Dar, în definitiv, ce e lumina? Din ce se compune această apariție stranie, pe care toți oamenii o văd, ca substanță sau ca fenomen, dar a cărei natură adevărată e atât misterioasă, cât și incitantă?
Din punct de vedere fizic, lumina e o radiație electromagnetică, formată din particule fine, mult mai mici ca atomii, solide, dar fără masă, numite fotoni. Iar fotonii – sau ”cuantele”, adică niște unități energetice atât de mici încât nu mai pot fi divizate -, nu sunt altceva decât particule elementare responsabile pentru toate fenomenele electromagnetice, fiind purtători atât ai forței magnetice, cât și ai celei conținute de procesele electrostatice, ca, de pildă, electricitatea statică. Fotonii participă la interacțiunile electromagnetice și toate formele de lumină – nu numai cea vizibilă – se alcătuiesc din fotoni.
(La rândul lor, prin proprietățile pe care le au, fotonii, devenind particule, se aglutinează și constituie quarcuri. Quarcurile formează neuroni și protoni, care și aceștia, interacționând, se transformă în constituenți ai unui nucleu. Și, în sfârșit, mai mulți electroni și un nucleu compun un atom, iar mai mulți atomi alcătuiesc o moleculă).
Totuși, caracterul uluitor al fotonilor nu constă în mărimea lor, ci în particularitățile pe care le dețin. Astfel, s-a stabilit că fiecare foton, din fiecare sistem material posedă proprietatea ca, în anumite condiții, să se prezinte atât ca undă de probabilitate, cât și ca particulă. (Or, lucrul acesta a condus la concluzia că și vidul – despre care, recent, s-a acreditat ideea că nu ar fi nicidecum ”neantul”, sau un ”spațiu gol” -, e la fel de fascinant, putând fi definit, de fapt, ca o ”existență” colcăitoare, saturată de activități energetice – unde particulele apar din nimic, născând supoziția că ar veni din viitor, sub forma unor împrumuturi -, dar care dispar în momentul imediat următor).
Dar aceiași fotoni au și proprietăți de ”ne-localizare” cuantică: adică particule aflate la distanțe incomensurabile unele față de celelalte pot interacționa într-un fel bizar, rezonând unele cu celelalte ca și cum ar fi conectate în mod direct, deși legătura dintre ele e necunoscută. Apoi cuantele nu au consistență, nu ocupă un loc în spațiu, se deplasează cu viteza luminii atât prin vid, cât și prin aer, se pot afla, concomitent, în două locații și, când dispar de undeva, se pot ivi în altă parte fără să parcurgă distanța intermediară. În plus, când atomii, de pildă, își schimbă starea, făcând salturi cuantice și emițând energie, sub formă de lumină, aceste cuante, interacționând, o fac ca și cum ar fi dirijate de cineva, ca și cum un ”întreg”, sau o forță le-ar coordona și ele s-ar supune, recompunând sistemul. Iar această caracteristică este prezentă pretutindeni în Univers, fiecare părticică materială – sau cuantă, sau undă de probabilitate – răspunzând parcă unei comenzi.
Pentru că nu au masă, în spațiu fotonii nici nu există. Iar pentru că se deplasează cu 300 000 de km pe secundă – viteză la care timpul se dilată atât de mult încât practic se oprește -, ei nu străbat timpul, fiind, deci, atemporali. Așa că lumina, deși vizibilă – și deși compusă dintr-un câmp electric și unul magnetic, orientate perpendicular unul pe celălalt, amândouă variabile în timp și spațiu, și care se generează reciproc -, nu se află undeva anume ci, pur și simplu, există. Și, existând, se comportă ciudat, pornind și sosind ca o particulă, dar deplasându-se, cum s-a și demonstrat, doar sub formă de undă. (De altfel, încă din 1930 matematicianul Sir James Jeans a sugerat că ceea ce lumea numește lumină este de fapt materie care se deplasează cu viteza sa cea mai mare, și că a determina materia să se deplaseze cu o asemenea viteză necesită o putere infinită. Dacă se reduce această energie și viteza de deplasare încetinește, materia încetează a mai fi lumină, devenind ”materie”. Sir James Jeans a numit materia ”lumină captivă”, iar luminii i-a zis ”materie eliberată”).
Și, în sfârșit, mai există și conceptul de ”câmp energetic”, universal, în care toate elementele sunt corelate la nivel cuantic, sau subatomic. Referitor la câmpul acesta, în fizica cuantică – sau în ”știința zilei” – nu intensitatea e importantă, ci structura lui. Altminteri spus, cel mai infinitezimal câmp cuantic poate afecta o particulă, modificându-i starea și transformând-o în undă.
Factorul care determină atomii să treacă din starea non-materială, de undă, în cea concretă, obiectivă, de particulă e, pur și simplu, actul perceperii fasciculului luminos de fotoni de către o minte umană. Prin observarea de către o entitate conștientă fotonii ies instantaneu din postura de ”suprapunere a stărilor” și devin, prin ”colapsul funcției de undă”, particulă materială. Or, conform acestui principiu, în chip logic și îndrăzneț s-a ajuns la concluzia că, la început, când nu exista decât Dumnezeu, acesta, având ca ”materie primă” doar propriul gând, transformat în lumină – respectiv în ”lumina cea necreată” -, a provocat, prin fenomenul de observare înfăptuit de conștiința sa (numită ”neparticipativă”, deoarece e diferită de cea a lumii), colapsul undelor de probabilitate ale luminii, preschimbându-le în particule materiale și astfel, din nimic, a generat universul.
Dovezile că Universul a fost creat prin cuvânt s-au descoperit recent și întăresc indiscutabil ceea ce religia susține de mii de ani. Astfel, efectuând teste de laborator, oamenii de știință au constatat că apa, lovită cu unde sonore – prin procesul cunoscut ca ”sonoluminiscență” -, formează bule, sau zone cu presiune scăzută, înconjurate de zone cu presiuni ridicate; presiunea exterioară împinge aerul către presiunea joasă și bulele se ”prăbușesc” rapid. Iar când se prăbușesc emit lumină, în secvențe cu durata de 30 de secunde.
Nu s-a aflat care e sursa luminii. Cercetătorii au opinat că s-ar produce în urma unor reacții de fuziune nucleară mică, sau că ar fi rezultatul unor descărcări electrice sau chiar de încălzire prin comprimarea gazelor din interiorul bulelor. În schimb, s-a remarcat că temperatura dinăuntrul respectivelor bule e de ordinul a zeci de mii de grade Fahrenheit, sesizându-se din nou că, obținută prin intermediul undelor sonore, lumina își păstrează, constant, aceleași caracteristici. Altminteri spus, s-a stabilit că atât ”gândul lui Dumnezeu” – sau lumina -, cât și Cuvântul său – sau voia divină -, sunt ziditoare și că Geneza biblică, afirmată cutezător de religie, e adevărată, decretând, o dată pentru totdeauna, că lumea a luat ființă prin cuvântul lui Dumnezeu. În plus, le-a oferit și teologilor posibilitatea de a medita dacă Oceanul Primordial a existat înainte de facerea lumii, sau e doar o prezență concomitentă.
Mai târziu – cu multe mii de ani mai târziu -, oamenii înșiși, urmând exemplul lui Dumnezeu, au reușit să obțină materie din lumină pură. Pentru aceasta, un grup de fizicieni, convinși că materia și energia – adică fațetele alternative ale luminii – sunt convertibile, conform teoriei relativității, au tras cu electroni, în condiții de laborator, într-un bloc de aur, producând un fascicul de fotoni de înaltă energie.
Cu un laser, de asemeni de energie înaltă, au tras apoi într-o ”cameră vidă”, obținând o lumină strălucitoare, ca în final, conducând fasciculul prim de fotoni către ”camera vidă” – pentru ca ambele fluxuri de fotoni să se ciocnească -, să creeze, după impact, particule subatomice cu masă.
Acest experiment, desigur, nu poate deschide calea materializării de obiecte din neant, însă a validat un principiu: materia se poate crea din lumină, fie și numai experimental. Și încă, mai mult decât atât: urmând același spirit al convertibilității, alt grup de savanți a izbutit, printr-o experiență, să transforme informația în energie pură, demonstrând (deși experimentul, numit ”demonul lui Maxwell”, a eșuat parțial), că atât informația, cât și lumina, pot fi preschimbate în materie pură – deoarece, precum se știe, materia e energie. Dar, pentru a face asta la nivel universal, evident că trebuie să fii Dumnezeu.
În Biblie, în diferite locuri, se afirmă net că există mai multe ceruri: tradiția iudaică a misticismului susține că sunt șapte ceruri, tradiția creștină vehiculează același număr; teologia populară, în schimb, pretinde că ființează doar trei. Deci, nu s-a ajuns niciodată la un consens. Totuși, un lucru se impune cu fermitate: sursele, toate indică faptul că sunt mai multe ceruri.
Ideea pluralității cerurilor s-a întâlnit în conștiința umanității încă din antichitate. Mai târziu, fizicienii moderni au preluat-o, au asimilat-o și au explicat: ”Existența unor lumi paralele nu s-ar afla neapărat în contradicție cu legile fizicii”.
Pornind de aici – și, firește, în urma unor experimente de laborator -, un grup de savanți a concluzionat că realitatea ar fi ”creată” de conștiința umană. Mai exact, Conștiința nu a mai fost considerată un ”câmp”, ci un ”sistem cuantic” (ceea ce a dat naștere noțiunii de ”conștiință cuantică”). Iar conștientizarea în sine s-a înfățișat ca un ”salt cuantic” de la o funcționare cerebrală separată a subsistemelor cerebrale către o structură sinergică și unitară a acestor subsisteme. Astfel încât, în urma unui ”salt cuantic” la nivel cerebral, Mintea accede către un nivel superior de înțelegere, iar Conștiința trece la o sferă mai extinsă de cuprindere.
(O viziune sintetică a Universului s-ar înfățișa cam așa: Câmpul fizic nu este altceva decât o energie vibrațională omniprezentă – luminoasă, sau sonoră, sau electrică, sau magnetică sau de altă natură -, de o anumită intensitate – sau frecvență, sau amplitudine -, în spațiul tridimensional al vieții cotidiene, iar la nivel global și macrocosmic elementar, incluzând și cea de-a patra dimensiune, adică spațio-timpul, sau infinitatea de segmente, posedă compoziția unor dimensiuni cuantice.
Pe de altă parte, materia este constituită din energie luminoasă structurată în particule elementare: atomi, molecule, organizări amorfe sau grupări vii, toate fiind dotate cu spirit propriu, specific, toate aflându-se în câmpuri fizice și toate fiind guvernate de legități fizice cunoscute sau necunoscute. Totul, bineînțeles, pornind de la cuante, care, unite între ele, formează toate structurile Universului observabil și măsurabil. Chiar și legăturile ”tari” sau ”slabe” dintre particule sunt constituite tot din cuante de lumină, organizate specific.
În plus, orice grupare din Univers este interconectată cu toate celelalte structuri, nimic neexistând în afara spațio-timpului, nimic nefiind decât odată cu totul, cu întregul creat. Iar acest întreg este protoconștiință universală, născută – în forma prezentă – odată cu spațio-timpul.
În sfârșit, cea mai teribilă forță din Univers este forța Spiritului, denumită de unii autori ”forța Coandă”, al cărei tipar de manifestare energetică îl reprezintă gândul, cel mult mai rapid în deplasare decât viteza luminii.
Iar ”forța Coandă” este materializată prin puterea de a accede printr-un portal – sau printr-o ”buclă” al (a) spațio-timpului în alte câmpuri ale Universului, dar mai ales de a pătrunde în Transcendental -, adică în câmpul celest, sau în Conștiința Universală.
Întrebarea grozavă însă e următoarea: Dacă atunci, la început, când omul încă nu fusese creat, nu exista nici un fel de purtător de conștiință, atunci Conștiința Universală cui aparținea? Sau ce era?).
Intrigat de modul acesta de a percepe lumea – în care, prin simplul fapt al observării, fiecare persoană își creează propria realitate -, un om de știință a reacționat explicând că e imposibil ca o undă de probabilitate să devină reală doar pentru că e supusă observației de către o minte umană. Funcția ondulatorie – a urmat savantul -, exista înainte de a fi observată, continuând să existe și mai apoi, însă schimbată, scindată în două realități: una în care intră în colaps după dezintegrarea atomului, și una în care își păstrează starea inițială. Așadar, cele două realități există în același timp, iar observatorul privitor către undă se scindează, la rândul său, în două versiuni identice: una în care vede unda într-una din stări, și alta în care o zărește în altă stare.
Teoria este cunoscută ca ”teoria universurilor paralele”, sau a ”istoriilor alternative” și a fost adoptată și de alți savanți. Aceștia au perfecționat-o, postulând că Universul se scindează la fiecare eveniment cuantic, și că fiecare nou Univers începe, la rândul său, să se dividă, formându-se noi și noi Universuri în fiecare secundă scursă.
Alți cercetători au afirmat că viața se manifestă într-un multiunivers, constituit din mai multe lumi paralele. S-a emis ipoteza că există mai mult decât cele trei dimensiuni cunoscute – în fiecare dimensiune ființând o altă realitate, unde realitatea ar fi diferită în raport cu celelalte spații -, dar, deși, experimental, s-au obținut rezultate încurajatoare, care ar confirma supozițiile, certitudini absolute încă nu există.
Totuși, presupuneri despre existența unor universuri multiple continuă să se formuleze. De curând, de pildă, un alt savant, adept al fizicii cuantice, a sugerat, iar apoi a demonstrat viabilitatea unor dimensiuni multiple, dincolo de planul fizic sau energetic. După părerea lui, aceste planuri, sau dimensiuni ale Universului, ar fi, în funcție de ”subtilitatea” lor, unul mai grosier și mai ”dens” – adică planul fizic -, altul – adică planul mental -, mai subtil, mai rafinat și, în cele din urmă, separat de acesta, planul Conștiinței, cu caracteristici care abia acum încep a se dezvălui.
Și, în sfârșit, o altă teorie, numită a Continuumului Spațio-Temporal, susține că Universul fizic, structurat din lumină – sau din energie luminoasă, ceea ce e același lucru -, este o manifestare particulară, în timp, a Universului cu infinite dimensiuni. În felul acesta, cea de-a patra dimensiune reprezintă dimensiunea obiectelor și a Spațiului material văzut ca extensie în timp. Conștientizarea unor alte dimensiuni ale realității devine astfel un fenomen normal, care se sustrage logicii obișnuite. Dar nu are nimic ieșit din comun, acreditează doar faptul că Universul multidimensional ar include și Conștiința. Însă, demn de reținut e amănuntul că, referitor la transformările în nivelul de conștientizare, nu realitatea se schimbă, ci percepția subiectivă a individului.
Astfel (în conformitate cu fizica cuantică), realitatea ar fi alcătuită dintr-un număr infinit de universuri, acestea coexistând simultan. Și nu numai că ar coexista, dar ar fi, într-un fel, și legate între ele de diverse forme de ”singularități”, cum sunt ”găurile negre” și ”găurile albe”, a căror esență o constituie, de fapt, lumina, sau energia luminoasă. Iar în fiecare din aceste planuri se află, ca un element fundamental al Universului, ca o calitate esențială a fiecărei dimensiuni, Conștiința – Conștiința, deopotrivă, umană și dumnezeiască.
Conștiința, deci, este multidimensională și e similară cu Universul multidimensional. Această Conștiință se insinuează atât în Universuri cu structuri primare (cărora le poate corespunde o conștiință simplă), cât și în Universuri complexe, integratoare, care cuprind un număr infinit de Universuri simple, și cărora le corespunde o Conștiință extinsă.
În concluzie, deci, Conștiința este principiul fundamental al Universului. Ea respectă în totalitate legile acestui Univers, multidimensionalitatea Universului însemnând, de fapt, multidimensionalitatea Conștiinței. Conștiința este una singură, însă se regăsește atât în oameni – sub formă de Conștiință de Sine, cu manifestări de luciditate -, cât și în Univers, sub formă de Conștiință Cosmică, având acces permanent la trecut, la prezent și la viitor.
Lumea, în esența ei, e numai și numai lumină, Universul e multidimensional, dominat de o Conștiință multidimensională și ea, Trinitatea Creștină – conform fizicienilor cuantici -, există în simultaneitatea lui Dumnezeu ca Întreită Ființă, adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar ”cerurile”, cuvânt folosit la plural în Cartea Sfântă, nu e un termen ales la întâmplare, ci, într-adevăr, desemnează ”mai multe ceruri”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!