Biblia înfățișează ”cuvântul lui Dumnezeu”. Dar adevărurile cuprinse în ea au fost multă vreme puse la îndoială, considerându-se (fără nici un temei), a fi legende, sau povestiri, sau produse ale imaginației. Odată cu apariția fizicii cuantice însă – o ramură a fizicii clasice, care se ocupă cu studierea particulelor subatomice și a transformărilor lor -, ca urmare a numeroase experiențe de laborator, dar și a utilizării efectelor cuantice în tot mai multe industrii, a început a se constata riguros că textele biblice nu sunt simple povești ci – analizate profund -, conțin descrieri exacte, fizic și morfologic, ale structurii, și componenței, și dinamicii unor fenomene descoperite de cercetători abia recent.
Mai important decât lucrul acesta însă e că Biblia nu e alcătuită la întâmplare, ci cuprinde în ea – în aparență abscons, excesiv de abscons – atâtea informații încât, dacă s-ar intenționa, s-ar putea realiza ușor, pe baza ei, studii extinse de cosmogonie, de antropologie, de ontologie, de biologie, de zoologie, dar și de etică, și de jurisprudență, și de artă, și de medicină, și de arhitectură, și de teoria războiului, și de sociologie, și de tot ce își află răsunet în intelectul uman. De aceea o paralelă – sau un demers comparativ – între ceea ce susține Biblia – referitor nu la evenimente, ci la etapele cele mai însemnate din cursul întregii istorii umane, nu cronologic, ci ca devenire – e un act atât necesar, cât – ținând cont de atacurile răuvoitoare, dintotdeauna, îndreptate împotriva religiei – și reparatoriu.
Dumnezeu, deci, a făurit Universul din propriul său gând, manifestat, primordial, în lumină (în ”lumina cea necreată”, cum se exprimă, obiectiv, teologii). Or, în vederea înfăptuirii acestui proiect, ”Dumnezeu a zis: Să fie lumină! Și a fost lumină” (Geneza 1: 3). Adică, înainte de a spiritualiza cuantele care aveau să formeze corpusculi cu masă – determinându-le, cum vor observa savanții de mai târziu, să se ordoneze în sisteme, în celule și în molecule ca și când s-ar supune unui control extern -, și-a creat, sau și-a pus la dispoziție ”materialul” din care urma să fie confecționată lumea: nu altul decât lumina.
”El descoperă ce este adânc și ascuns; El știe ce este în întuneric și la El locuiește lumina”(Daniel 2: 22), se afirmă, pentru probitate, în Biblie, evidențiind – la fel ca în alte o mulțime de cazuri – că, în fond, unele dintre efectele fizicii cuantice, verificate și validate de practica de zi cu zi, se aseamănă până la identitate cu preceptele religioase, susținând, de fapt, același lucru.
Lumina, din punct de vedere fizic, e o radiație electromagnetică compusă din elemente minuscule, indivizibile, numite fotoni, care – conform testelor de laborator – există, concomitent, sub formă de unde de probabilitate și de energie. Sub acțiunea unei conștiințe umane însă, instituită ca observator, undele de probabilitate intră, instantaneu, în colaps, transformându-se în corpusculi cu masă și, în felul acesta, din energie – sau din lumină – iau naștere, misterioase și mișcătoare, cu aparență solidă, particulele materiale. (Inspirat de divinitate, Sfântul Apostol Ioan a consemnat magistral acest proces, fără adaosuri și comentarii, ci doar introducând în textul biblic cuvintele lămuritoare, succinte ale lui Iisus Hristos: ”Eu sunt lumina lumii”; Ioan 8: 12). Apoi, din particulele materiale, potrivit unor legi încă nedescoperite, se formează atomi, care, aglutinându-se într-un sistem, creează celule, celulele se constituie în molecule și, în sfârșit, din mai multe alăturări de molecule se compune materia brută – adică aceea vizibilă, așa-zis ”substanțială”, din care e construită lumea.
Colapsul unei funcții de undă are loc ca urmare a observării acelui sistem sau a măsurării; la nivel macrocosmic însă, nu orice conștiință – sau minte umană – deține capacitatea de a genera particule materiale, ci doar conștiința neparticipativă – adică neimplicată în viața omenirii -, care îi aparține lui Dumnezeu. Altminteri spus – cum foarte exact au remarcat atât fizicienii, cât și teologii -, deoarece Universul e creat din lumină, care are proprietăți electromagnetice, tot ceea ce a rezultat din aceasta nu reprezintă, fundamental, materie, ci energie. Iar pentru că o operă de o asemenea anvergură amețitoare necesita în prealabil un plan, aceiași fizicieni, dar și teologi – însă, de data aceasta, nu într-un acord unanim -, au convenit că acela care s-a slujit de lumină pentru a face lumea e un demiurg colosal, probabil non-fizic, dar omnipotent și omniștient, cunoscut, îndeobște, sub denumirea de Dumnezeu.
În Univers, exceptându-l pe Dumnezeu, singura constantă este socotită a fi lumina. Or, de aici decurg câteva consecințe, dintre care cea mai importantă, desigur, e aceea că, provenind din lumină – sau din gândul lui Dumnezeu -, lumea – sau ceea ce pare să fie lumea – are ca suport existențial, dar și ca mecanism de funcționare, nu altceva decât lumina. Pe de altă parte, atomii emit sau absorb lumină, astfel încât, în final, deși fotonii sunt energie – însă cu aparență materială -, constituția Universului, în esența sa, nu este decât potențială.
Conform Bibliei însă, procesul de zămislire a lumii, iar apoi de funcționare, a mai cuprins, pe lângă lumină, un ”ingredient” special, numit ”informație”. ”Înțelegi tu plutirea norilor, minunile Aceluia a cărui știință este desăvârșită?” se întreabă Iov undeva (Iov 37: 16), și devine clar ca ”bună ziua” că sensul cuvântului ”știință”, în această frază, este acela de ”informație”. Dar informația, pentru umanitate, nu posedă o definiție general acceptată, fiind considerată, în linii mari, ca o reprezentare a realității, dar și a reflecției și a proiecției prin intermediul unei mulțimi de simboluri, ceea ce o transformă, în cele din urmă, într-o categorie de sine stătătoare, cu o existență abstractă.
Însă, așa cum e, informația a oferit totuși cercetătorilor suficiente indicii pentru ca aceștia să conchidă că, în procesul de creare a lumii, a fost indispensabilă, conducând în principal către două idei: întâi că, anterior conceperii lumii, Dumnezeu și-a alcătuit un plan, și apoi – ca repercusiune conexă a acestui plan – că Universul este inteligent.
Nu se știe exact cum se propagă informația într-un sistem. S-a observat însă (fără a se ”decoda” mecanismul în sine) că, la nivel cuantic, sau de fotoni – dar și pe un palier superior, al neutronilor, sau chiar al atomilor – un rol esențial în răspândirea informației îl posedă caracteristicile de nonlocalitate și de inseparabilitate ale stărilor cuantice și ale sistemelor compuse. Or, pornind de aici, s-a stabilit că ansamblurile cuantice individuale sunt, în mod cert, purtătoare de informație (clasică sau cuprinsă în fenomenul de entanglement), și apoi – poate și mai important -, că viul însuși, manifestat în sisteme, conține informații, sub formă de program genetic, predeterminat, încorporat în nucleul lui ca structură macromoleculară complexă numită ADN, sau acid dezoxiribonucleic.
Religia afirmă net: ”De la Tine vine bogăția și slava, Tu stăpânești peste tot, în mâna Ta este tăria și puterea, și mâna Ta poate să mărească și să întărească toate lucrurile” (1 Cronici 29: 12). Prin urmare, potrivit acestor versete, Dumnezeu l-a plămădit pe om întocmai cum a înființat Universul, adică servindu-se, pentru actul său, tot de energie – sau de materie – și de informație, ambele provenind din lumină.
La modul concret, o mulțime de quarki și fotoni, definite, îndeosebi, ca vortexuri de energie, formează, în cooperare, atomii fizici (sau cele mai mici unități componente ale materiei comune, deținătoare ale proprietăților unor elemente chimice), pentru ca, apoi, acești atomi, conlucrând într-un aranjament mai mult sau mai puțin stabil, să dea naștere unei molecule. În componența atomului se află particulele elementare numite protoni – menite să îi confere ”gazdei” identitatea chimică -, electronii – care, ca și ceilalți corpusculi, pot fi descriși în termeni de undă – și neutronii, care îi sporesc atomului masa. Și toate aceste elemente se subordonează cu rigurozitate, deopotrivă, principiului incertitudinii, al lui Heisenberg – care, postulând că e imposibil a se determina unde se găsește un electron la un oarecare moment, existând doar eventualitatea de a prezice numai și numai probabilitatea prezenței sale acolo -, afirmă limpede că ”un fenomen fizic nu poate fi descris
ca o particulă clasică sau ca o undă, ci ca o dualitate formată din cele două”, și principiul de excluziune al lui Wolfgang Pauli (confirmat în 1997 de cercetătorii de la Geneva), care se mai numește și entanglement cuantic și se produce așa: Dintre două particule subatomice, împerecheate cuantic, chiar și când sunt despărțite de distanțe enorme, una va ”ști” în permanență ce ”face” partenera sa. Motivația fenomenului e încă obscură; s-a aflat, în schimb, că, potrivit teoriei cuantice, dacă se știe sensul roririi uneia dintre cele două particule – datorită calității denumite ”spin” -, atunci, în mod sigur, particula împerecheată se va învârti în sens opus, în același ritm.
Pe de altă parte, un factor cu un rol fundamental în crearea materiei – respectiv fenomenul de nonlocalizare – (generator de efecte ciudate, oferind celulelor posibilitatea de a comunica direct între ele, prin frecvențe electromagnetice), a fost remarcat, în premieră, la ”viu” – adică la sistemele cu viață în ele -, de savantul francez Jacques Benveniste (1935 – 2004), care, prin cercetările sale medicale, a demonstrat că celulele se „acordă” una cu cealaltă nu când se ciocnesc, la întâmplare, ci pe baza undelor electromagnetice de frecvență joasă (sub 20 de kilohertzi), pe care „își pun amprenta”. (În Biblie, procesul acesta se află descris în 1 Corinteni 12: 20 și 1 Corinteni 12: 26, unde, în versete surprinzătoare, se consemnează: „Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup”, și: „Și dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este prețuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el”).
Amintitul „acord” se realizează pe frecvențe corespondente frecvențelor din gama radio, în condițiile în care frecvențele nu emit nici un zgomot, chiar și atunci când moleculele se află la mare distanță una față de cealaltă, dar când rezonează la aceeași frecvență. Rezonând reciproc, două molecule formează apoi o altă frecvență, rezonând, la rândul lor, cu o altă moleculă, sau cu un grup de molecule care, în stadiul următor al reacției biologice, li se alătură și tot așa, lanțul se perpetuează, până se constituie o structură organică. (Fenomenul asociat cu aceste frecvențe a fost respins de comunitatea biologică internațională; dar procesul se desfășoară, totuși, atât moleculele specifice, cât și legăturile intermoleculare emițând frecvențe proprii, care, compunând structuri, pot fi reperate, cu instrumentele moderne de cercetare, la distanțe incomensurabile).
Referitor la „viața” în sine – adică la acel „ceva” misterios și fascinant care nu poate fi nici definit exact, nici cuprins cu mintea -, cronicarii biblici s-au pronunțat explicit, dar, totodată, și teribil de încifrat: „Căci după cum Tatăl are viața în Sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în Sine” (Ioan 5: 26). Dar ce este viața cu adevărat, cum a fost „inventată” și în ce constă, nu poate descrie nimeni și probabil că nici nu va putea curând, până când nu se va hotărî Dumnezeu să reveleze cuiva procesul. Nici mecanismul creării materiei vii încă nu a fost demontat – și demonstrat -, rămânând, deocamdată, tot apanajul lui Dumnezeu.
Despre alcătuirea materiei în general, însă, s-a mai aflat câte ceva, care, chiar dacă nu elucidează complet misterul facerii lumii, sugerează posibilități de înfăptuire ale acestui act. Astfel, în urma cercetărilor efectuate în veacul trecut, s-a remarcat că relațiile de incertitudine ale lui Heisenberg îngăduie ca din ceea ce se numește vid să apară electroni, neutroni, protoni, pioni, sau alte asemenea particule infinitezimale, cu condiția să se respecte prompt legile de conservare a energiei.
(S-a mai sesizat și un oarecare raport de mărime, rezidând în faptul că durata de timp a conservării energiei este cu atât mai redusă cu cât energia ivită din vid are o amploare mai mare, și viceversa, cu cât energia creată se dovedește mai mică, cu atât poate fi durata temporală mai mare). Or, din pricina acestor valori de timp foarte mici particulele produse de vidul cuantic – datorită, desigur, fluctuației acelui vid -, poartă denumirea de particule virtuale. Însă, când amintita energie, provenind dintr-o sursă, se epuizează, particulele virtuale se transformă, uluitor, în particule reale, întreg procesul înfățișând o vagă idee despre cum a creat Dumnezeu materia, nu din altceva decât din „nimic”, precum afirmă Biblia.
Din punct de vedere fizic, conceptual, reiese că vidul cuantic s-ar putea prezenta ca o inepuizabilă sursă a materialității crepusculare subnucleare (conform relației Heisenberg – Bohr), dovedind, cu succes, că vidul nu este un spațiu gol, ci un spațiu care conține ceva. Cercetătorii mai numesc vidul cuantic – sau spațiul plin cu particule și cu antiparticule, apărute și dispărute continuu, încărcând incinta cu energii imense, de valori diferite – Punctul Zero, iar energia aflată în respectivul vid – Energia Punctului Zero, care, manifestându-se la nivel macroscopic, în forma cea mai densă, dobândește aspect de materie.
Prin urmare, întrucât Câmpul Energetic al Punctului Zero – sau Conștiința Universală, sau Dumnezeu – le-a oferit moleculelor un mediu propice (sau altceva, de origine încă necunoscută), care să le faciliteze, acelor molecule, virtual instantaneu, posibilitatea de a comunica non-local între ele, interacționând însă, în același timp, permanent, și cu Câmpul Zero, a devenit posibilă crearea materiei vii, sau organice – adică a lumii microbiene, a vegetației, a regnului animal și, în final, a lui Adam și a Evei. Or – au estimat savanții – ar fi posibil ca, în sfârșit, această activitate să se identifice cu multcăutata modalitate aflată la originea efectelor non-locale – adică de incertitudine sau de nonlocalizare – dintre particule, permițând unui corpuscul subatomic să realizeze un contact permanent cu omologii săi. Așa încât, dacă toată materia din Univers interacționează cu Câmpul Punctului Zero – sau cu Dumnezeu -, se subînțelege că întreaga materie este interconectată prin unde cuantice, stabilind conexiuni reciproce între toate particulele din Univers. („Eu și Tatăl una suntem”, precum ne înștiințează Iisus Hristos; Ioan 10: 30).
Conform textului biblic – respectiv „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2: 7) -, Dumnezeu l-a plămădit pe Adam, din pământ, în cea de-a șasea zi a Creației, animându-l apoi, și aducându-l la viață, printr-un proces intim și necunoscut.
Fenomenul, analizat în sine, e încă inexplicabil și considerat un mister. Prin intermediul fizicii cuantice însă – dar și al altor discipline, firește -, nu s-a izbutit a se afla ce e viața (nici cum a fost însuflețit Adam), ci au început a se descoperi amănunte adiacente acelui act, ceea ce oferă omenirii speranța că, într-un viitor apropiat, va cunoaște mai mult. Astfel, s-a constatat că organismul uman conține un fel de tehnologie situată undeva în exteriorul celulelor, care, pe de o parte, are capacitatea să influențeze mediul, obținând energia și substanțele necesare metabolismului, iar pe de alta, celulele înseși,
printr-un procedeu plasat dincolo de înțelegerea umană, construiesc trupul omenesc în întregime, ca și când ar „zidi” o locuință sau un palat.
De asemeni, prin mijlocirea unui câmp similar celui electromagnetic, celulele, în afară de a comunica între ele, dețin proprietatea de a absorbi undele luminoase și de a „lectura” informația adusă de aceste unde. „Citind” câmpurile de informații, celulele, pe de o parte, își stabilesc propria evoluție în cadrul comunității – dovedind că sunt capabile a comunica și prin alte metode, diferite de reacțiile chimice -, iar pe de alta confirmă că există altcineva, din exterior – respectiv lumina – care le controlează. Or lumina, precum spune Biblia „locuiește” și vine – cu informații cu tot – de la Dumnezeu. Așa încât se poate enunța cu claritate: descifrând instrucțiunile din mediul înconjurător – aflate acolo sub forma unui câmp informațional, sau tipar – celulele se adaptează acelor cerințe și, îndrumate astfel, compun țesuturi și programe și cresc, transmițând, totodată, informații preluate din mediu și către celelalte celule, pe care de asemeni le ajută să capete aspectul imaginii fizice a complementului matriceal aflat în afara lor, cu înfățișare de câmp morfic de energie.
Sau, cum atât de pertinent susțineau concepțiile orientale când afirmau că spiritul modelează materia, elementul responsabil pentru alcătuirea lumii materiale fiind câmpul invizibil de energie, izvorât, desigur, din Conștiința lui Dumnezeu. Ori, cum Einstein însuși a observat: „Câmpul este sufletul guvernator al particulei materiale”. (Și, spunând aceasta, se referea, firește, la câmpul morfogenetic). Sau, cum atât de precis explică Mântuitorul, completând ceea ce cuvântase anterior: „pentru ca toți să fie una; așa cum Tu, Părinte, ești întru Mine și Eu întru Tine, tot astfel și ei să fie una întru Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, Eu le-am dat-o lor, pentru ca ei să fie una, așa cum Noi una suntem; Ioan 17: 21, 22).
Făptura umană însă nu s-a vădit întreagă până când Dumnezeu nu i-a dăruit mai întâi suflet, apoi conștiință.
Din perspectivă creștină – sau, prin extensie, religioasă – sufletul e o entitate – sau o caracteristică – distinctă, separată de celelalte funcții spirituale ale unui om, dar identică, sau aproximativ similară cu aceeași proprietate deținută de Dumnezeu (ceea ce, în definitiv, confirmă că Biblia are dreptate, ființa umană fiind construită „după chipul” și „după asemănarea” Creatorului ei): „Îmi voi așeza Locașul Meu în mijlocul vostru, și sufletul Meu nu vă va urî”, rostește Cel Atotînalt undeva (Leviticul 26: 11). Sau: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronomul 6: 5). Potrivit anumitor tradiții spirituale însă, filozofice și psihologice, sufletul reprezintă esența imaterială a unei persoane sau lucru viu, fiind adesea considerat parte integrală și fundamentală pentru conștiință și personalitate, și având capacitatea de a funcționa ca un sinonim pentru spirit, minte sau sine.
(Aristotel, de pildă, susținea că partea intelectuală a sufletului este eternă și separabilă de corp).
Iar din perspectiva „științei zilei”, recent, referitor la acest aspect, doctorul Stuart Hameroff, savant american, profesor emerit în cadrul departamentului de anesteziologie și psihologie al Universității Arizona, dar și directorul „Centre of Consciousness Studies” a conceput, împreună cu Sir Roger Penrose, o teorie cuantică în care, în final – asociind, poate nu tocmai impropriu, conștiința cu sufletul – demonstrează exact ceea ce a afirmat Aristotel: și anume că sufletul uman – conținut, în timpul vieții, în niște structuri din interiorul celulelor cerebrale, numite „microtubule” – reprezintă un rezultat al unui proces definit ca „orchestrated objective reduction”, care se desfășoară înăuntrul respectivelor microtubule.
Când oamenii mor – au sugerat domnii Hameroff și Penrose -, iar microtuibulele își pierd starea cuantică, informația aflată în ele – care nu poate fi distrusă – se disipează, distribuindu-se în Univers, și certifică, indirect, ceea ce Biblia a afirmat de mai bine de trei milenii: și anume, că sufletul e nemuritor.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!