit, din întâmplare, că atât structurile vii, cât și cele nevii posedă, în condițiile expunerii într-un câmp electric de înaltă tensiune și frecvență, când sunt înregistrate, un halou luminos, static, monocromatic și reproductibil în cazul structurilor anorganice, și dinamic, variabil de la un moment la altul, în funcție de starea organismului respectiv, la structurile organice.
Mai simplu spus, au descoperit fenomenul cunoscut ca ”fotografia Kirlian”, sau ”efectul Kirlian”, sau ”procedeul Kirlian”, sau ”tehnica Kirlian”, despre care, mult timp mai târziu, doctorul Thelma Moss, profesor de parapsihologie la UCLA, a afirmat – ca și Kirlian, de altfel -, că reprezintă, de fapt, aura unei persoane sau a unei ființe vii.
Încă și mai târziu (în 1979), alți savanți, printre care Beverly Rubik, doctor în biofizică la Universitatea din California, preluând conceptul lui Kirlian, au susținut, prezentând conexiunea dintre acest corp viu din jurul ființelor și energia Qi folosită în Qi Gong de vechii chinezi (adică într-un sistem antic de cultivare a sănătății, vitalității și longevității, precum și de evoluție spirituală) – sau biocâmpul -, că, într-adevăr, și Kirlian, și Thelma Moss au avut dreptate: biocâmpul reprezintă aura oricărui organism, fără ale cărei fluctuații nici nu s-ar putea vorbi de existență.
Dar abia prin anul 2 000 oamenii de știință au admis că respectivul câmp de energie vie – adică biocâmpul -, este unul și același cu aura umană, stabilind că aceasta, vibrând pe frecvențe care, deocamdată, sunt imposibil de detectat, sau de afișat pe ecran, este generată direct de spirit, conținând și aura electromagnetică.
S-a precizat, deci, că fenomenul de bioluminiscență există – datorându-se unor radicali liberi foarte reactivi, produși prin respirația celulară, care pot interacționa cu anumiți compuși fluorescenți emițători de fotoni -, fiind caracteristic tuturor viețuitoarelor, ale cărui origini nu se află în lumea concretă, ci în dimensiunea spirituală. Analizând aceste realități, cercetătorii japonezi de la Institutul de Tehnologie din Tohaku au afirmat, prin persoana savantului Masaki Kobayashi, că bioluminiscența este de 1 000 de ori mai mică decât sensibilitatea (sau capacitatea de percepție) a ochilor umani, din pricina aceasta neputând fi văzută.
În paralel, alți savanți, aprofundând căutările – nu neapărat în domeniu, ci în zone așa-zis înrudite -, au descoperit că trupul energetic uman – diferit de cel fizic – are capabilitatea de a interacționa cu frecvențele lumii aflate în jurul său, respectiv cu energia pământului, cu câmpurile cosmice electromagnetice, dar și cu câmpurile electromagnetice ale ființelor pe care, într-un fel sau altul, le contactează. Științific, mecanismul prin care, în mecanica cuantică, sistemele cuantice interacționează cu mediul înconjurător, căpătând caracteristici probabilistice suplimentare, se numește decoerență cuantică și generează apariția colapsului funcției de undă, sau transformarea energiei în particule materiale.
Decoerența se manifestă atunci când un sistem interacționează cu mediul sau într-un mod termodinamic ireversibil, împiedicând diferitele elemente din superpoziția cuantică a funcției de undă a sistemului, ca și pe a mediului, să interfereze unele cu celelalte.
Pe de altă parte, una dintre funcțiile majore ale ADN-ului uman este aceea de a primi și a transmite energie, codurile genetice omenești deținând posibilitatea de a ”descifra” energia mediului înconjurător. Primind semnale energetice din jur, codurile genetice interacționează cu informația întâlnită, iar ADN-ul uman activează acele gene care se potrivesc cu ceea ce se află în realitatea exterioară.
Modul în care genele de ADN – foarte numeroase, atingând proporția de 95 % din ADN-ul uman, proporție considerată până acum inutilă, dar care s-a dovedit, prin rolul său, a reprezenta una dintre cele mai importante componente ale biologiei umane -, sunt influențate de mediul înconjurător poartă numele de epigenetică, iar aceasta se concentrează nu asupra mediului în sine, ci asupra felului în care moleculele și structura ADN-ului omenesc rezonează cu structura spațio-temporală, pentru a înregistra, în final, alterările dinamice din potențialul de transcripție al unei celule.
Sigur, nu este cert că atunci, pe Muntele Tabor – când ”s-a schimbat la față” -, trupul uman al lui Iisus Hristos a manifestat fenomenul de biocâmp energetic, dezvoltând o aură strălucitoare, sau că a suferit un oarecare proces epigenetic, însă faptul că a început a se întrezări posibilitatea de a se lămuri ceea ce s-a petrecut cu el constituie un mare pas înainte, revigorând speranțele tuturor credincioșilor lumii.
Mai important însă, în acest context – și numai și numai în acest context -, e nu dacă fenomenul suferit de Iisus a fost sau nu ”real” – fiindcă, în cele din urmă, adevărul tot se va impune -, ci care e identitatea acelora preocupați să elucideze ”cazul”. Iar la o primă privire, extrem de fugară, nu e deloc dificil de sesizat că, la fel ca în trecut, majoritatea cercetătorilor, sau a arheologilor biblici, sunt fie evrei din Israel, fie din diferite țări ale lumii, dar care toți, prin zelul lor merituos, caută ”urmele lui Dumnezeu”. Însă tocmai pentru că o fac atât de susținut creează impresia că, în subsidiar, în afară de a se strădui să afirme prezența lui Dumnezeu, urmăresc cu tenacitate și altceva, adiacent, despre care se poate presupune, de pildă, că ar fi evidențierea superiorității ”poporului ales” asupra lumii, sau – de ce nu? -, chiar a justificării unei viitoare supremații evreiești. Poate fi însă capabilă o națiune de doar șapte milioane și jumătate de oameni, rezidenți în Israel, să domine un conglomerat uman de câteva miliarde, existent pe Terra?
Ca stat, Israelul are profilul unei țări proeminente, moderne, cu o economie diversificată, în continuă creștere, cu una dintre cele mai antrenate armate de pe pământ, cu o mulțime de manifestări religioase, peste care predomină însă cultul iudaic, dar, îndeosebi, cu ascendentul dat de un acord semnat cu Statele Unite Americane, în virtutea căruia, începând din 1970, Israelul primește din partea SUA, sub formă de ajutor economic direct, aproximativ 1,2 miliarde de dolari americani anual. Totuși, posedă resurse prea mici, în comparație cu marile puteri ale lumii, pentru a emite – în cazul că, descoperind semnele existenței lui Dumnezeu, își va atrage și bunăvoința Lui -, pretenții de conducător suprem.
Și atunci, cum se explică împrejurarea că statul Israel – deși, în interiorul lui, cunoaște mari și multiple dificultăți, ca aceea a sporirii alarmante a proporției dintre cetățenii săraci și cei bogați, sau ca a polarizării avuțiilor țării în mâinile unui mic procent uman -, manifestă, totuși, o asemenea dorință extravagantă, pe de o parte cheltuind constant pentru a-l ”căuta pe Dumnezeu”, iar pe de alta voind, nici mai mult, nici mai puțin decât ca, atunci când îl va găsi, să devină guvernatorul lumii?
Se explică îngrozitor de simplu: printr-un insidios ”joc de culise”, sau printr-un ”capriciu al sorții”, în spatele firavului stat Israel, cel cu doar 7,5 milioane de locuitori, nu se află doar cercetătorii, sau arheologii biblici, ci una dintre marile superputeri ale lumii, cunoscută sub numele de SUA. Concret, Rezervele Federale ale Statelor Unite, de pildă, sunt deținute de companii private, ai căror principali acționari – respectiv grupul bancherilor Rothschild, Goldman Sachs și J.P. Morgan-Chase – sunt serviți preferențial de Ben Shalom Bernanke, ”administratorul” acestor rezerve; director al trezoreriei americane e domnul Jacob Lew, un apropiat al bancherilor evrei Robert Rubin și Sanford Weill, iar promotoare ale intereselor evreiești, precum Comitetul Israelo-American, ACLU, AIPAC și ADL, dispunând de reprezentanți pe măsură, efectuează israelizarea politicii externe americane, acționând însă și pentru modificări interne.
Noua doctrină de ”securitate națională” și controlul politic – americane, desigur, apanaje ale agenției Homeland Security -, sunt posedate total de evrei. ”Arhitectura de securitate” a agențiilor guvernamentale NSA și DHS a fost concepută de companiile ”Hi-Tech” controlate de Benjamin Netanyahu. Comisia pentru apărare se află la dispoziția evreului Carl Levin; comisia senatorială pentru spionaj e sub comanda Diannei Feinstein, tot o evreică. Industria divertismentului e dominată de evreii Sarah Silverman și Larry David. Federația Profesorilor americani se află sub șefia lui Randi Weingarten, de asemeni evreică, în timp ce la Curtea Supremă de Justiție a SUA patru din cei nouă judecători sunt evrei. Dar, mai ales – în condițiile în care cinci companii evreiești dețin în proprietate 96 % din rețelele media ale lumii, și în care, controlând guvernul SUA, ca și Congresul american, evreii controlează, de fapt, tot ce mișcă pe acest pământ -, toate resursele sistemului de propagandă american sunt cumulate, evident, de evrei: NBC, ABC, CBS, CNN, toate se găsesc în proprietatea directă a unor evrei, ca Brian Roberts, Sidney Bass, Murray Rothstein (care și-a schimbat numele în Sumner Redstone), sau multimilionarul israelian Aviv Novo. Și, în sfârșit, un alt mare avantaj dobândit de israelieni asupra americanilor constă în influența exercitată de creștinii din vestul și sudul SUA asupra politicii acestor state, care poartă numele de ”Bible-belt”.
Or, privind lucrurile din perspectiva aceasta, panorama se schimbă total: contestatarii lui Iisus Hristos – urmașii Școlii de la Tubingen -, vor înțelege, desigur, că susțin un concept greșit, arheologii biblici își vor continua săpăturile aducând noi și noi dovezi în sprijinul existenței lui Iisus Hristos, iar savanții, prin cercetările lor, vor întări, în fiecare zi mai mult, ideea că lumea, așa cum se înfățișează, e opera unui Creator. Doar două aspecte vor rămâne neclare: întâi, cum se va comporta forța teribilă din dosul arheologilor biblici și al cercetătorilor după ce existența lui Dumnezeu va fi confirmată, și apoi ce poziție vor adopta, vis-a-vis de aceasta, celelalte națiuni ale lumii – cele post-comuniste, îndeosebi, declarate cândva, artificial, ca atee: vor continua să susțină că religia e ceva nefast, dăunător, generator de primitivism și obscurantism, sau – observând, totuși, cine îl caută pe Dumnezeu -, se vor dezmetici, în sfârșit, și se vor întoarce la un creștinism real?
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!