Capitolul 12: Independența
În acest timp în Țara Românească se consolida domeniul domnesc, sau proprietatea care, alături de veniturile realizate la ocne, la vămi, din dările plătite pentru construcția cetăților, a lăcașurilor de cult și a altor clădiri, din amenzi și din plocoane, reprezenta resursa principală a noului stat, iar de la Vicina și din portul Giurgiu negustorii se orientau mai puțin către traseele dinspre litoral și mai mult spre cele din Câmpia Română; nici rutele efectuate pe apă nu erau însă abandonate total, așa încât, conform unor hărți de navigație din anul 1329, comercianții de la Vicina (dar poate și din portul Giurgiu) porneau întâi spre Liov, sau Lemberg, înaintau spre Marea Baltică, apoi se duceau mai departe spre Flandra; totuși, drumul comercial preferat, atât pentru negustorii de la Vicina, cât și din alte părți, rămăsese acela de pe calea apei, pe care marile corăbii cu mărfuri, ridicând ancora, de obicei, de la debarcaderul situat la Oinacu, sau de la țărmul împădurit al insulei Mocanu, străbăteau întâi sudul Munteniei, plutind mereu spre est, apoi, pe râuri, urcau spre Moldova, pe care, de asemenea, o traversau în întregime, acostau în porturi anonime azi, unde comercianții coborau pe uscat, formând caravane, apoi se îndreptau spre Liov, apoi spre Gdansk, de unde, în cele din urmă, îmbarcându-se pe mare, se avântau către Bruges, în vestul Europei, sau către alte localități, ale Flandrei sau ale Franței. Or, o astfel de activitate susținută era incredibil de profitabilă, așa încât, în condițiile în care nivelul de trai în ostrovul Mocanu, și poate și în portul Giurgiu, crescuse exorbitant, numai venitul mitropolitului de la Vicina se cifra la 800 de piese de aur, sau galbeni, pe an, ceea ce, ca beneficiu ecleziastic, reprezenta, pentru acele timpuri, o avere considerabilă.
Schimbările însă deveneau observabile nu numai la Vicina, care, în definitiv, deși, formal, în temeiul unui ipotetic drept de proprietate al Imperiului Bizantin asupra fostei Theme Paristrion-Paradunavon, aparținea acestuia, era, totuși, o colonie a Republicii Genova, sau în portul Giurgiu, ci pe tot cuprinsul Țării Românești, unde orașele, primind, de la domnitor, o oarecare autonomie, erau conduse de un sfat urban, ai cărui membri se numeau pârgari, și de un primar, cunoscut ca „județ”, toți însă subordonați unui reprezentant al stăpânirii, respectiv vornicului sau pârcălabului. Viața economică era supravegheată de funcționari așezați în cancelariile orășenești, unde instrumentele obișnuite de lucru constau în pecetea cetății și în catastif, iar în aglomerările urbane, alături de sfatul pârgarilor, mai exista un consiliu, mai larg, compus din sfetnici ai târgului și din reprezentanți ai comunităților străine din teritoriu. Judecătorul suprem însă era domnitorul, care, doar el, convocând sfatul țării, avea calitatea de a pedepsi cu moartea sau de a pronunța sentințe în pricinile pentru pământ. Sub domnitor se aflau moșierii, sau marii boieri, care exercitau dreptul de judecată pe propriile domenii; țăranii liberi însă – deși satele erau cârmuite de cneji sau de juzi, dar și de oamenii aristocraților, sau de vătămani – se supuneau judecății împuterniciților obștii, iar târgoveții – jurisdicției dregătorilor domnești.
Toate aceste instituții însă necesitau cheltuială, așa că întâi vodă Basarab, apoi urmașii săi, au permanentizat și au regularizat colectarea de dări, stabilind ca acestea, denumite „câblă”, sau „găleată”, să se strângă din recoltele de cereale, din producția de animale (sub numele de „deseatină”, sau zeciuială, sau dijmă, care se percepea din oi, din porci și din stupi), și din „vinicit”, sau din vinul obținut din vii. Pe lângă dări, care se achitau de regulă în natură, chiar și de către comercianți, și care constituiau izvorul principal de resurse, locuitorii noului stat mai erau obligați să presteze diverse munci, pentru țară sau pentru domnitor, sau diferite slujbe, precum participarea la oaste sau asigurarea pazei comunitare.
Nu se știe dacă sistemul de taxare și de impozitare practicat atunci în Țara Românească s-a născut din inițiativa exclusivă a lui Vodă Basarab – despre care, conform unor mărturii datând dintre anii 1332-1370, atribuite fiului lui Tihomir, s-a avansat ipoteza că, deși era creștin ortodox, ar fi avut printre înaintași un strămoș angajat ca funcționar în Imperiul Mongol, pentru a ștampila suprafețe de ceară, ceea ce i-a determinat mai târziu pe unii istorici să-i atribuie, deopotrivă, și un nume cuman, și o origine de aceeași natură -, însă e cert că el a dat randament și că a fost transmis, spre îmbunătățire, din generație în generație. Perioadele de pace însă erau extrem de rare, și desele încăierări ale populațiilor aflate în zonă, animate de interese diverse (toate însă cu aceeași țintă: de a face orice pentru a supraviețui), produceau întotdeauna urmări nu numai pentru participanții la lupte, ci pentru toate semințiile care trăiau acolo.
Nu toate consecințele însă, răsfrânte, fatal, în calitatea lor de ocupanți majoritari ai regiunii de la nord de Dunăre, asupra românilor, generau o înrăutățire a vieții lor, unele dovedindu-se, în timp, chiar îmbucurătoare. Așa s-a întâmplat la 28 iunie 1330 (sau, conform altor surse, la 28 iulie 1330), când, sub conducerea țarului Mihail Șișman, înrudit cu voievodul Basarab I, armata bulgară, deși sprijinită de un corp de oaste din Țara Românească și de 15 000 de soldați tătari, supuși ai hanului Oz Beg, adept al unei politici de dezbinare, a suferit, în confruntarea de la Velbujd (azi Kjutendil) cu oastea sârbă a lui Ștefan Decansski, cunoscut ca Ștefan al III-lea Uros, o severă înfrângere, care, urmată de o reînnoire a unui tratat cu Veneția înfăptuită de regele Uros al III-lea în același an – prin care li se deschidea negustorilor venețieni calea spre România direct prin Serbia, iar protecția acordată călătorilor porniți către Constantinopol sau către interiorul Imperiului Bizantin se retrăgea dacă aceștia tranzitau Bulgaria -, a izolat, politic și economic, Bulgaria pentru totdeauna, determinându-i pe cronicari să nu mai scrie nimic apoi despre prezența ei la nordul gurilor Dunării.
Cu alte cuvinte, prezența bulgarilor la nord de Dunăre (care, deși bizantinii nu le îngăduiau ingerințe pe teritoriul lor, e posibil să fi generat presiuni pentru a stoarce cumva taxe de la comercianți, sau de la călători), a fost eliminată, așa încât, plimbându-se liber prin acele locuri, cronicarul arab Ibn Batutah, căruia nu i s-a părut deloc ciudat că, în timp ce în jurul lor se purtau necontenite războaie, și se petreceau lucruri rele, oamenii din lunca fluviului continuau să trăiască normal, afluindu-se la hanul de la Oinacu, sau la debarcader, sau înghesuindu-se la stabiliment, ajungând la Vicina, a avut liniștea de a consemna în manuscrisul său că orașul de pe ostrovul Mocanu era „mic, dar frumos și foarte bine întărit”, remarcând apoi atât palatul, probabil al consulului genovez, sau chiar al guvernatorului bizantin, cât și mitropolia, precum și „bisericile și casele”, „foarte frumoase”, de asemenea, în viziunea sa.
Îndepărtarea bulgarilor de la frontiera de sud a Munteniei însă le-a oferit numaidecât prilejul, marilor feudali maghiari și clerului catolic superior din Regatul Ungar (pe care acțiunile militare, precum și convingerile religioase creștin-ortodoxe ale voievodului Basarab I îi deranjau de mult), de a stărui pe lângă suveranul maghiar Carol Robert de Anjou și a-l îndemna să declanșeze o campanie împotriva Țării Românești, cu scopul de a o subjuga și de a-i schimba credința. Carol Robert de Anjou a concedat, în cele din urmă, iar expediția, pornită în luna septembrie, și-a fixat ca prim obiectiv ocuparea Banatului de Severin – datorită, desigur, ieșirii sale la Dunărea Inferioară, sau la cea mai renumită cale comercială a Europei -, pe care, după ce ungurii l-au cucerit, regele l-a trecut sub comanda lui Dionisie Szecky.
La vremea aceea, în condiții firești, din pricina decalajului de dezvoltare, statului lui Basarab I, cuprinzător a aproape 400 000 de suflete, i-ar fi venit extrem de greu a lupta de la egal la egal cu Regatul Ungar, a cărui armată, bine dotată și instruită, era faimoasă în zonă; de aceea suveranul român i-a propus lui Carol Robert de Anjou, în schimbul păcii, 7000 de mărci de argint, sau, în echivalență, 1 680 000 de dinari, sau 1 157,904 kilograme de argint curat, în lingouri, precum și alte daruri, ceea ce, în afară de maturitatea politică a domnitorului român, dovedește și faptul că, în condițiile în care în Țara Românească nu existau mine argentifere, toată acea imensă bogăție provenea din schimburile economice cu așezări portuare precum Vicina (despre care, de altfel, se știa foarte bine că, întocmai ca și alte colonii genoveze, prefera a încasa de la Hoarda de Aur, în procesul negustoresc, lingouri de argint, cu precădere), sau Giurgiu, însă și din taxele comerciale impuse negustorilor din șesul Munteniei.
Suveranul maghiar însă a refuzat și, ca semn al deciziei sale, a pornit prin Oltenia, cu un șir de prelați și de călugări catolici în urma trupelor, cărora intenționa ca, de îndată ce armata ungară avea să cucerească întreaga Muntenie, să le predea bisericile din regiune, ajungând astfel, nesupărat de nimeni, până la Cetatea Argeșului, unde se pare că a făcut un popas strategic. Apoi a pornit din nou, urmându-și planul în amănunt, dar, la Posada, într-o trecătoare ca un tunel (bănuită, mai târziu, a fi fost pasul Loviștei), deodată asupra armatei maghiare au început să se prăvălească, din toate părțile, dar cu deosebire de sus, de pe crestele înalților pereți, o mulțime de stânci, de trunchiuri și de bolovani, care, prinzându-i pe ostași ca într-o cursă, au strivit, au rănit și au ucis un număr imens dintre ei.
Surprinși, o parte dintre soldații maghiari au încercat să scape fugind către extremitățile acelui pas, dar, în vânzoleală și în larma grozavă, în față li s-au ivit, înarmați cu arcuri, cu sulițe, cu săbii și cu ghioage, dar și cu topoare, cu furci și cu coase, teribilii războinici români, îmbrăcați cu ițari, cu cămăși de in, cu sarici și cu căciuli de miel, și încălțați cu opinci (scuturi, genunchiere și cămăși de zale purtau doar foarte puțini, aristocrații, în special), care, sprijiniți și de un pâlc de tătari trimiși de hanul Oz Beg, au început a-i tăia și a-i măcelări.
Încleștarea, efectuată în mai multe rânduri, prin zvâcniri scurte și sângeroase, a durat de pe data de 9 noiembrie până pe data de 12, însă, în acel iureș cumplit, din care însuși regele Carol Robert de Anjou de-abia și-a salvat viața, schimbându-și veșmintele cu ale unui slujitor, s-au prăpădit o mulțime de unguri, prelații și călugării probabil că s-au predat, iar înfrângerea totală a armatei maghiare i-a acordat proaspăt întemeiatului stat românesc posibilitatea de a-și declara independența. Așa încât, sustrăgându-se în mod oficial de sub suzeranitatea catolică maghiară, Țara Românească, de rit creștin ortodox, a lovit dintr-o dată, involuntar, atât în interesele genovezilor catolici de la Vicina, pe care i-a văduvit de sprijin, cât și în cele ale călugărilor franciscani din același oraș, dar incluși într-o jurisdicție din marea Asie, cu centrul la Peking, împărțită în custodiile Gazaria și Saray, despre care se menționează într-o listă a mănăstirilor din vicariatul Tartariei Aquilonare, păstrată în manuscris, unde se enunță clar că orașele Vicina, Mauro Castro și Delena, sau Selena (sau poate Sulina) aparțineau custodiei Gazaria; după lupta de la Posada însă atât statutul enoriașilor genovezi, cât și al călugărilor franciscani a devenit dintr-o dată incert. Prin urmare, prin forța împrejurărilor, când Țara Românească și-a cucerit independența, cel mai puternic om de la Marea Neagră a rămas marele han mongol Oz Beg, pe care, pentru că încuraja comerțul de orice fel, și îl proteja, negustorii de pretutindeni îl venerau, în timp ce bizantinii, recunoscători aceluiași conducător tătar, înrudit, prin căsătorie, cu împăratul lor, pentru că îi sprijinea militar, nu încetau a îl lăuda.
Faptul că la Marea Neagră, unde marele han Oz Beg deținea supremația, comerțul înflorea impetuos e relevat și de detaliul că negustorii venețieni, dorind și ei să se îmbogățească, dar găsind locurile privilegiate de pe litoral ocupate de genovezi, le-au cerut, în anul 1332, tătarilor permisiunea de a se așeza alături și, obținând-o, au înființat o colonie nu în altă parte decât pe Don, la Tanais, de unde puteau aproviziona întregul Imperiu Mongol.
În anul 1333 însă un fapt cotidian, banal în aparență, care, în vremuri obișnuite, n-ar fi trebuit să intereseze pe nimeni, a dat naștere germenilor unui fenomen transformat, în final, pentru o parte a Europei, într-o catastrofă: rugat stăruitor de către soția sa, frumoasa Bayalun, hanul Oz Beg i-a îngăduit acesteia să se ducă, pentru un timp, la Constantinopol, să-și vadă tatăl – respectiv pe împăratul Andronicos al III-lea Paleologul. Dar cocheta Bayalun, de îndată ce a ajuns la Bizanț, speriată, poate, de perspectiva de a fi silită, dacă s-ar fi întors la Karakorum, a se converti la islam, sau, pur și simplu, înspăimântată de ferocitatea soțului ei, a refuzat să se înapoieze în Imperiul Mongol, iar furia marelui și cumplitului han, când a aflat despre trădare, nu a mai cunoscut hotare.
Totuși, o oarecare vreme, scrâșnind și spumegând, Oz Beg – precum reiese atât dintr-o cronică a călugărilor franciscani, alcătuită de Paulinus de Veneția, în care, într-o listă din 1334 a mănăstirilor franciscane din vicariatul Tartariei Aquilonare, orașele Vicina și Mauro Castro încă se mai regăsesc, cât și dintr-o „relație de martiri a fraților minori din Orient”, datând de prin anul 1334 și păstrată la British Museum, atestatoare a amănuntelor că franciscanii posedau, lângă Dunăre, în cetățile Vicina, Mauro Castro și Chersom, unde s-a aflat în exil însuși fericitul Clement, viitorul papă Clemenos Sextus, nu mai puțin de 18 mănăstiri -, și-a înghițit mânia, reușind să se controleze fără a face rău nimănui, așa încât, conform portulanului lui Angelino Dulcert, pe la 1335, drumul comercial dintre Marea Baltică și Marea Neagră (cunoscută pe atunci și ca „Marea Liovului”), unde, având ca punct intermediar orașul Liov, se întâlneau negustorii din nordul pontic, dar și din Hansa, pentru a naviga, prin Marea Baltică și prin Marea Nordului, spre Flandra și Bruges, sau cel care ajungea la Vicina, la Moncastro și la Licostomo, au continuat să fie bătute.
Însă, în anul 1337, răbdarea hanului Oz Beg a ajuns la capăt, mânia clocită în suflet atâta timp l-a năpădit, dorința de a se răzbuna pentru umilința îndurată i-a aprins judecata și, convocând mai multe corpuri de oaste, le-a mânat, probabil pe la sud de Dunăre, atât către ținuturile bizantine din fosta Themă Paristrion-Paradunavon, cât și către celelalte regiuni imperiale din Tracia, unde, în 15 zile, puhoiul mongol a capturat un număr uriaș de prizonieri (calculat, mai târziu, a se fi ridicat, împreună cu numărul celor prinși în anul 1324, la impresionanta cifră de 300 000 de oameni), declanșând apoi o îngrozitoare campanie de pedepsire.
La Vicina, ecourile cumplitei invazii, care se apropiau de oraș, i-au neliniștit și i-au înspăimântat într-atât pe toți încât mitropolitul Macarie, deși cunoștea toleranța religioasă manifestată până atunci de tătari, intuind, de data aceasta, că era foarte posibil a fi și ei atacați, a întreprins în grabă, mai mult decât probabil, demersuri pentru a părăsi orașul. De la Constantinopol însă, către care se pare că și-a îndreptat înaltul prelat întemeiatele temeri, i s-a răspuns, sub formă de sfat, să rămână pe loc, pentru a-și îmbărbăta enoriașii, așa încât, în documentele de la Patriarhia Constantinopolului s-a scris apăsat, referitor la perioada aceea, că fericitul Macarie, mitropolit de Vicina, „a promis că va rămâne în eparhia sa”, alături, desigur, de turma încredințată lui spre păstorire. Totuși, conform unui document din anii 1337-1338, în care se menționează că orașul Vicina, aflat, anterior, sub control bizantin, a intrat, de la data aceea, sub stăpânirea unor „păgâni infami”, mongoli, tătari sau turci, se pare că hanul Oz Beg a trimis în ostrov un reprezentant, însoțit de oaste, care, evident, i-a alungat pe consul și pe guvernator, subordonați Constantinopolului, și s-a așezat în locul lor.
Documentele referitoare la ocupația tătară a cetății Vicina, de asemenea, lipsesc. Dar, în concordanță cu spiritul vremii, e de presupus că nu toți creștinii au dovedit tăria de caracter a mitropolitului Macarie și, deși călugării franciscani aveau „ucenici” în mănăstirea lor, pe care îi învățau să scrie și să citească, folosind Biblii traduse în limba latină, e foarte posibil ca o parte din ei să-și fi abandonat misiunea și să se fi retras, cum, la fel, se prea poate ca, pentru a îngropa morții în cimitir, pentru a sfinți cununii sau pentru a boteza, vidul lăsat de franciscani să fi fost umplut de preoți creștin ortodocși, nu prea mulți, evident, dar chemați de genovezi și sosiți de pe uscat.
În Tracia însă bizantinii se pare că, regrupându-se, au opus rezistență, înfuriindu-l din nou pe conducătorul suprem al temutului Imperiu Mongol, care, renunțând, în cele din urmă, la orice simulacru de toleranță, în anul 1338 le-a poruncit armatelor sale să pornească o altă campanie, de astă dată de-a lungul Dunării, unde hanul Uimur-beg, comandantul Hoardei de Aur, a atacat întâi cetatea romană de pe insula Păcuiul lui Soare (aflată la numai 18 kilometri de mitropolia Dristra-Silistra, cu scopul de a o apăra), nimicind-o din temelii, apoi, ajungând la Giurgiu, a asediat fortăreața de lângă oraș, omorându-i pe soldații destinați a o păzi, dacă aceia nu au fugit la timp și distrugând clădirea. Pe locuitorii din așezare, plătitori, prin intermediul cneazului lor (sau poate chiar al domnitorului întregii țări) de tribut, atât de necesar întreținerii administrației mongole, probabil că i-au cruțat, neatacând (potrivit vagilor urme descoperite, mai târziu, de arheologi) nici orașul, nici portul; în schimb există dovezi foarte sigure că, părăsind Cetatea Giurgiu, Uimur-beg și oamenii săi s-au îndreptat întâi spre Oinacu, unde, poate, întrucât cea mai mare parte a funcționarilor, precum și personalul de la stabiliment, se refugiase, au jefuit depozitele din împrejurimi și hanul, apoi, trecând Dunărea chiar pe la debarcader, cu bacul aflat în uz, precum și cu ambarcații de lemn, au intrat în agenția comercială construită pe ostrov și au prădat-o. Între timp însă corăbiile negustorești din port, oamenii de afaceri, funcționarii și probabil o parte dintre locuitori, alarmați, se retrăseseră în alte zone, așa încât mongolii, găsind acolo doar pe reprezentantul lor, cu puțină oaste, trimiși pe insulă cu un an înainte, precum și câțiva sclavi și câțiva lucrători, dar și pe mitropolitul Vicinei și pe franciscani, înțelegând că, totuși, emporia era prea valoroasă din punct de vedere economic pentru a o elimina, s-au mulțumit să reafirme că ei erau adevărații stăpâni ai regiunii, apoi au încărcat prăzile în ambarcații, au trecut pe uscat și s-au pierdut pe câmp. Iar locuitorii, observând, pe de o parte, că tătarii nici nu răpiseră, nici nu uciseseră pe nimeni, iar pe de alta că, totuși, regimul juridic impus de ei, prin înlocuirea consulului și a guvernatorului cu un împuternicit mongol, nu diferea foarte mult de stilul genovez de administrare, dar, mai ales, că le îngăduia să își păstreze autonomia, menținând în continuare la conducerea insulei propriii lor magistrați, votați de populație, n-au mai avut ezitări și s-au întors în masă, reluându-și preocupările anterioare năvalei. De aceea, încrederea cetățenilor Republicii Genova, sau a adevăraților proprietari ai ostrovului Mocanu, în onestitatea Hoardei de Aur a sporit din nou, iar în anul 1339, când hanul Oz Beg, mai răcorit acum, că se răzbunase, întâi a încheiat un nou tratat comercial cu genovezii (celor dinspre Crimeea chiar permițându-le să reconstruiască zidurile cetății Caffa), apoi – conform portulanului lui Angelino Dulcert, în care câteva precizări se referă la drumul negustoresc pornit de la Vicina spre Monocastro și Licostomo, și ajuns, pe Valea Siretului, în orașul Liov, de unde aproape toți vânzătorii se îndreptau spre Marea Baltică și mai departe -, a consimțit a-i proteja din nou pe comercianți, apărându-le rutele, chiar s-a apropiat de apogeu. Însă genovezii erau prea buni diplomați pentru a nu înțelege că maleabilitatea tătară era doar de conjunctură, așa încât, după ce Vicina fusese amenințată în însăși ființa ei, și-au luat măsuri și, gândind în perspectivă, au început a-și construi și alte cetăți, în alte părți, precum fortăreața de la Enisala, de pe ruinele vechii zidiri Heracleea, cunoscută și ca Bambola, amplasată în centrul Dobrogei.
De altfel, bunăvoința mongolă nu l-a înșelat prea mult nici pe mitropolitul Macarie, care, deși rămas în scaunul său de la Vicina, și-a dat seama că, pentru a se bucura de pace în viitor, orgoliul tătăresc trebuia gâdilat și, de aceea, poate sfătuindu-se cu magistrații, a acceptat ca, pe una dintre clădirile cele mai înalte din ostrov, să fie plantat, pentru a flutura, precum s-a văzut pe hărțile nautice ale Vicinei, începând de pe la 1340, steagul cu tamga, sau cu tarak tamga inconfundabilă a Hoardei de Aur (un simbol care se pare că ar fi reprezentat dreptatea împărțită de han). Comerțul însă, întrerupt doar în timpul asediului mongol, s-a reluat de îndată ce tătarii s-au retras la nord de Pont și, porivit lucrării „Prattica della mercatura”, scrisă, între anii 1335-1340, de italianul Francesco Balducci Pegolotti, agentul comercial al familiei Bardi, din Florența, Vicina a devenit din nou furnizoarea unui soi de grâu care, alături de cel „de la Assilu – sau Laxilucio, din Dobrogea” -, valora „la fel ca cel din Caffa” sau ca sortimentul „cel mai bun, din toată Marea Neagră și din Khazaria”. Mai târziu, în lumina dezvăluirilor din „Prattica della mercatura”, un istoric român, observând interesul pentru cereale atribuit comercianților genovezi de Pegolotti, a conchis că, într-adevăr, în ceea ce privea exportul de graminee, Vicina „furniza grâu pentru porturile sale cel puțin în egală măsură cu Bărăganul și Bugeacul”. Or, desigur că n-ar fi putut face asta dacă n-ar fi fost plasată în imediata apropiere a Câmpiei Române, sau în marginea celui mai mare grânar al țării.
Dar, de cum s-au umplut drumurile comerciale din nou cu corăbii și cu caravane, peste Europa s-a abătut o cumplită calamitate: a început a bântui Marea Ciumă, sau Moartea Neagră, despre care se credea că sosise din China, adusă de negustori pe amplele căi de transport ale Imperiului Mongol. Se pare însă (conform documentelor, care nu menționează nimic în sensul acesta), că pandemia a ocolit lunca Dunării, și atât la Vicina, cât și în portul Giurgiu activitatea comercială a continuat neîncetat.
De altminteri, dezvoltarea neîntreruptă a orașului Vicina se pare că reflecta însăși evoluția genoveză de la Constantinopol, unde supușii Republicii Genova, după ce se instalaseră temeinic în cartierul Pera, pe care, cu acordul împăratului bizantin Andronic al II-lea, îl fortificaseră încă de dinaintea anului 1328, își desfășurau combinațiile cu o asemenea intensitate încât pe la mijlocul secolului 14 obțineau, din taxele vamale, potrivit cronicarului Nicephor Gregoras, 200 000 de hiperperi anual, în timp ce bizantinii, spre comparație, în același interval de timp adunau doar 30 000 de hiperperi. Or, belșugul acela, poate nesperat altădată, se pare că le-a insuflat curaj, deoarece, încet, încet, au acaparat întreaga piață de grâu de la Constantinopol, ceea ce le-a permis ca, pe de o parte, deținând monopolul, să le vândă bizantinilor cereale stricate, sau amestecate cu paie, iar pe de alta, conform unor memorii trimise de Athanasios al III-lea, patriarhul Constantinopolului, împăratului din vremea aceea, să colecteze, în urma vânzărilor, aproape tot aurul și tot argintul din localități.
În anul 1343 însă, deși, în general, până atunci, tătarii respectaseră prevederile tratatelor încheiate cu genovezii, Republica Genova, sesizând slăbiciunea Imperiului Mongol, intrat în declin, le-a transmis reprezentanților ei de la Caffa că pot acționa și, numaidecât, comercianții genovezi de pe țărmul nordic al Mării Negre, declanșând o sângeroasă încleștare armată cu forțele tătare (care avea să acopere o perioadă de 4 ani), și-au proclamat independența față de Khanbaliq (sau Shangdu, sau Dadu, cum se numea capitala care înlocuise orașul Karakorum, și care avea să devină Beijingul din ziua de azi).
Privit în sine, pentru oamenii de la Vicina, fenomenul, întrucât se petrecea atât de departe, nu părea deloc important; mitropolitul Macarie însă – care poate că nu cunoștea cum gândesc mongolii, dar știa cum reacționează o ființă ultragiată și, mai cu seamă, un mare han -, așteptându-se la noi represalii de la tătari, a considerat, în aprilie 1343, că e mai indicat să plece la Constantinopol, unde, potrivit hârtiilor vremii, e foarte posibil (deoarece în același an, în scaunul său arhiepiscopal din ostrovul Mocanu s-a așezat altcineva), să fi devenit un simplu mitropolit „in partibus”.
De slăbiciunea mongolilor însă nu au profitat doar genovezii, ci și românii, prin persoana domnitorului lor Basarab I, care, în anul 1345, a izbutit, în sfârșit – după ce, constrâns diplomatic, a acceptat din nou suzeranitatea maghiară -, atacând oștile tătărești din Câmpia Română, aliat cu însuși Ludovic I al Ungariei, să-i alunge lent, dar definitiv (printr-o serie de bătălii purtate pe o perioadă de nu mai puțin de 5 ani), pe mongoli dintre hotarele țării sale, extinzându-și stăpânirea atât asupra Munteniei răsăritene, cât și a întregii zone de la nordul gurilor Dunării (care, întinsă de la Prut către Nistru, tocmai de aceea avea să-i împrumute numele, devenind Basarabia de mai târziu), obligând Hoarda de Aur să își retragă dominația de la Marea Neagră și, foarte probabil, silindu-i pe genovezii de la Vicina să îi admită controlul.
Așa încât, de îndată ce steagul cu tamga Hoardei de Aur a dispărut de pe vârful cel înalt de clădire al agenției comerciale, iar de pe urma fioroșilor baskaci, sau colectori de biruri, nu au mai rămas decât amintirile faptelor lor, înscrise în letopisețe, precum și câteva toponime, ca numele de sat Bascacouți, din nordul Moldovei, sau Băscăceni, din același ținut, la Vicina, ca și în portul Giurgiu, sau la Chilia, sau la Licostomo, negoțul a înflorit din nou, mai impetuos ca până atunci, angrenând în iureșul său toate mărfurile „susceptibile de a face obiectul unui schimb bănesc”, aflate, cantitativ, într-o creștere substanțială acum și, prin urmare, contribuind la dezvoltarea orașelor, precum și la intensificarea relațiilor comerciale, dar, mai ales, acordând un amplu avânt așa-zisei negustorii de tranzit, desfășurată, cu mare succes, de-a lungul tuturor căilor de pe uscat sau de pe apă existente în Câmpia Română.
Acum însă, când se prea poate ca domnitorul Basarab I să-și fi arătat simpatia pentru comerț față de toate popoarele lumii, în lunca Dunării, dar și la Marea Neagră, alături de genovezi s-au ivit, masiv, venețienii, iar profitul imens realizat atât de unii, cât și de ceilalți, i-a atras foarte repede și pe negustorii din Ragusa, precum și din Liov, dar și pe sașii din Transilvania. De aceea (deși monedă proprie, care ar fi putut sluji ca exemplu, posedau și raguzanii, pe coasta Dalmației, aflată azi în Croația), marii boieri din sfatul lui Vodă Basarab, adoptând un nou sistem monetar, au optat, totuși, pentru nominalul venețian, concretizat în „groși”, sau „matapeni”, care, deoarece servea la tranzacționarea unui volum mai mare de mărfuri, a primit numele de „ducat” și a devenit moneda de schimb a Țării Românești.
Coabitarea atâtor neamuri de comercianți în lunca Dunării și la Marea Neagră nu a exclus, totuși, rivalitatea dintre reprezentanții lor și, foarte curând, luptele și hărțuielile dintre negustorii genovezi și venețieni, de pildă, angajate pentru supremația la Marea Neagră (precum, de altfel, și acelea din bazinul oriental al Mării Mediterane), sau dintre neguțătorii sosiți de la Raguza și autohtonii români, sau sași, care, efectuând comerț pe uscat, prin nordul Peninsulei Balcanice, prin Croația, prin Bosnia și prin Serbia se întreceau în a-și asigura (înainte de a se îndrepta către Vicina și spre portul Giurgiu, pentru ca apoi să se orienteze către cetățile răsăritene de la gurile Dunării și de la Marea Neagră) dreptul de depozitare în marele oraș Vidin, nu au mai surprins și nu au mai contrariat pe nimeni. Beneficiile cele mai copioase însă le realizau tot genovezii, care, izbutind, de-a lungul timpului, să instituie un fel de monopol asupra traseului dunărean de la Vicina la Licostomo și la Chilia, apoi din deltă către Pera, sau Caffa, sau către alte așezări de la Marea Neagră, unde își transferau mărfurile numai și numai pe apă, nu au mai permis nimănui, decât cu mare parcimonie, să le folosească ruta.
În anul 1347 însă hanul Gianibek, sau Janibeg, supărat pe genovezi, care își proclamaseră independența, dar, mai ales, stimulat de faptul că, pierzând controlul asupra lor, pierdea și profitul, a asediat cu furie orașul Caffa, din peninsula Crimeea, sperând să-l cucerească și să și-i aservească din nou pe negustori. Dar asediul se prelungea și genovezii, închiși între ziduri, nu dădeau nici un semn că ar ceda; de aceea, speculând împrejurarea că în rândurile ostașilor mongoli izbucnise o epidemie de ciumă, Gianibek a poruncit supușilor săi să arunce peste metereze, în centrul cetății, mai multe cadavre ale unor tătari răpuși de boală, infectându-i rapid pe cei din interior și silindu-i pe genovezi să se îmbarce pe navele lor și, în încercarea de a se proteja, să se refugieze către sudul european. Moartea Neagră însă se afla în trupurile lor, continuându-și lucrarea și, în foarte scurt timp, deși o mulțime de conducători ai vremii au luat măsuri, alungându-i pe genovezi din porturile lor, a secerat nu mai puțin de 20 de milioane de europeni, plus încă alte 80 de milioane la nivelul întregului Pământ. Însă, ca și în urmă cu șapte ani, se pare că, datorită faptului că genovezii contaminați au ales să se replieze prin apele sudului european, cumplitul morb nu a cuprins nici Vicina, nici portul Giurgiu, nici așezarea, și nici localitățile din Câmpia Română.
Tot în anul 1347, în Dobrogea, între puterile maritime ale Republicii Genova și forțele similare ale Imperiului Bizantin s-a declanșat un conflict – numit, mai târziu, de către istorici, „războiul Galatei” -, care a durat un an și care, se pare, nu a avut altă miză decât aceea comercială; s-a desfășurat prea departe de câmpiile Cetății Giurgiu însă pentru a afecta Vicina, așa încât locuitorii ostrovului Mocanu, în timp ce, între anii 1347 și 1348, pe scaunul mitropolitan din oraș s-a aflat Kiril, căruia i-a urmat Iachint, și-au văzut în continuare de viața lor. Totuși, acel conflict minor i-a lămurit pe genovezi, arătându-le că potențialul ofensiv al Bizanțului, măcinat de confruntări, slăbise considerabil și, în consecință, în anul 1348 Republica Genova i-a declarat război întregului imperiu de la Constantinopol, în urma căruia, în anul 1349, ieșind învingătoare, s-a emancipat de sub sâcâitorul control bizantin, cel mai probabil (în condițiile în care oricum îi plăteau un tribut domnitorului român Basarab I) alungându-l pe guvernatorul „romeu” de la Vicina, înlocuindu-l cu un dregător indigen, român, sau poate chiar genovez și luând în stăpânire, în afară de insula Mocanu, pe care deja o posedau, atât o mare parte a Dunării de Jos, cât și orașul Kilia (astăzi Chilia Veche, din România).
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!