Capitolul 10: Soldații
************
Totuși, principala rută a năvălitorilor barbari – sau „coridorul stepei” – trecea prin Câmpia Munteniei, sau pe la Zimnicea și pe la Giurgiu, așa încât, deși conducătorii romani nu și-au instalat niciodată administrație civilă la nord de Dunăre, către est de râul Olt, considerând – precum, de altminteri, o arată și „Tabula Peutingeriana”, sau copia unei hărți romane din secolul al 13-lea – că principalele repere ale imperiului în acele zone le reprezentau drumurile, sau marile căi de acces, au hotărât ca, pentru a ține sub supraveghere întregul ținut, să-l declare „Extra provinciam” și să înființeze, de-a lungul traseelor, și chiar al vadurilor, castre cu soldați înarmați, protejate, ca de obicei, de valuri mari de pământ și de șanțuri de apărare.
Rostul acestora părea nebulos, dar, pentru integritatea imperiului, era crucial, deoarece trupelor desemnate de pază le revenea misiunea de a semnala când triburile de invadatori sosite din nordul Geției se apropiau de cursul Dunării – sau de frontieră – și, pe cât se putea, până le veneau întăriri de peste fluviu – sau din Moesia -, de a-i înfrunta pe barbari și a-i ține pe loc.
La prima vedere, respectivul aranjament părea o încălcare grosolană a teritoriului get, comisă prin samavolnicie de conducătorii romani, care, deși spațiul de la nord de Dunăre era liber și neatârnat, își îngăduiau să-l „marcheze” cu castre. Însă „razd”-ul ținutului din Câmpia Munteniei (al cărui nume a rămas necunoscut), înțelegând că împăratul Traian – deși cucerise regatul lui Decebal, iar războiul se încheiase -, încă se socotea în campanie, nu și-a asumat riscul de a i se împotrivi – ori, poate, au căzut la învoială -, așa încât, cam în același timp cu începerea construirii Limesului Transalutanus (sau cam prin anul 107 d.Hr.), atât în lunca Dunării, pe Dealul Lagărului – unde fortificațiile ridicate cândva de Diurpaneu, părăsite, dar bine conservate, încă rezistau -, cât și către Munții Carpați, destul de departe de șes, pe un teren colinar, s-a primit ordinul de a se înălța mai multe castre.
(La o parte dintre acestea, de altfel, destinate încartiruirii unor legiuni, dar și a unor trupe auxiliare regulate – sau „alee”, sau „cohortes” – ori neregulate, însă speciale – sau „numeri”, sau „symmachiari”, sau „gentiles”, sau „vexillationes”, sau „equites”, sau „pedites singulares” – se lucra încă din vremea celui de-al doilea război cu Decebal, din anii 105 – 106 d.Hr., acum trebuind doar definitivate).
Prin urmare, întrucât, pe de o parte, confruntarea armată se încheiase, iar soldații romani au putut munci nestingheriți, iar pe de alta sistemul de fortificații s-a realizat într-o zonă neutră, nesupusă presiunilor de nici un fel, în foarte scurt timp, de-a lungul unei linii imaginare, pornită din lunca Dunării, de la Frătești, s-au construit, din loc în loc, castre întărite (dintre care, deoarece, pe parcursul anilor, multe au fost distruse, s-au găsit rămășițe la Flămânda, la Ciuperceni, la Putineiu, la Băneasa, la Roșiorii de Vede, toate în județul Teleorman, dar și la Ghioca, din localitatea Cimpoaia, în județul Olt, la Urluieni, la Bârla, la Fâlfani, la Stolnici, la Săpata de Jos din județul Argeș, precum și în alte așezări), dispuse în șirag, dar menite a asigura, în cele din urmă, securitatea întregului imperiu.
O parte dintre ele, ca acelea de la Voinești, de la Filipeștii de Pădure, de la Târgșor, de la Rucăr, de la Urluieni, de la Fâlfani și de la Săpata de Jos aparțineau fortificațiilor de frontieră denumite generic Limes Transalutanus; altele însă, precum castrul de la Drajna de Sud, din județul Prahova – construit între anii 101 – 106 d.Hr., pentru a adăposti, inițial, armatele lui Laberius Maximus -, dar și cele de la Pietroasele și de la Mălăiești, străbăteau teritoriul geților liberi, la altitudini mari (castrul de la Drajna de Sus, de pildă, se afla la o înălțime de 475 metri), în mod solitar, iar destinația – sau funcția lor – de „puncte de observație” era evidentă.
Totuși, o foarte scurtă vreme, în ele s-au aflat cantonați militari – ca la Voinești, de pildă, în județul Argeș, unde a fost încartiruită Cohorta I Flavia Commagenorum – care, în afară de a sta cu privirile ațintite spre năvălitori, aveau misiunea de a păstra legătura cu celelalte castre, supraveghind, în felul acesta, drumurile și trecătorile.
Nu s-a descoperit niciodată dacă rezultatele obținute au primit calificativul de „satisfăcătoare”; în schimb, cunoscându-se firea independentă a geților din lunca Dunării, e posibil a se intui stupoarea indigenilor când, puțin după încetarea sângeroasei confruntări dintre Decebal și Traian – la care, desigur, în campania din anii 101 – 102 d.Hr., de la Tapae, a participat și o parte a lor, ca mercenari înrolați -, au văzut deodată, sosind dinspre Giurgiu, pe drumul mare, sub comanda unui centurion, o coloană lungă de soldați romani, înarmați cu „pil”-uri – sau cu sulițe de aruncat -, cu săbii și cu pumnale, cu coifuri lucitoare pe cap, cu busturile apărate de cămăși de zale și cu scuturi în mâini, lungi și înfricoșătoare, însoțiți, într-un nor de praf, de trupe de cavalerie, înarmate cu lănci, însă destul de reduse numeric, dar și de detașamente auxiliare, de asemenea destul de puține și urmați, în zgomotul cadențat de pași, și în zăngăneala de arme, de căruțele cu materiale și de carele de la aprovizionare.
Văzându-i, se prea poate ca oamenii aflați întâmplător pe drum, în portul lor simplu, compus din ițari, din cămăși strânse bine la brâu, unde țineau cuțitul, și din opinci, ca și agricultorii de pe ogoare, să nu fi înțeles ce e cu ei; dar, după ce trupele au luat-o la stânga, înecate în același nor de praf, au intrat în Frătești, l-au străbătut, apoi, urmăriți din ochi, într-o tăcere de moarte, de locuitori, au urcat pe Dealul Lagărului și s-au oprit acolo, au plecat privirile și au priceput: nu se aflau în război cu Imperiul roman; însă Cezarul Traian se simțea atât de puternic încât își permitea, fiind în campanie, să își plaseze trupele unde considera necesar.
Iar când, în aceeași după amiază, inginerii militari, împreună cu topometriștii și cu arhitecții, au început să măsoare, apoi, în dimineața următoare, soldații s-au apucat de săpături, în vreme ce căruțele mânate la trap porniseră deja către cariera de piatră dinspre Bălănoaia, adevărul li s-a revelat de la sine, sub înfățișarea unor preparative meticuloase, executate pentru ca soldații să se instaleze acolo un timp mai îndelungat. Dar, pentru a-și desfășura programul, aveau nevoie să fortifice locul – care, propriu-zis, nu era părăginit, însă prezenta urme de nepăsare -, să mărească spațiile de adăpostire și să reamenajeze drumul.
Întrucât fostul refugiu getic, în pofida faptului că urmașii lui Diurpaneu îl neglijaseră – poate, totuși, din pricină că, pentru a conduce regatul, își stabiliseră reședința în altă parte -, arăta încă destul de bine, posedând adăposturi încă funcționale și fundații la locul lor, lucrările nu au necesitat mai mult de zece zile. Dar când, peste puțină vreme, constructorii militari au înălțat, la intrarea în castru, două turnuri de lemn, ca pentru a supraveghea împrejurimile – atât spre șesul dinspre Bălănoaia și dinspre Giurgiu, cât și în partea opusă, către Codrii Vlăsiei dar, mai ales, spre occident, către lunca Dunării -, autohtonii s-au neliniștit și s-au dus la „moș”, sau la conducătorul obștii – sau la un fel de împuternicit al „razd”-ului regional -, pentru a-l întreba de ce erau păziți: se aștepta a fi atacați? Se anunța vreun conflict? Și de ce observațiile le efectuau romanii, și nu iscoadele lor?
Autoritatea comunitară – care, ținând legătura, prin mesageri, cu suveranul regatului, primea porunci de la acesta, trimițându-i, în schimb, căruțele cu biruri și informări despre ținut -, le-a explicat că prezența romană în castrul de pe colina lor se datora, cum era și firesc, unei înțelegeri dintre monarhul Geției și împăratul Traian. Nici el însă nu a prea crezut în ce le-a spus, mai ales că zvonul despre roxolanii aflați la nordul gurilor Dunării, dar care fuseseră totuși acceptați de romani ca triburi clientelare – primind, cu alte cuvinte, dispoziția de a controla întreg ținutul -, se răspândise în toată lunca.
(Mai târziu, luând act de întăririle romane de la Rusciuc – aflate în dreptul orașului Giurgiu, dar peste Dunăre -, ridicate între anii 69 – 79 d.Hr., pe ruinele vechii cetăți a tracilor, dărâmată între timp de cineva, Augustin Treboniu Laurian a presupus – nefiind departe de adevăr – că împăratul Traian, posedând deja un „cap de pod” în Moesia, a încercat să-și mai construiască unul, pe post de „punct de observație”, chiar lângă drumul care pornea de la Giurgiu și ducea către Munții Carpați. Iar Cezar Boliac, apreciind, în eseul „Memories pour servir a l”histoire des provinces danubiennes”, publicat în 1856 la Paris, că toponimul „Frătești” și-ar avea originea în numele unui castru roman, a admis, de asemeni, conform logicii faptelor, prezența unei astfel de fortificații pe Dealul Lagărului).
Pe soldații romani încartiruiți acolo însă nu i-a afectat nici indiferența, nici curiozitatea, înfrânată, totuși, a locuitorilor geți. Tăcuți, supuși, aflați la ordin, ei ieșeau zilnic din fortificație, pentru a se instrui, pe un câmp din apropiere, apoi, urmându-și programul cazon, reintrau în castru, și pe drumurile prăfoase, brăzdate de șleauri, nu se mai zăreau, trecând în trap vioi, sau, uneori, la pas, decât căruțele de la aprovizionare și, călare pe cai focoși, cu harnașamentul bătut în ținte și cu armele poate sclipind în soare, mesagerii, sau ofițerii de legătură.
În schimb, din pricina bolilor, sau a epuizării, sau a tratamentului dur la care erau supuși, din când în când, destul de frecvent, soldații romani mureau, și atunci, nu se știe din ce rațiuni – poate pentru a nu reprezenta un focar de infecție pentru trupele rămase în viață, sau pentru a nu le demoraliza -, erau vârâți în sicrie de lemn (în vreme ce, la ei acasă, în Peninsula Italică, aristocrații romani decedați erau înmormântați în coșciuge de piatră), transportați cu căruțele și, fără nici o ceremonie funebră, îngropați în cimitirele din satele învecinate, alături de răposații din localitate, dovedind astfel, multe sute de ani mai târziu, că necropolele romane din Câmpia Română – și îndeosebi din lunca Dunării, de la Braniștea, de la Oinacu, de la Ghizdaru, de la Bila, de la Schitu și din alte așezări – nu reprezintă (firește, în cazul când respectivele cimitire nu sunt decât „spații de odihnă eternă” autohtone, în care defuncților li s-au pus alături obiecte cumpărate în timpul vieții, de la comercianții romani), decât expresia unui pragmatism funerar practicat de slujitorii marelui imperiu în perioada dintre anii 101 – 107 d.Hr., când „vechimea” scheletelor înhumate încetează subit, ca retezată.
Apoi, indigenii s-au obișnuit cu prezența soldaților romani atât pe colina, cât și în satul lor și, devenind mai îndrăzneți, au început să se apropie de castrul lor, mai cu seamă pentru a face negoț.
Serviciul roman de intendență stabilise deja contacte cu negustorii din portul Giurgiu și cu cei de la târg; dar aceia erau departe, în timp ce „angrosiștii” din partea locului, corecți și stăruitori, veneau la poarta castrului, între șanțurile de apărare și valurile mari de pământ, din proprie inițiativă, în număr din ce în ce mai sporit, iar asta îi scutea pe militari de efort. De aceea atât soldații, cât și ofițerii îi preferau, mai ales că, de la o vreme, de când armatele imperiale se instalaseră prin apropiere, și portul Giurgiu, și târgul din așezare începuseră a mișuna de comercianți romani, de negustori sirieni, de oameni de afaceri greci, dar și de geți dornici să se îmbogățească, posesori de monedă, de căruțe și de corăbii, sosiți din toate părțile lumii, care, luând mari cantități de miere, și de brânzeturi, și de minereu, și de lemn, și de piei sau de vite dintr-un loc, le transportau ori înspre Transilvania, pe drumul supravegheat de castre, ori, pornind cu navele întâi pe Dunăre, apoi străbătând Marea Neagră și Marea Mediterană, spre Orient. Iar acest tip original de negoț pe unii dintre ei, mai curajoși, i-a înstărit atât de mult, aducând-le, de pe urma vânzării uleiurilor superioare din Răsărit, și a vinurilor, și a bijuteriilor, și a obiectelor de aur și de bronz, și a statuetelor, și a ramelor pentru oglinzi, sau a metalelor prețioase, a lânii și a cerealelor exportate de geți atâta profit încât, străduindu-se să își investească banii cât mai chibzuit, și-au construit locuințe de lux pe coastele Dalmației, la Salona, la Tragurium, la Nadinum, dar și în alte exotice locuri – unde aveau angajați chiar „defensori”, sau avocați, pentru a li se apăra interesele -, așa încât, stând mai mult pe drumuri, ajunseseră a fi foarte greu de găsit.
De aceea, apreciind la justa lor valoare simplitatea, onestitatea și osteneala negustorilor autohtoni care veneau pe deal, ofițerii romani, mai ales după ce au constatat că vorbeau aceeași limbă ca ei – sau limba „latină priscă”, ori „latina străveche” -, au început a se duce mai rar la sirienii sau grecii din așezarea Giurgiu, căpătând obișnuința de a cumpăra, în schimb, de la geții din jur.
Iar pământenii, împăcați și mulțumiți peste poate că pungile cu monede li se îngreunau, veneau respectuoși la castrul de pe colină, punctuali și smeriți, privind fără să vrea, prin porțile deschise de santinele pentru ofițerii lor, cartierul general al comandanților, proaspăt zidit din cărămizi de lut, dar cu fundația întărită cu beton roman, clădirile generalilor și ale ofițerilor superiori, construite din lemn, spitalul unității, unde era liniște ca în cimitir, hambarele pentru provizii, remizele, anexele, grajdurile, precum și soldații care, rămași de serviciu la fort – în vreme ce camarazii lor erau la instrucție cu doi sau cu trei centurioni -, alergau încolo și-ncoace pe solul bătătorit, chemați la ordin.
Din când în când, dinspre Codrii Vlăsiei, soseau pale de vânt cu miros de fagi, sau, când în lunca Dunării, printre grinduri și printre privaluri, pe deasupra coroanelor foșnitoare de plopi, răsunau zgomote nedeslușite, undeva în curtea fortului caii nechezau ușurel.
Cu soldații de rând însă nici negustorii, nici ceilalți oameni din sat nu se întâlneau decât foarte rar, deoarece, ca în toate unitățile militare din lume, și ostașii încartiruiți în castru, sub flamura romană, aveau un regulament pe care erau siliți să îl respecte: serviciul lor în slujba împăratului dura 25 de ani, cât timp se aflau sub arme le era interzis să se căsătorească și să-și cumpere pământ, iar la târg, la Giurgiu, sau în așezările din vecinătate – unde, de altminteri, nici ei nu prea îndrăzneau să se aventureze decât în grupuri – nu li se îngăduia să iasă decât cu bilet de voie.
Dar, mai ales, nu se puteau înțelege cu indigenii, căci, dacă ofițerii romani vorbeau limba latină sub toate aspectele ei, iar „latina priscă”, sau „latina francua”, sau „latina vulgară” o pricepeau și soldații, și geții, totuși, ostașii cantonați în castru – nubieni, sirieni, traci, egipteni, germanici, gali, iazigi, sarmați, celți din Panonia, commageni din Antiohia, raeti, originari dintr-un trib din actuala Elveție, celți britanici, celți vindelici, greci, ciprioți și hispanici -, proveniți în totalitate din provinciile cucerite de Imperiul roman, nu știau din limba latină decât comenzile cazone, conversând cu centurionii – care și ei „rupeau” din latină doar atât cât să comunice cu generalii romani – mai mult prin semne.
Așa încât contactul dintre militarii romani aflați în castrele din Câmpia Română, de pe marginea marelui drum care ducea în munți, și geții puternic ruralizați, emancipați de înapoiere – atât cât erau – doar de interacțiunea cu negustorii, a constat doar într-un raport vizual, de scurtă durată, eliminând din fașă – cu excepția, poate, a unor sărbători populare, pe care, dacă geții de la nord de Dunăre nu le-au împrumutat de la dacii de peste Olt, le-au preluat de la oștenii imperiului, într-o formă modificată însă – orice influență venită din partea militarilor stabiliți temporar pe teritoriul lor.
Rar, foarte rar, geții de la Frătești, dar poate și din satele învecinate, vedeau totuși cum soldați romani răzleți, ieșiți în învoire, în anumite zile și la anumite ore, se întorceau cu fața spre răsărit, își împreunau mâinile amândouă la piept, închideau ochii și spuneau o rugăciune, îngenunchind uneori. Apoi, tot așa, pioși, cu capul aplecat spre pământ, cu mâna dreaptă făceau semnul crucii, atingându-se ușor pe frunte, pe pântec, pe umărul drept și, în final, pe cel stâng, bolborosind ceva care aducea a mulțumire adresată cuiva.
Iar acel „cineva” părea a fi un zeu nou, căci niciodată până atunci geții nu mai observaseră pe fața unui om prosternat o expresie atât de umilă, cu o atât de tragică resemnare așternută peste o schimă de adorare, care, totuși, dădea de înțeles că omul acela îngenuncheat încă mai spera în ceva. Dar nu au priceput niciodată ce credință practicau acei soldați, sau cărei divinități se rugau, și nici preotul, nici înțelepții așezării, pe care i-au întrebat, n-au știut să le răspundă.
În viziunea împăratului Traian, castrele e foarte posibil să fi reprezentat doar o mică parte dintr-un plan mai vast de fortificare a granițelor imperiale, căci, puțin după anul 108 d.Hr., considerând că frontiera s-ar putea apăra mai ușor dacă trupele militare ar avea acces mai rapid spre ea, el l-a însărcinat pe un anume Balbus, topograf de profesie – sau „mensores”, în limba latină – să execute măsurători pe valea Dunării, pentru a construi o șosea de la Drobeta până la Giurgiu, destinată, foarte probabil, a face legătura între Dacia romană, de dincolo de Olt, și castrul de la Frătești, dar și cu portul Giurgiu.
Iar locuitorii din lunca Dunării au văzut pentru prima dată în viață cum se citeau planuri efectuate la scară și cum, lucrând cu compasul, cu rigla și cu „groma” – sau cu un instrument cu patru bețe prevăzut la capete cu fire de plumb – se obțineau măsurători extrem de precise. Însă, întrucât mișcările incumbate de respectiva tehnologie erau foarte diferite de preocupările lor obișnuite, nici pe acelea nu le-au înțeles.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!