Înainte de a deveni ideologie, feminismul, în linii mari, putea fi definit ca o inițiativă născută cândva în trecut, orientată către obținerea unei egalități între sexe în toate domeniile imaginabile: sociale, economice, politice, profesionale, geografice, etnice, rasiale ș.a.m.d. În mod legitim, el succeda unei ample și răsunătoare mișcări istorice a femeilor din Europa – apoi din întreaga lume -, prin care militantele și-au revendicat drepturi elementare, ca libertatea de a vota, de a avea aceleași șanse în viață ca oricine altcineva, de a deține proprietăți în numele lor, de a candida la funcții publice, de a fi plătite, pentru munca prestată cot la cot cu bărbații, asemeni acelora – pe scurt, de a deveni niște replici perfecte ale masculinității, nediferențiate nici de beneficii, nici de îndatoriri. Mai târziu însă – către anii 1950, dar și mai apoi -, printr-o susținere extrem de solidă, dar total netransparentă, feminismul s-a transformat într-un curent ideologic îndreptat împotriva familiei, a căsătoriei, a bărbaților și a creștinismului – deoarece acum se promovau divorțul, abolirea căsătoriei și a familiei, marginalizarea bărbaților, contracararea influenței lor în societate, dar și sporirea rolului statului în creșterea și educarea copiilor, adică o imixtiune etatizată în mediul intim -, și definiția inițială nu a mai corespuns noilor realități, trebuind reinventată din mers. Însă se pare că, atâta vreme cât scopul în care acționa era imprecis, nici încadrarea într-o tipologie, cu anumite caracteristici, nu era facilă. De aceea,
deși denumirea i-a rămas aceeași, ca un generic, rostul s-a diversificat, căpătând noi valențe – uneori chiar opuse țelului inițial -, astfel încât, în timpurile relativ recente, motivele pentru care femeile ”feministe” vociferează și demonstrează diferă de la țară la țară și de la continent la continent.
În Polonia, de exemplu, deși întreruperile de sarcină sunt permise de lege, medicii refuză să le efectueze, pretextând că sunt împiedicați de religie, iar femeile mărșăluiesc pentru a obține dreptul de a avorta. În Statele Unite, femeile musulmane, împreună cu cele de rasă ne-albă, se simt discriminate și protestează pe străzi, solicitând, evident, un tratament egal. În Germania, statistic vorbind, o femeie este asasinată de partenerul ei la fiecare două zile, iar în Mexic și în Guatemala victimele crimelor sunt în majoritate femei, în vreme ce, în aceleași țări, procentul persoanelor rămase însărcinate ca urmare a abuzurilor sexuale e copleșitor, apropiindu-se de pragul maxim. În India, cererile organizațiilor feministe de a se lua măsuri pentru a se construi o societate corectă sunt întâmpinate cu violență, pe motiv că femeile solicită ceva în exces, iar în Guineea, deși integritatea corporală e protejată de lege, prevederile constituționale sunt încălcate frecvent, 92 % dintre femei suferind mutilări genitale, până în prezent, datorită tradiției și religiei, altă proporție, de 52 % dintre femei, fiind – tot până în ziua de azi – căsătorite forțat, deși, când s-a consumat mariajul, erau minore.
În România însă, unde fostul regim comunist a impus un crâncen egalitarism întregii populații a țării, industrializarea artificială aducând cu sine obligativitatea tuturor de a munci – prevăzută în Constituție -, părerile sunt împărțite, mișcarea fiind percepută mai mult ca o idee la modă, sau ca o șansă de a ieși din anonimat, o parte a promotoarelor ei considerând că feminismul, fiind la origini o contrareacție la sistemul patriarhal – care restricționa accesul femeilor la educație, la viața publică și academică, precum și la libertățile referitoare la propriul corp -, e foarte legitim să militeze pentru eradicarea atitudinii patriarhale, a prejudecăților, a rezistenței la transformare, dar și pentru elaborarea unei legislații protecționiste, destinată, desigur, femeilor.
Pe de altă parte, concomitent, o mulțime de femei sunt convinse că feminismul și-a îndeplinit menirea, în vreme ce altele, mai puțin numeroase, dar radicale, dimpotrivă, observând că feminismul a devenit o trambulină pentru lansarea unei revoluții așa-zis sexuale, s-au cramponat de idee, începând a susține un prototip de femeie care să nu se mărite, să muncească mult și cu spor, pentru a ajunge lider, să trăiască în concubinaj, să elimine gândirea tradițională și religioasă referitoare la relațiile complementare (socotite, până acum, firești) dintre femei și bărbați, să contribuie la răspândirea homosexualității și a transgenderismului și, prin inseminare artificială sau folosindu-se de un surogat, să facă doar un copil, lipsindu-se de aportul efectiv al bărbatului.
În rândul maselor însă, conceptului de feminism i s-au acordat interpretări diferite, căpătând, în cele din urmă, aproape tot atâtea accepții câte culturi și tradiții sunt.
Astfel, tot în România, un segment al locuitoarelor consideră că feminismul – deși, inițial, a urmărit a reconsidera rolul femeii în familie și în societate, în sectoarele în care aceasta era discriminată -, acum a devenit abuziv, deturnând echilibrul natural dintre femeie și bărbat, dat tocmai de deosebirile dintre ei, și încercând a edifica o societate forțat egalitară, cu componenți uniformi, fără nici o valoare proeminentă. Pentru că, în realitate, din pricina specificului lor biologic, femeile și bărbații nu pot fi niciodată egali, ci doar complementari.
De altfel, dacă feminismul ar reuși să își instaureze ideologia, femeile, în chip paradoxal, ar avea mai mult de pierdut decât de câștigat, deoarece ar trebui revizuiți o serie întreagă de factori: etici, în primul rând, dar și civici, și economici, și de altă natură, așa încât, în autobuze, de pildă, nu ar trebui să mai existe locuri rezervate femeilor însărcinate, în timp ce, pe de altă parte, logic ar fi ca și femeile să lucreze în minerit, în subteran, sau în oțelării, iar salariile să și le primească în funcție de randament.
Or, în condițiile în care, în țara noastră, femeile au liber acces la funcții publice și de conducere, pot activa politic, sau deține proprietăți și, social, sunt libere să își aleagă atât religia, cât și statutul, bucurându-se încă și de alte drepturi, tot ce ar deriva din ideologia aplicată de feminism s-ar preschimba, negreșit, într-un abuz; în premisele unei transformări care ar reinstaura matriarhatul.
Dar există și voci misogine, care declară că, din punct de vedere profesional, o mulțime de femei ar fi angajate în funcții comode, copios remunerate, nu pe bază de competențe, ci numai și numai pentru că sunt femei; adică – se subînțelege -, datorită unor calități legate de sexualitate, nicidecum de nivelul de calificare. Însă – li se răspunde, tot de către membri ai societății civile, dar mai moderați -, atracția sexuală este un construct biologic, care nu poate fi modificat. Și atunci, ce e de făcut, să se reglementeze sexualitatea prin legi? Să se impună anumite împrejurări în care bărbații pot flirta cu femeile? Sau, pentru a împiedica sexele să se atragă, să li se interzică femeilor a se mai coafa și a se mai farda? Să nu se mai îngrijească de corpul lor? Sau bărbații să fie opriți a le privi? Sau, în sfârșit, să se suspende atât fabricarea și vânzarea de produse cosmetice, cît și ocaziile în care bărbații se întâlnesc cu femei, iar căsătoriile să nu se mai încheie decât printr-un contract semnat de o terță persoană?
Atitudinile acestea însă au condus încet, dar implacabil, către un curs al evenimentelor nedorit de mulțime, impunând, în mod surprinzător, percepția feminismului însuși, ca mișcare ideologică, ca pe un război între sexe, ceea ce, totuși, nu e adevărat. Dar efectele lui imediate, concrete și observabile – ca, de pildă, faptul că femeile contemporane se pensionează la aceeași vârstă ca și bărbații (deși, până acum, părăseau câmpul muncii mai înainte cu câțiva ani) -, au fost sesizate îndată, așa încât, numaidecât, un alt val de femei s-a grăbit să declare că, în forma lui actuală, feminismul nu promovează o egalitate a drepturilor și a obligațiilor între diferite persoane, ci un egalitarism reducționist, absolutizant, generator mai mult de rău decât de bine, întrucât, ieșind din sfera complementarității dintre femei și bărbați, socotită normală atâta timp, conduce către un sexism ostil inechivoc, asumat, nefolositor nimănui.
(Sexismul ostil are ca fundament negativitatea clară și ancestrală față de femei, acestea fiind percepute ca persoane dornice să controleze bărbații. Or – s-a speculat -, de aici izvorăște convingerea că femeile – deși sunt mai puțin competente decât bărbații, dar având avantajul sexualității lor, prin care pot obține un statut superior semenilor lor sociali -, trebuiesc ele însele a fi controlate de către bărbați, pentru a nu le deveni conducătoare. Iar asta nu e posibil decât dacă bărbații dețin puterea).
Sau, dimpotrivă, se creează putința de a cădea în extrema cealaltă, a sexismului numit benevolent, care, deși pozitiv – practicând, adică, protejarea femeilor de către bărbați -, tocmai prin aceasta implică, subtil, premisa că femeile, având nevoie a fi cultivate de către bărbați, sunt mai slabe ca ei prin însăși natura lor.
Și, pentru că era imposibil ca polemicile și discuțiile în contradictoriu provocate de feminism să nu aibă urmări, e de remarcat că în jurul acestor dezbateri au început numaidecât a se naște diferite scenarii – cu un conținut mai mic sau mai mare de adevăr -, dintre care unul, prin probabilitatea sporită de a fi real, nu e nici alarmant, nici înfricoșător, ci apocaliptic. Astfel, când atâta se vorbește despre feminism, nu mai miră pe nimeni că, de câtva timp, undeva în Europa, au apărut și au proliferat, în numele emancipării femeii, și al nediscriminării, trupe organizate de ”informatori de opinie” și de ”activiști civici”, care, clamând, desigur, ”corectitudinea politică”, sau ”verticalitatea morală”, sau ”drepturile omului”, au deturnat total forma și scopul mișcării, transformând-o într-un cult păgân, sau într-o anomalie, îndreptată însă cu mare precizie împotriva familiei și a societății.
Conform acestei ”noi ideologii”, relațiile firești dintre bărbați și femei – respectiv cele heterosexuale, caracterizate prin dragostea sinceră a femeii pentru soțul ei, pentru copii și pentru familie, dar și – privind partea ”opusă” -, prin puterea și prin spiritul de conducător masculin -, ar trebui să dispară, lăsând locul unor femei masculinizate și unor bărbați efeminați – adică unor ”hetero-homosexuali”, sau unor indivizi identici, inapți pentru o relație normală de cuplu.
De ce se dorește lucrul acesta? Pentru a slăbi fundamentul familiei tradiționale, în care de bază în raporturile dintre bărbați și femei sunt relațiile complementare, și a-i face pe oamenii dezorientați mai ușor de condus, de manipulat și de exploatat.
De către cine? Nu se știe exact; cel mai probabil, de către actuala oligarhie internațională economico-financiară, care, desigur, nu are ca țel decât conservarea supremației asupra lumii. Însă metodele utilizate sunt recognoscibile și, la un examen sumar, lasă să se întrevadă un plan.
Astfel, pentru a-și neutraliza ”adversarii” – care, ca forțe purtătoare a identității umane, sunt reprezentate de familie, de rasă, de religie și de statul național -, amintita oligarhie acționează prin ”intermediari” – respectiv prin tot soiul de formațiuni obscure și dubioase -, țintind nu altceva decât eradicarea diferențelor dintre bărbați și femei, sau chiar angrenarea femeilor într-un război contra partenerilor lor.
Pentru aceasta, în publicații aservite acestui scop, se vehiculează idei primejdioase, precum că bărbații n-ar trebui creditați cu încredere, că femeile au devenit victime ale însuși sexului lor și că, pentru a suplini acest neajuns, s-ar impune un comportament egoist, atent cosmetizat, dar și că împlinirea de sine ar consta în a avansa în carieră, și nu în a-și întemeia o familie, sau că, în sfârșit, sexul e doar ceva distractiv, și nu însăși esența dragostei și a căsătoriei.
Or, aceste concepte au dat roade tot atât de periculoase, materializându-se, într-un final, în dorința femeilor de a se masculiniza cu adevărat, dar și în intenția de a-i efemina pe bărbați. Și încă, mai mult decât atât, au condus la instituirea unor reacții noi, prin care femeile îi socotesc pe bărbați ca fiind singurii vinovați pentru nerealizările lor, dar, în special, care le îndepărtează de spiritul religios, determinându-le să îl sfideze pe Dumnezeu, ignorându-i porunca de a crește – într-o familie, cum se subînțelege din textul biblic -, de a se înmulți și de a stăpâni pământul.
Nici o definiție, deci, nu pare a mai corespunde unui conținut atât de tensionat. Pe de altă parte, nici despre scenariile apocaliptice, inventate de ”activiști”, nu se poate pretinde, cu siguranță, că sunt reale. Așa încât, pentru a stabili adevărul, și a plasa feminismul într-un cadru obiectiv, care să-l și caracterizeze, dar să-l și reprezinte, nu ne rămâne decât, ca de obicei, în toată această luptă, să căutăm răspunsul undeva la jumătatea distanței separatoare dintre femei și bărbați: adică la aceia pe care nimeni nu i-a întrebat nimic, niciodată, despre diferendul dintre părinții lor; mai exact, la copii.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!