Cultura poate fi definită în zeci de feluri, dar chintesența acestor determinări rezidă, totuși, într-o frază comună: totalitatea valorilor materiale și spirituale create de umanitate în cursul întregii ei existențe. Iar expresia cea mai profundă a acestei culturi e reprezentată, fără îndoială, de artă.
Or, orice om preocupat de valorile spirituale din jurul său a observat că, periodic, această cultură – a poporului său, sau de aiurea, apartenența neavând nici un fel de importanță – suferă, sau a suferit transformări care, cel mai adesea, au desfigurat-o, sau o desfigurează total, deturnând-o de la menirea ei de potențatoare a perenității, a esteticului și a părții înălțătoare din om. Și atunci, în mod firesc, individul va deveni curios să afle de ce cultura, care ar trebui respectată ca un sanctuar, a fost transformată într-o țintă a schingiuitorilor și a mistificatorilor.
Iar răspunsul e pe cât de laconic, pe atât de cuprinzător intrinsec, dar și de odios și, mai ales, de tăios: din interes; din cel mai meschin interes. Sau, mai exact, dintr-o mulțime de interese: istorice, etnice, politice, geografice, militare, sociale etc., sau personale, care toate îi dictează celui ce apelează la un asemenea procedeu incalificabil în primul rând să-și justifice actul, apoi să impună schimbarea ca pe o normalitate.
Astfel, interese etnice dintre cele mai variate au cerut ca istoria neamului românesc să fie ascunsă, sau răstălmăcită, sau, și mai grozav, rescrisă, sau ca din literatură să fie eliminați peste noapte o mulțime de scriitori, sau ca diferite manevre politice, la nivel înalt, să capete o fațetă cosmetizată ș.a.m.d., iar toate aceste proceduri injuste, desigur, nu pot fi etichetate decât ca abominabile. Dar nici una nu e mai înfiorătoare și mai abjectă ca mutilarea culturii în interes personal.
Când un stat agresor îi impune valorile sale națiunii pe care a cucerit-o, demersul parcă mai are o noimă: scopul acelui stat e, poate, anexionist și asta îi solicită să-i influențeze, din punct de vedere cultural, pe cei îngenuncheați, pentru a-i domina ulterior mai ușor, sau pentru a-i ”spăla pe creier”, sau pentru a-i deznaționaliza, ca, în cele din urmă, să-i poată asimila mai lesne.
Însă, când atacul asupra valorilor are loc în interes personal, acesta nu mai poate fi calificat decât ca o josnicie, ca o ticăloșie și ca o mârșăvie fără de seamăn. Și, din păcate, aceasta e forma de agresiune împotriva culturii întâlnită cel mai frecvent, pe plaiurile autohtone, în ultimul timp: pentru a-și păstra un statut social înalt, lustruit și poleit cu o mulțime de titluri, pentru a-și menține o faimă nu tocmai în concordanță cu opera lor, dar și pentru a-și salva reputația terfelită de evenimente (îndeosebi de cele din decembrie 1989), o mulțime de creatori de artă, din diferite domenii – altminteri extrem de culți, cetățeni onorabili și buni creștini -, au ales nu să respecte adevărurile elementare, declarând onest că, prin lucrările lor, au promovat ideologia unui regim ingrat (în schimbul căreia, desigur, au beneficiat de avantaje), ci să-și păstreze punctul de vedere greșit, doar pentru a încerca să se ”salveze”: să-și prezinte, în continuare, produsul artistic ca pe o capodoperă, să influențeze în continuare cultura, să formeze gustul intelectual al națiunii și, nu în ultimul rând, să se bucure de privilegii pe care, în schimbul glorificării și proslăvirii, le-au primit, generos, în trecut, de la protectorii lor comuniști.
Judecând situația în mod obiectiv, orice persoană imparțială nu poate decât să conchidă: ipostaza în care sunt puși de viață foștii corifei din domeniul artistic e, într-adevăr, dureroasă, pentru că trebuie să ai cel puțin o voință de zeu să admiți că, la capătul unei existențe de sclav – în care, pentru a trăi opulent și a fi adulat, ai trudit sub comanda unor călăi odioși -, din munca ta nu mai rămâne nimic; că notorietatea s-a spulberat ca un fum, că imaginea de om integru a pierit și că, în loc să-ți aducă faimă, produsul minții tale te transformă într-un biet măscărici, plătit cu ora pentru a-i distra pe domni. De asemeni, e cumplit de neplăcut, aproape imposibil de îndurat, să accepți faptul că nici averea imensă, dobândită prin slugărnicie, nici mulțimea de titluri, academice sau neacademice, nici faima de care te-ai bucurat cândva, nici prestanța și nici nimic altceva nu te mai pot salva de la un faliment cu ecou. Și, mai ales, nu-ți mai pot reda calitatea de om. Dar parcă e mai indicat ca măcar acum să fii sincer cu tine însuți, să accepți că te-ai înșelat și, în lumina acestei noi transformări, să lași șansa de a redresa cultura și celor neaserviți de fostul regim politic. Deoarece, în cele din urmă, tot acest zbucium de a dăinui, de a păstra niște aparențe oricum pierdute devine o agonie ineficientă, zgomotoasă și inutilă, care, poate, unui popor creștin nu-i stârnește greață, dar, în mod sigur, îi lasă un gust amar.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!