La începutul anului 1873, spre primăvară, pe un șantier arheologic situat la Hisarlâk, în partea de nord-vest a Turciei, domnul Heinrich Schliemann, de naționalitate germană, însă stabilit în SUA, om de afaceri, foarte bogat, antropolog, istoric de artă, arheolog, poliglot, cu studii universitare târzii, lovea îndârjit cu târnăcopul în sol, pe terenul pietros al unei coline, animat de un singur gând: să descopere, în sfârșit, un ansamblu arhitectonic, sau alte vestigii, care să dovedească irecuzabil, învingând scepticismul comunității arheologice internaționale, că sub pământul acela reavăn, sfârtecat și răscolit de șanțuri, se afla însăși Troia.
Nu era singur. În jurul său, în afară de muncitori, în număr de peste o sută, angajați dintre localnici, de domnul inginer A. Laurent, conducătorul lucrărilor, de servitorul personal, adus din SUA și de trei supraveghetori – toți remunerați copios, întrucât averea exorbitantă pe care domnul Schliemann o poseda îi îngăduia să fie generos în exces -, se mai afla și doamna Sophia, soția sa, o grecoaică frumoasă și devotată, mare amatoare de artă, mai tânără ca el cu 28 de ani, originară din Atena, care, ca și domnul Schliemann, îl admira pe Homer – implicit opera acelui misterios poet – cu toată ființa sa, încredințată fiind, ca și soțul ei, că în versurile epopeelor antice Iliada și Odiseea se găseau suficiente indicii care să-i conducă spre Troia.
Iar previziunile, parțial, li s-au confirmat: în 1870, 1871 și 1872, săpând, pe propria cheltuială, pentru a-și îndeplini un vis din copilărie, în Asia Mică – unde abordarea sa arheologică, spre deosebire de practica timpului, deși a provocat uneori distrugerea unor străvechi vestigii, s-a revelat, totuși, ca fiind științifică -, domnul Schliemann a descoperit, în sfârșit, urme care să îl îndreptățească să creadă că găsise Troia – Troia cea fascinantă, Troia cea legendară, Troia despre a cărei istoricitate reală cei mai mulți dintre savanții și arheologii lumii se îndoiau. Îi lipseau însă probele incontestabile, dovezile învederate, certe și zdrobitoare, fără de care toate concluziile sale rămâneau doar în stadiul de teorie și, de aceea, acordându-i același credit nelimitat lui Homer – a cărui operă o știa aproape pe dinafară -, în 1873 a revenit la Hisarlâk pentru a treia oară, însoțit, ca de obicei, pentru încurajare, de doamna Sophia, consoarta sa.
(Mai fusese căsătorit, cu o rusoaică, doamna Iecaterina Lîșina, dar, cum avusese un mariaj nefericit, preferase să divorțeze, legându-și soarta apoi, inspirat, de cea a Sophiei Engastromenos – în vârstă, pe atunci, de doar 17 ani -, care, ca semn că făcuse o alegere potrivită, i-a dăruit curând și doi copii, pe Agamemnon și pe Andromaca. De altfel, ca un omagiu adus lui Homer, domnul Schliemann și-a botezat nu numai odraslele cu nume sonore din antichitate, ci și servitorii, pe unul numindu-l Pelops iar pe celălalt Teelaman).
Pregătirile în vederea descoperirii dovezilor ferme, grăitoare și irefutabile, de asemeni au fost minuțioase, istovitoare și costisitoare: întâi – prin intermediul unui prieten, ministru rezident al Statelor Unite la Constantinopol, mr. Wyne Mc Veagh, și al dragomanului ambasadei Americii, mr. John P. Brown – a obținut un firman al Înaltei Porți, apoi, servit prompt de alți prieteni – respectiv de domnii John Henry Schroder & Co, din Londra – a primit, pentru a-și dota șantierul, cele mai performante roabe, târnăcoape și lopeți englezești.
În sfârșit, înainte de a redeschide sezonul de săpături, a ordonat să i se construiască, pe culmea colinei Hisarlâk, o casă de lemn cu trei odăi, precum și un depozit lângă bucătărie, ca și alte anexe, în final cerând, pentru a fi apărată de ploaie, a i se acoperi locuința cu pâslă impermeabilă.
Cu toate acestea însă, incidentele neplăcute nu au lipsit. Cel mai important, desigur, și mai plin de urmări, a fost acela că, pentru ”a dezgropa Troia” (conform mărturisirilor domnului Schliemann însuși), pe care se aștepta s-o găsească într-unul din orașele de jos (pe terenul cercetat dovedindu-se, într-un final, că s-au succedat, la distanțe cronologice mai mici sau mai mari, nu mai puțin de nouă generații umane, sau civilizații, care s-au stabilit acolo pe ruinele celor precedente) – s-a văzut silit să distrugă mai multe dărâmături interesante din straturile superioare.
De asemeni, pe măsură ce săpăturile înaintau – mai ales în decursul celui de-al doilea an – situația l-a constrâns să își sporească numărul de muncitori, mărindu-le, concomitent și salariul. Și nici așa nu ar fi reușit să continue dacă nu ar fi primit un ajutor de la consulul german din Gallipoli, domnul Max
Muller, constând în trimiterea pe șantier, din orașul unde își exercita funcția, a 40 de muncitori.
Dificultățile însă parcă nu se mai isprăveau. În toamna lui 1872 domnul Schliemann a poruncit să i se mai construiască, alături de cele două clădiri de lemn, încă o casă, asemănătoare, cu ziduri groase de piatră, pentru el și soția sa, dar, pentru că în 1873 lucrările au demarat la 1 februarie, pe un ger năprasnic, această locuință a trebuit s-o cedeze supraveghetorilor săi, care, fiind îmbrăcați subțire, riscau să moară de frig.
S-a dovedit însă o schimbare de rău augur, căci, în primul rând, rămânând în vechea reședință, prin ai cărei pereți de scânduri pătrundea tăios vântul, domnul Schliemann și doamna Sophia au tremurat ei înșiși de frig, iar apoi, în aceeași clădire, din pricină că soba era așezată direct pe dușumea, într-o noapte a izbucnit un incendiu atât de amenințător încât cu greu domnul Schliemann, strigând după ajutor și luptându-se el însuși cu focul, a izbutit să-l stingă înainte ca flăcările să se extindă și la construcțiile învecinate.
Toate însă au trecut cu bine, iar acum, reluând săpatul, domnul Schliemann și-a lăsat gândul să alerge din nou spre Troia, imaginându-și că, dacă ar descoperi ceva convingător, ar fi cel mai norocos om de pe pământ. Și atunci, dintr-o dată, târnăcopul a lovit în ceva rezistent, care nu părea a fi nici lemn, nici piatră, iar domnul Schliemann a încremenit. Sugrumat de emoție, a mai lovit cu unealta de două ori, curățând cu grijă țărâna și, în sfârșit, a văzut că sub tăiș, pe creasta groasă a unei străvechi cetăți, se afla ”un mare obiect din cupru, de o formă ciudată”, care semăna cu un cufăr.
Din instinct, domnul Schliemann a privit prin jur, unde furnicau muncitorii, și s-a străduit să se adune. Dar n-a putut, deoarece, fiind pe cale să își îndeplinească dorința de-o viață, gândurile parcă îl străfulgerau, învălmășindu-i-se ca nebune prin minte, copleșindu-l și înștiințându-l rațional doar atât: sub târnăcopul său se afla însăși Troia, cu enigmele și cu neclaritățile ei, cu copacii arși, cu casele ruinate și calcinate și cu schelete de oameni uciși. Dar și cu comorile care aparținuseră acelor oameni și, pentru că, secătuit și moleșit, nu s-a putut redresa, un moment și-a îngăduit să mai stea, reflectând lucid la Troia – la Troia cea veche, la Troia cea adevărată, așa cum o știa de la Homer.
Troia – spunea celebrul poet în Iliada – se afla pe o colină, dincolo de o întinsă câmpie, scăldată de râul Scamandru (cunoscut în prezent sub numele de Karamendores) și – presupunea domnul Schliemann – fusese o cetate-oraș cu ziduri groase, cu creneluri de apărare și cu porți imense. (Alte referințe despre ea domnul Schliemann a găsit tot în Homer, în Odiseea, iar mai târziu în Eneida, capodopera poetului roman Vergiliu).
Dar domnul Schliemann era arheolog, așa că, pornind în căutarea cetății, a ținut cont, aproape obligatoriu, și de părerile unora dintre colegii săi, care, bazându-și cercetările pe datarea stilurilor ceramice descoperite în mai multe straturi, au emis ipoteza că, pe aceeași colină, în perioade de timp diferite, au
existat mai multe orașe, dintre care abia stratul 7, datând de la mijlocul, sau de la sfârșitul secolului al 13-lea î. Hr. părea a fi Troia, întrucât, după toate aparențele, fusese nimicit de un război și încă se mai vedeau urmele unui mare incendiu. Cu toate acestea, pe domnul Schliemann parcă tot Troia cea din legendă îl impresionase mai mult, aprinzându-i închipuirea, așa că, deși se simțea îmboldit să se reapuce să sape, a mai zăbovit un moment, începând a se gândi la legendă.
Orașul Troa, din ținutul Troada, aflat în Asia Mică, era, conform mitologiei grecești, locuit exclusiv de troieni, a căror familie regală se trăgea din Electra și Zeus, părinții lui Dardanus, fondatorul Troiei. Dardanus, la rândul său – tot potrivit mitologiei grecești – provenea din Arcadia; tradițiile romane însă susțineau că s-ar fi născut în Italia, de unde, trecând întâi prin insula Samothrace – unde s-a întâlnit cu Teucrus – a plecat și s-a stabilit în Asia Mică, însurându-se cu una dintre fiicele lui Teucrus și ctitorind Dardania. Când Dardanus a răposat, la conducerea regatului a urmat Tros, nepotul său, pentru ca mai apoi Ilus, fiul acestuia, să pună bazele orașului Ilium – cum i s-a mai spus Troiei pe vremea sa.
Dar – l-a săgetat o nedumerire pe domnul Schliemann – cum s-a ajuns la război?
Domnul Schliemann știa foarte bine că, înainte cu puțin de acele încleștări faimoase, cunoscute sub denumirea de ”Războiul troian”, Heracles atacase Troia, ucigându-i conducătorii – adică pe Laomedon și pe fiii săi, cruțându-l doar pe tânărul Priam, căruia i-a îngăduit să devină rege. Însă războiul, în sine – dacă era să dea crezare legendei -, nu a izbucnit din pricini financiare, sau din dorința cuiva de înavuțire, ori din setea de expansiune teritorială a altcuiva ci, pur și simplu, din cauza unei femei.
Domnul Schliemann credea cu sfințenie tot ce afirmase Homer și, încă răscolit de uimire, înlemnit pe colină, și-a amintit cum, în epopee, se spunea că Elena – femeia care provocase războiul -, îl avea ca soț pe Menelau, regele Spartei. Printr-un funest concurs de împrejurări însă ea s-a îndrăgostit de prințul troian Paris, cu care mai apoi, răpind și o mare parte din averea lui Menelaus, a fugit și s-a ascuns la Troia.
Gestul Elenei însă l-a înfuriat cumplit pe Agamemnon, regele din Micene și fratele lui Menelaus, care, jurând să răzbune onoarea soțului înșelat, a adunat o flotă cum nu mai văzuse lumea, a declarat război Troiei și a înconjurat-o, pornind asupra ei un asediu care avea să dureze nu mai puțin de zece ani.
În toată această vreme câmpurile de bătălie s-au umplut de morți, o mulțime de bărbați viteji, din ambele tabere, căzând răpuși în luptă.
În cele din urmă însă, slujindu-se de vicleșugul cu ”calul troian” (adică abandonând în fața porților Troiei un uriaș cal de lemn plin cu soldați înarmați, pe care, naivi, locuitorii orașului l-au târât în cetate, oferindu-le ostașilor inamici prilejul să iasă din ”viscerele” calului în timpul nopții, deschizându-le porțile camarazilor lor), aheii au pătruns în oraș și i-au masacrat pe troieni, apoi au profanat templele și au ars tot ce au întâlnit în cale.
Toată povestea – și-a mai amintit domnul Schliemann, încă impresionat și înmărmurit – a fost consemnată magistral de Homer. Dar, oare – s-a pomenit întrebându-se -, Homer chiar a existat? A fost om în carne și oase – sau, mai exact, a fost un singur om?
Conform tradiției – i-a venit în gând -, Homer ar fi fost un poet genial și prolific, dar orb, al cărui loc de naștere ar fi putut aparține unuia dintre mai multe orașe ionice. Poate de aceea o seamă de intelectuali au considerat că ”Homer” nu ar fi reprezentat numele unui singur om, ci ar fi fost pseudonimul mai multor poeți orali, cântăreți ai epopeilor tradiționale. În limba greacă, numele marelui creator era ”Homeros”, care însemna ”ostatic”. Iar o teorie introdusă în uz pretindea că numele acesta ar proveni dintr-o societate poetică intitulată ”Homeridae” (sau, literal, ”fiii ostaticilor”, adică descendenții prizonierilor de război).
Rostul acestor lămuriri – i-a mai trecut domnului Schliemann prin minte -, era că descendenții prizonierilor, nefiind trimiși la război, din pricina îndoielnicei lor loialități (și, deci, neriscând niciodată să cadă uciși în bătălie), se înfățișau ca ideali pentru ca, în zonele din afara conflictelor, să memoreze poeziile epice ale regiunii, sau evenimentele mai răsărite, urmând a le nara până când aveau să fie imortalizate în scris.
Marea majoritate a cercetătorilor a admis însă că, indiferent dacă un rapsod pe nume Homer a existat sau nu, poemele atribuite lui sunt un produs al tradiției orale, iar Iliada și Odiseea au suportat, începând cu secolul 8 î. Hr., un proces de standardizare și rafinare. Un rol însemnat în această ”prefacere” artistică se pare că l-a deținut tiranul atenian Hipparchus, care a inițiat reformarea recitării versurilor homerice la festivalul panatheanic. În plus, Herodot a emis opinia că Homer (ca și Hesiod, de altminteri), a trăit nu cu mai mult de 400 de ani înaintea vremii sale – a lui Herodot, adică -, precedând, deci, nu substanțial anul 850 î. Hr.
Oricând ar fi viețuit însă – și-a zis, înfrigurat, domnul Schliemann, ștergându-și nădușeala de pe frunte cu dosul palmei -, era minunat că a existat, și că a lăsat omenirii indicii pentru a afla locul unde zăcea de veacuri îngropată Troia. Apoi, parcă trezit dintr-un vis, a privit din nou prin jur, unde se desfășura o activitate febrilă. Dacă va descoperi ceva de valoare în cufăr – și-a zis -, desigur că muncitorii vor fi curioși să afle ce se găsea acolo, iar în vâltoarea evenimentelor, cine știe, ar putea subtiliza ceva. De aceea, căutându-i din ochi pe cei trei supraveghetori, i-a poftit să vină la el, rugându-i să le dea muncitorilor o pauză pentru a lua o gustare. Apoi, ca o măsură suplimentară de prevedere, a chemat-o lângă sine pe soția sa, și abia după ce s-a asigurat că doar ei amândoi rămăseseră lângă enigmaticul cufăr s-a încumetat și a ridicat capacul, înghețând de surprindere când, în vechea ladă, a văzut deodată un flacon conic de aur, o ceașcă în formă de navă cu două ciocuri și două toarte, o podoabă de cap, o parură mare și una mică, o bandă de frunte, șase brățări, un pahar campaniform, patru cercei, mai multe verigi de bucle de urechi și o grămadă de bețișoare, pandantive și broșe, toate de aur curat, precum și piese de argint și de bronz, în cantități prea mari pentru a putea fi inventariate rapid.
”Troia!” i-a izbucnit domnului Schliemann, instinctiv, în gând. ”Acestea sunt comorile Troiei, pierdute, de bună seamă, în acel cumplit asediu! Dar oare cui vor fi aparținut?! Regelui Priam, desigur, așa ne încredințează Homer. Sau altcuiva?! Și cum au ajuns aici, pe coama zidului apărător?”.
Și, deși știa că trebuia să se grăbească, pentru a nu atrage atenția asupra lui, și-a mai permis un moment de reverie, gândindu-se ca fascinat că, desigur, în timpul grozavului asediu aheean, înainte ca pereții caselor din vecinătate să se prăbușească, cuprinși de foc, proprietarul acelui cufăr încercase să-și salveze averea, fugind cu ea; dar ori l-a ucis un dușman în vremea fugii – nu înainte însă ca el să ”ascundă” cufărul sus pe zid -, ori clădirile din apropiere s-au năruit subit peste el, ori amândouă – cert era că omul nu și-a mai putut salva avuția și a fugit, sau a murit fără ea.
Era posibil să se fi întâmplat așa, sau în alte o mie de moduri; în momentul de față însă domnul Schliemann a înțeles că urgent era să transporte neprețuitele vestigii de-acolo și, numaidecât, s-a și apucat să le scoată din cufăr, plasându-le în șalul soției sale și instruind-o să le ducă la adăpost. În toată această vreme abia își mai putea stăpâni bucuria.
Era fericit, în primul rând că, în sfârșit, va prezenta o probă indubitabilă despre existența Troiei în fața comunității arheologice internaționale și va dovedi că a avut dreptate. Dar, mai ales, se entuziasma la gândul de a o împodobi pe doamna Sophia cu bijuteriile acelea superbe, purtate de însăși Elena din Troia, și de a-i arăta astfel sentimentele sale. Însă, mai mult ca orice, îl copleșea certitudinea că, în sfârșit, găsise și dezgropase Troia – Troia cea autentică, Troia cea legendară, Troia cea fascinantă, pe care cei mai mulți cercetători o socoteau doar o fantasmagorie.
Domnul Schliemann însă se înșela; mai târziu, în urma unor teste solide, s-a dovedit că podoabele și bijuteriile despre care el credea că aparținuseră regelui Priam erau mai vechi cu 1000 de ani decât estimase el, și că, prin urmare, Elena din Troia, celebra femeie care, involuntar, declanșase fatidicul război troian, nu se putuse înfrumuseța niciodată cu ele.
(Va urma)
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!