În accepție biblică predestinarea e controversată, deoarece conduce către concluzia că la rădăcina trădării divinității de către om s-ar afla – întrucât a plănuit tot ce se va întâmpla în existența umană – însuși Dumnezeu. Totuși, dacă se ține seama că omul posedă libertatea de a alege, lucrurile devin deodată mai clare: Dumnezeu, care dorește ca toți oamenii să se mântuiască, i-a trasat fiecărei persoane o cale a sa – respectiv drumul vieții -, care îi este destinul, iar persoana, în funcție de posibilitățile și de preferințele sale, dictate de mediul înconjurător, decide dacă va merge pe calea aceea sau nu.
Din pricina asta, când omul se abate din drum, consecințele nu-i mai pot fi imputate lui Dumnezeu, ci doar persoanei care a hotărât schimbarea.
În viață însă există, se pare, și forme mai subtile de predestinare – dar și mai atroce – care dovedesc că, totuși, soarta oricărui om are un aspect complex.
În literatura română, de pildă, se cunosc cazurile unor mari scriitori despre care, privindu-le biografia retrospectiv, se poate afirma cu certitudine că, în momente de cumpănă ale istoriei neamului lor, dar și ale propriei lor existențe, au ales să își controleze destinul, punându-se în slujba unor forțe politice amorale și asociale, aflate temporar la putere.
Faptul poate că nu ar fi avut importanță dacă amintiții creatori de artă, corespunzând unor nume sonore, ca Mihail Sadoveanu, sau Tudor Arghezi, sau Camil Petrescu, sau Petru Dumitriu, sau Eugen Barbu, sau Titus Popovici, sau Marin Preda nu ar fi fost niște titani ai literaturii române și, prin forța lucrurilor, niște modele.
De aceea, pentru că e vorba de niște figuri reprezentative ale spiritualității autohtone, situația poate fi considerată ca emblematică, ea însăși reclamând imperios, pentru a nu trage concluzii greșite, a fi analizată mai amănunțit.
Înainte de toate însă, încă din capul locului trebuie menționat că, datorită unor cauze misterioase, care țin de voința divinității însăși, opere ca acelea dăruite posterității de scriitorii enumerați puteau fi concepute și realizate, din varii motive – sub influența descendenței lor, a culturii, a sensibilității, a temperamentului, dar, îndeosebi, a gândirii – numai și numai de către acei creatori. Judecând după locul ocupat în cultură de opera lor, e sigur că nimeni altcineva n-ar fi avut șanse să realizeze, la un asemenea nivel artistic, ”Baltagul”, sau ”Cuvinte potrivite”, sau ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, sau ”Cronică de familie”, sau ”Groapa”, sau ”Setea”, sau ”Moromeții”, în afară, desigur, de autorii care le-au și înfăptuit. Iar motivul, exceptând, firește, marile calități creatoare, și culturale, și temperamentale, și etice, și estetice, dar și umane, posedate de acești creatori, se găsește ascuns în ceea ce, îndeobște, se numește destin.
Cu alte cuvinte, autorii despre care vorbim au fost predestinați, prin harul cu care i-a înzestrat Dumnezeu, să scrie capodoperele enumarate, ei fiind responsabili doar de alegerea modului în care s-o facă; și e foarte normal să se întâmple așa, deoarece organizarea priorităților dintr-o existență, dar și a vieții însăși, rămâne, în cele din urmă, la libera latitudine a oricărui om.
Însă destinul, precum am amintit, poate fi, în general, copios influențat de către persoana umană, în cazul acesta unui cercetător curios nemairevenindu-i decât sarcina de a stabili dacă alegerea a condus către ”bine” sau către ”rău”.
Concret, scriitorii înfățișați au cooperat consistent cu orânduirea comunistă din România, devenind, în unele cazuri, ei înșiși înalți demnitari de stat și dobândind, de pe urma acestei colaborări, o mulțime de privilegii și nenumărate foloase.
Mihail Sadoveanu și-a oferit serviciile proaspătului (pe atunci) regim comunist, adus la conducerea țării de Armata Roșie, pentru a-și salva moșiile și proprietățile, Tudor Arghezi a acceptat să îi susțină pe oprimatori constrâns de spectrul mizeriei cu care se confrunta, silit de autoritățile vremii, Camil Petrescu a conlucrat, cu același regim, pentru a-și afla liniștea și resursele materiale necesare exercitării profesiei de scriitor.
Mai târziu, modul lor de a-și ”făuri” destinul a fost copiat, la scară mai mare însă, și de alți scriitori și, pe măsură ce exigențele guvernării au prins a spori, a căpătat proporții de-a dreptul grotești.
Astfel, într-un timp în care coerciția practicată de Securitatea română teroriza societatea, umilind-o și umplând-o de groază, Petru Dumitriu, ajuns, prin protecția unor înalți demnitari comuniști, directorul unei prestigioase edituri de stat la doar 33 de ani, își permitea, mulțumită privilegiilor acordate de regimul conducător, în schimbul cooperării sale necondiționate, să etaleze un lux nebun, purtând dantele la încheieturi, iar și mai târziu, poate urmându-i exemplul, Eugen Barbu, autointitulat ”scriitor angajat”, își lua îndrăzneala să ceară, ca răsplată a colaborării sale atât cu serviciile de Securitate, cât și cu politrucii vremii, titluri și funcții care i s-au acordat cu celeritate, căci, în scurt timp, datorită obedienței lui, a ocupat postul de redactor-șef al unei merituoase reviste, dar a devenit și deputat în Marea Adunare Națională, și membru supleant al CC al PCR, și membru corespondent al Academiei RSR, și membru al Consiliului Național al Radioteleviziunii române și, desigur, posesor a mari sume de bani, dar și al altor bunuri materiale, între care o vilă de bârne de la Bușteni, din cartierul Zamora, părea un moft neînsemnat.
Titus Popovici s-a făcut propagandist comunist de îndată ce și-a încheiat studiile universitare. Talentat și (la vremea respectivă) prolific, a cedat tentațiilor unui trai ușor, apoi, stimulat abundent de decidenții politici ai unui regim corupt, care l-au uns foarte prompt ca membru al CC al PCR (dându-i și avantajele aferente, desigur), dar și ca membru corespondent al Academiei Române – calități ce i-au oferit posibilitatea să-și ducă existența comod în vila sa, de unde ieșea uneori la vânătoare și la pescuit -, s-a transformat în cel mai notoriu condeier-mercenar al regimului asupritor, profitând nu atât de faima dobândită ca scriitor și ca autor de scenarii de film, cât, mai ales, de sumele fabuloase de bani primite pentru prestația sa.
În sfârșit, un caz atipic l-a constituit Marin Preda, socotit, pe drept cuvânt, vreme îndelungată, un marcant opozant al regimului aflat la putere, fiind, din pricina asta, urmărit toată viața de Securitate, care i-a plantat microfoane până și în dormitor. După ce a publicat câteva dintre cărțile sale reprezentative însă, și s-a afirmat ca un creator valoros, a devenit întâi vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, apoi director al unei edituri, mai târziu fiind și el ales membru corespondent al Academiei Române.
Peste puțină vreme, când a publicat romanul ”Delirul”, nu s-a mai putut apăra de capcanele întinse de ideologii partinici și, din teama de a nu-și pierde funcțiile deținute, dar și din dorința de a duce un trai liniștit, propice scrisului, a acceptat, întâi, să adere la PCR, apoi, firesc, să fie deputat în Marea Adunare Națională. Cedarea aceasta i-a atras, natural, o mulțime de avantaje materiale, dar și calificativul de ”nomenclaturist”, dat de doamna Monica Lovinescu de peste hotare, de îndată ce a aflat că notoriul scriitor din București s-a metamorfozat în activist.
Or, reamintind că tema acestui articol îl constituie soarta umană, o întrebare la locul ei ar fi următoarea: S-ar fi putut sustrage acești scriitori destinului lor, pentru a rămâne – cum se spune curent – ”curați”?
La prima vedere, răspunsul pare simplu de dat: da, dacă ar fi renunțat la privilegii, și la avantajele materiale, și-ar fi păstrat demnitatea și nici reputația nu și-ar fi pierdut-o.
Numai că nu e așa, deoarece ei s-au aliat cu comuniștii nu atât pentru a profita, în urma cedării, pe plan personal (lucru care, deși s-a întâmplat, în circumstanțele date e secundar), cât, îndeosebi, pentru a avea liniștea necesară scrierii și publicării operei lor. Fiindcă, deși, negreșit, în ochii comunității apăreau doar ca niște oportuniști, în adâncul ființei lor – adică în conștiință – ei știau, simțeau cu toată luciditatea lor că aveau cu adevărat ceva de spus – ceva care urma să îmbogățească nu numai spiritualitatea autohtonă, ci și pe cea universală -, și că, pentru a-și îndeplini acest proiect, nu trebuia, nu le era îngăduit să se dea în lături de la nimic. Nici măcar de la actul de terfelire a propriei imagini publice, nici de la sacrilegiul de la a-și mutila conștiința. Imboldul de a-și scrie opera, și de a o publica, era, desigur, mai tare decât orice opreliști. Iar în vremurile acelea tulburi așa și numai așa, cedând și făcând compromisuri, se putea încredința luminii tiparului și altceva decât maculatură ideologică.
Însă dacă scriitorii citați ar fi invocat, pentru crearea operei lor, existența unor condiții, absolut necesare, comunitatea ar fi arătat către sfinți și către martiri, replicând că și aceștia au fost asupriți, și totuși nu au cedat și nu s-au aliat cu călăii, acceptându-și cu seninătate destinul.
Dar nu e același lucru. Martirii și sfinții, prin împotrivire, s-au împlinit – căci, în definitiv, asta și căutau, să sufere și să se purifice în numele unei idei -, în vreme ce scriitorilor colaboraționiști, pentru a se realiza, le trebuia un punct de sprijin, sau o punte de legătură. Cu alte cuvinte, pentru ei compromisul a reprezentat doar un mijloc de a-și atinge un scop, și nu scopul în sine.
Altminteri, comparația dintre sfinți și martiri și creatorii de artă e mai mult decât forțată, e imposibilă, deoarece între ei nu există, comună, decăt voința de a-și împlini destinul; în rest, scriitorii se supun legilor societății, pe când martirii și sfinții nu au ca tutelă decât divinitatea. Și, cu toate că și unii, și ceilalți doresc să își facă datoria față de semenii lor, căile de realizare evident că le sunt deosebite.
Dar, în cele din urmă, și-ar fi putut, totuși, scriitorii enumarați mai sus eluda destinul? I s-ar fi putut sustrage, l-ar fi putut ocoli?
Nu. Cu siguranță, nu. Deoarece, pentru ei, evitarea destinului ar fi însemnat ratarea. Or, pentru un artist, nu există o perspectivă mai înfricoșătoare decât ratarea.
De aceea au încheiat ”pactul cu Diavolul”, devenind, în ochii conaționalilor lor, niște ”trădători de neam”, niște persoane rapace și imorale, fără scrupule și fără principii.
Numai că, în definitiv, lucrul acesta (pe care, ”jucându-și rolul” – adică asumându-și destinul -, creatorii de literatură chiar și l-au însușit), nu are, dintr-o perspectivă mai amplă, mai puțin meschină și materialistă, nici o importanță. Important, privind lucrurile de la o oarecare distanță, obiectiv și fără resentimente, e că scriitorii colaboraționiști și-au definitivat capodoperele, îmbogățind cultura română cu noi valori. Adică au stăruit în întreprinderea lor până când s-au împlinit. Uneori însă, din rațiuni obscure, îndeplinirea destinului nu presupune a fi în acord cu principiile morale și sociale ale comunității, ci doar a întreprinde tot ce e posibil ca să-ți faci datoria față de tine însuți, față de semeni și față de Dumnezeu, dăruind oamenilor, la rândul tău, ceea ce, sub formă de ”har” – sau de talent – ai dobândit nativ. Dar, ca să privești lucrurile în felul acesta, și să le accepți, trebuie să fii creștin, căci, în fond, doar creștinii sunt total dezinteresați de înșelăciunea materială a acestei lumi.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!