Capitolul 14: Cetatea
************
Unde se afla o biserică, în mod neîndoios erau și creștini, așa încât, cu certitudine, ortodoxismul a început să se răspândească în lunca Dunării în primii ani ai secolului 6 d.Hr., promovat întâi de romano-bizantini, apoi, foarte posibil, de preoți locali.
De asemenea, se prea poate ca, tot atunci, la acel început de secol, conducătorul așezării Giurgiu – sau altcineva, o autoritate zonală, dar alta decât „razd”-ul întregului regat muntean -, influențat de pildele biblice, să fi întreprins demersuri pentru ca brațul Dunării care mărginea „orașul”, și pe care se găsea portul Giurgiu, să capete denumirea oficială de Sfântul Gheorghe.
Dar așezarea de pe promontoriu – mai dezvoltată acum, și ocupată, îndeosebi, de negustori (care, foarte probabil, începuseră a reprezenta și aristocrația regiunii), de militari, de preoți și de valahi crescători de animale -, se afla pe „coridorul stepei”, spre Coasta Viilor, în calea năvălitorilor, așa încât, într-una din zile, păstorii ieșiți cu vitele la pășunat, pe câmp, alarmați de focurile aprinse în zare, au văzut, la orizont, venind pe drumul mare – probabil din nordul Mării Negre, de la est de Prut, ca de obicei -, lungi coloane de oameni pedeștri, însoțiți de căruțe, pe care, pe măsură ce s-au apropiat, trecând însă pe lângă Giurgiu, i-au observat în detaliu: niște zdrahoni roșcați, înalți, voinici, fioroși, cu bărbile zburlite, aproape goi, toți cu lănci și cu scuturi în mâini, unii fără cămăși, doar cu niște zdrențe de pantaloni pe ei, alții cu mantii peticite, smeazi, unsuroși, murdari și înfricoșători, potopiți, până la glezne, de valuri groase de praf.
Erau slavii, care, pesemne, plecau la război și purtau căruțele goale cu ei pentru a le învârfui cu lucrurile obținute din jaf. Iar dintre ei – precum știau și valahii, dar precum a scris mai târziu și istoricul Constantin Acropolitas -, cei mai odioși, întrucât constituiau „un neam sălbatic și neîmblânzit”, vecini cu tribalii și cu peonii, și duceau „o viață de fiară” s-au dovedit a fi sclavinii.
În ziua aceea, trecând peste Dunăre, pe ambarcații de lemn, confiscate de la localnici, și-au văzut de drumul lor și nu au făcut nici un rău, nimănui; dar, de îndată ce au ajuns în Tracia, apoi în Illyria, au atacat toate satele pe care le-au întâlnit în cale și, chiar având la cunoștință că localitățile aparțineau imperiului romano-bizantin, au ucis, de-a valma, femei, bărbați, bătrâni și copii, lăsându-le cadavrele neîngropate prin șesuri și prin viroage.
Nu erau nici civilizați, nici foarte avansați tehnologic, nici numeroși și nici buni strategi militari; voiau însă a-l îngrozi pe împăratul romano-bizantinilor, aflat la Constantinopol, pentru a-l determina să-i transforme în „clienți imperiali”, și să le acorde stipendii și, de aceea, continuându-și incursiunile în lunca Dunării, au vărsat atâta sânge, mâncând apoi, cu mare poftă, sânii tăiați ai femeilor lehuze – cruzi și nespălați, fiindcă erau plini cu lapte -, și zdrobindu-i cu atâta violență pe sugari de pietrele drumului, „ca pe șobolani”, încât au oripilat pe toată lumea.
În ciuda scabrosului efect obținut, ei însă au rămas impasibili, căci – potrivit relatării de mai târziu a filozofului bizantin Pseudo-Caesarias din Nazianz, referitoare strict la slavii „danubieni”, pătrunși în imperiu prin zona Dunării de Jos -, sclavinii mâncau și vulpi, și pisici sălbatice, și mistreți și „se strigau între ei urlând ca lupii”, dar, mai ales, nesuportând a avea pe cineva deasupra lor, care să îi comande, în timpul ospețelor, sau al călătoriilor, își omorau conducătorii.
Însă, mai cu seamă – conform autorului bizantin Procopius -, își revărsau sălbăticia asupra populației civile, lipsite de apărare, trăgând oameni în țeapă sau, după ce îi culcau la pământ, legându-i de mâini și de picioare și lovindu-le fețele cu parii până când îi omorau „ca pe câini” sau „ca pe șerpi”; sau închizându-i în grajduri, laolaltă cu vacile și cu oile pe care nu le mai puteau lua cu ei și dându-le foc ca unor vreascuri.
La începutul secolului al 6-lea d.Hr. însă sclavinii încă nu se stabiliseră în spațiul carpato-danubiano-pontic, iar trecerea lor către sud, peste Dunăre, pentru a ataca și a prăda așezările trace, se încheia, cel mai adesea, pentru valahii din Câmpia Română, cu o spaimă vecină cu nebunia.
În anul 527 d.Hr. însă, împăratul Justinian, abia urcat pe tronul imperiului romano-bizantin, s-a decis să pună capăt abuzurilor practicate de slavi, apoi, pentru siguranță, să recucerească Dacia Traiană și să o realipească ținuturilor aflate în posesia sa. De aceea, preluând conducerea statului, întâi și-a întărit armata, apoi, împreună cu consilierii săi, a analizat situația frontierelor imperiale, precum și obiceiurile răufăcătorilor. Și a constatat că, invariabil, sclavinii, aliați cu conglomeratul etnic al anților – sau al altor triburi de sorginte slavă, originare cam din aceleași locuri -, dar și cu protobulgarii, precum și cu unele rămășițe ale „confederației hune”, veneau la Dunăre, pentru a ataca imperiul, numai și numai pe „coridorul stepei”, sau pe ruta urmată constant de toate populațiile nomade ridicate din câmpiile eurasiatice și pornite spre sud pentru jaf.
Pe de altă parte însă, pentru a-și pregăti loviturile – profitând, poate, de faptul că, în Câmpia Panoniei, unde sosiseră de câteva zeci de ani, se așezaseră avarii, care abia așteptau și ei un prilej pentru a invada imperiul, obligându-i pe străjeri să își împartă atenția și slăbindu-le potențialul -, tatonau și încercau a forța frontiera ori prin Dobrogea, ori pe la Giurgiu, ori pe la Zimnicea, ori prin apropiere de Olt, pe lângă Sucidava. De aceea împăratul Justinian a poruncit ca militarii postați pe graniță să stea în alertă tot timpul, așa încât, între anii 529 – 530 d.Hr., când slavo-bulgarii au declanșat, în sfârșit, în Peninsula Balcanică, prima mare invazie, generalul Mundus, din fruntea trupelor romano-bizantine, nu a întâmpinat nici o dificultate în a-i zdrobi.
Dar, mai ales, gloriosul general, prin victoria sa, i-a confirmat împăratului Justinian că avusese dreptate, ceea ce suveranului i-a întețit dorința de a recuceri vechea Dacie romană – sau, cel puțin, o mare parte din ea -, pentru a-și masa trupele militare pe acel teritoriu. Prin urmare a selectat, din dioceza Tracia, un mare corp de armată, l-a numit la comandă pe generalul Chilbudios apoi, amândurora – adică și forțelor militare, și conducătorului lor -, le-a dat dispoziția de a reanexa fostul regat al lui Decebal la imperiul romano-bizantin.
Iar generalului Chilbudios prilejul de a se remarca i s-a ivit în foarte scurtă vreme, când, poate fără a cunoaște ce li se pregătise, „hoardele barbare”, sosite la Dunăre în scop de jaf, nici n-au apucat să treacă fluviul și au și fost puse pe fugă de soldații romano-bizantini.
Totuși, deși ostașii imperiali i-au respins cu ușurință, iar stratagemele aplicate de generalul Chilbudios le-a impus respect, sclavinii și anții, aflați pe teritoriul valah, nu s-au îndepărtat de lunca Dunării, ceea ce l-a înfuriat pe generalul roman, care, trecând fluviul cu armata sa – poate pe la Corabia, sau pe la Zimnicea, sau pe la Giurgiu -, i-a atacat năprasnic, încolțindu-i în Câmpia Română, omorând mai mulți dintre ei iar pe o parte capturându-i și transformându-i în sclavi.
În urma acestui triumf, ceilalți sclavini au fugit, iar trupele romano-bizantine au repus sub control imperial – precum a relatat Procopius în „Războaiele” sale – o fâșie însemnată de teritoriu din sudul Daciei Traiane, reluând totodată în stăpânire „importante puncte strategice din sudul Banatului, Olteniei, Munteniei și Moldovei actuale, respectiv Litterata-Lederata (sau Palanca Nouă), Recidiva-Arcidava (sau, probabil, Vădastra), Dierna-Zernea (sau Orșova), Drobeta-Theodora (sau Drobeta Turnu Severin), Sycidiva-Sucidava (sau Celei), Turris (sau Turnu Măgurele ori Bărboși), Constantiniana Daphne, de la gura de vărsare a Argeșului și altele” încă, neconsemnate.
(Mulți ani mai târziu, cercetând, din punct de vedere etimologic, toponimele străvechilor cetăți despre care a amintit Procopius, lingvistul Mihai Vinereanu a concluzionat foarte ferm că limba valahă întrebuințată atunci – sau limba stră-română -, nu se deosebea prea mult, în pofida mileniului și jumătate scurs până în momentul prezent, de aceea vorbită astăzi).
Așa încât, datorită succesului repurtat de generalul Chilbudios, o parte semnificativă a regiunilor de câmpie riverane Dunării, din zona Banatului până la vestul Dobrogei, a reintrat în posesie imperială, incluzând în chip firesc așezările din lunca fluviului, precum Giurgiu, Slobozia, Frătești, Bălănoaia, Braniștea, Oinacu, Gostinu, Daia și multe altele. Limita nordică însă – sau „marginea țării”, cum a numit-o Procopius – a rămas necunoscută. Dar, ținând cont că în nordul Munteniei se aflau pretutindeni valahi, iar în fostul regat al lui Decebal, alături de alte triburi, la fel, se găseau, majoritar, indigeni, e de presupus că nu a depășit frontiera impusă cândva de împăratul Constantin cel Mare, care fusese de câțiva kilometri.
În anul 534 d.Hr. însă, generalul Chilbudios, enervat de mai multe triburi de sclavini, care, fără a ține seama de granița romano-bizantină de la nord de Dunăre, se apropiaseră din nou de fluviu, intenționând să atace imperiul, a trecut imprudent pe celălalt mal doar cu puțină oaste și, încercând să-i alunge, și-a pierdut viața, ucis de inamici. Iar moartea lui l-a îngrijorat pe împăratul Justinian, care, meditând la ce se cuvenea să întreprindă în continuare, a înțeles că barbarii nu puteau fi învinși decât printr-o superioritate numerică. Dar, totodată, a priceput că, din pricina pericolului slav, dar și valah – fiindcă, deși nu aveau conflicte, nici în ei nu se încredea – îi va fi imposibil să-și împingă vreodată frontiera, la nord de Dunăre, mai departe de cei câțiva kilometri abia obținuți.
Prin urmare, numaidecât, renunțând la politica de expansiune, a trecut urgent la consolidarea militară a pozițiilor deținute în nordul fluviului – sau în Câmpia Română -, precum și la grabnica lor organizare administrativ-teritorială și religioasă, constituind – conform cu „Novella XI”, din anul 535 d.Hr. a lui Procopius – o Arhiepiscopie, căreia i-a plasat sub jurisdicție toată fâșia din nordul Dunării anexată recent.
(Datele istorice însă sunt controversate, singura certitudine în privința regiunilor care ar fi fost cuprinse de acel regim fiind – potrivit înseși afirmațiilor împăratului Justinian, consemnate în scris: „În timpul de față (…) statul nostru s-a mărit, așa că amândouă țărmurile Dunării sunt populate acum de cetăți ale noastre și atât Viminacium cât și Recidiva și Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre” – doar Banatul).
Pe de altă parte, la puțin timp după ce și-a îndeplinit idealul de a reîntregi teritoriul imperial, moștenit de la predecesorii săi, adăugându-i fâșia de pământ din lunca Dunării, împăratul Justinian l-a desemnat pe „Ioannes, preaslăvitul eparh al sfintelor comandamente militare din Orient”, printr-un edict, să-și transfere unitatea armată în totalitate, prin strămutare, „în ținuturile de dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo”.
Dar, mai ales, precum, de asemenea, tot Procopius a consemnat, după ce, în anul 447 d.Hr., „Attila, năvălind cu o armată mare”, distrusese cele mai mult de 70 de cetăți de pe frontiera imperială – construite de împărații romani de odinioară, spre a împiedica trecerea spre sud a barbarilor „ce locuiau de partea cealaltă a Dunării”, „împăratul Justinianus a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte, ci întărindu-le foarte puternic și, pe lângă aceasta, a făcut multe din nou, redând astfel Imperiului Roman securitatea ce se pierduse”.
Iar ca afirmațiile să fie clare, după ce, în capitolul 5 al cărții sale, intitulată „De aedificias”, Procopius notase că „Justinian a refăcut sau a ridicat „fortărețe și castele nu numai pe partea dreaptă, ci pe ici colo și pe cealaltă parte”, în capitolul 6 și-a reluat ideea, enunțând ferm „că există fortărețe „și pe malul de dincolo alte multe pe care le-a ridicat din temelie la marginea țării”.
Astfel încât devine limpede că, în condițiile în care nici înainte de domnia împăratului Justinian, nici după aceea, așezarea Giurgiu nu s-a mai aflat sub stăpânire romană, între anii 536 – 538 d.Hr., după ce suveranul romano-bizantin a poruncit să se întărească frontiera pe firul Dunării, comandantul Ioannes, eparhul trupelor militare din sudul Valahiei, a dat ordin, la rândul său, să se găsească un loc potrivit și să se ridice o fortăreață la Giurgiu, amândoi ctitorind, în felul acesta, cetatea din localitate.
Supușii eparhului Ioannes, informați, de bună seamă, despre particularitățile locului de către negustorii din port, au ales ca spațiu al viitoarei construcții insula Sfântul Gheorghe, de pe brațul cu același nume, de la sud-est de promontoriu, topometriștii și inginerii au efectuat măsurători, arhitecții au schițat clădirea, iar soldații, supravegheați de centurioni – care, ca de obicei, în armata romană, în timpuri de pace, erau folosiți la diverse munci – s-au ocupat de concretizarea proiectului: au adus piatră – poate cu căruțele, din cariera de la Frătești, sau poate cu navele, din țara de peste Dunăre, cum avea să procedeze, multe sute de ani mai târziu, pentru a reclădi aceeași fortăreață, însuși voievodul Mircea cel Bătrân -, au adus lemnărie, din pădurile din împrejurimi, au scos nisip din apă, au săpat fundații, au pregătit „puzzoli”, sau „puzzolană” – o varietate celebră de beton roman, preparată din pământ vulcanic, transportat poate până acolo tocmai din peninsulă -, au pus cofraje, au turnat temelia și s-au apucat de zidit.
Toate acestea, foarte probabil, le-au executat ignorați de mulțime, care, cu ținutul călcat constant atât de slavi, cât și de romani, se familiarizase cu prezența trupelor, sub orice steag, și nu se mai mira, orice ar fi văzut; dar, când ostașii s-au urcat pe schele, înălțând zidurile groase ale cetății și turnurile de apărare, devenind vizibili de la mari depărtări, desigur că valahii i-au observat și, amintindu-și că imperiul romano-bizantin impunea biruri mai numeroase decât oricare alt stat, considerat barbar, și corelând amănuntul cu situația lor, de oraș ocupat, s-au întristat. Sau poate că, dimpotrivă, înțelegând încă din prima zi că, de acum, când se înălța o cetate de apărare, vor fi protejați de năvălitori cu mai mult succes, s-au înseninat și s-au bucurat.
Cert e însă că fortăreața, ctitorită, conjugat, de împăratul romano-bizantin Justinian și de eparhul Ioannes, a luat ființă – întocmai cum au estimat cândva Augustin Treboniu Laurian, sosit chiar, prin anul 1845, într-o vizită la Giurgiu, pentru a aprecia că zidul mai vechi și mai solid al cetății, de sub altul mai nou și mai slab, „era lucrare romană”, apoi Nicolae Bălcescu, apoi Teodor Octavian Gheorghiu, Smaranda Bica, Gheorghe Sion și Cezar Boliac, dar și alți istorici -, în a doua jumătate a mileniului 1 d.Hr., și că tot timpul cât a durat construcția soldații-muncitori, iar mai târziu, după inaugurare, ostașii din garnizoană, erau văzuți zilnic, la căderea serii, dar și dimineața, stând cu fața spre răsărit, privind neclintiți, cu ochii întredeschiși, dincolo de coamele de copaci ale luncii, mișcând din buze și făcându-și cruce. Iar când mulțimea care forfotea prin port – aflat, de altminteri, destul de aproape, la mai puțin de un kilometru -, valahi bărboși, greci îngândurați, sirieni măslinii, prostituate, hamali și sclavi, dar și alți oameni, veniți din târg -, i-a întrebat despre semnificația unui astfel de gest, mirându-se la ce folosea, soldații au explicat liniștiți că reprezenta o rugă, îndreptată spre zeul lor, adăugând că acesta era un ritual creștin.
Construind „Cetatea din Insulă” în așezarea Giurgiu însă, cea mai mare realizare a imperiului romano-bizantin s-a concretizat poate nu în clădirea însăși – care, spre deosebire de catedrala Sfânta Sofia, de pildă, ridicată, la Bizanț, în aceeași vreme, prin efortul a 10 000 de muncitori, conduși de 100 de maiștri și îndrumați personal de Anthemius din Tralles și Isidor din Milet, cei mai renumiți arhitecți ai lumii, pentru a sluji ca templu ortodoxiei, nu era nici deosebit de grandioasă, nici desăvârșită din punct de vedere arhitectonic -, ci în faptul că astfel, zămislind fortăreața, supușii săi au înființat, în sfârșit, alături de calea de comunicație care începea la Rusciuc, cu întăritura Sexanta Prista, de pe celălalt țărm al Dunării, și continua pe la Giurgiu, pentru a duce apoi mai departe, la București, la Ploiești și la Drajna, până în Transilvania, un nou „cap de pod”, atât de necesar defensivei.
Dar, mai ales, în scurtul răstimp cât și-a păstrat posesiunile la nord de Dunăre, pe fâșia din luncă, mărețul imperiu le-a oferit valahilor oportunitatea de a își alcătui – stimulați poate și de amintirea episcopului Wulfila, care mai dăinuia printre ei, ori a modeștilor soldați romani din castrul de la Frătești -, așa cum s-au priceput, în Giurgiu sau în satele de primprejur, o mică „organizație bisericească”.
În lipsa unor date sigure, istoricii au presupus că atunci, „pe la începutul sau jumătatea secolului 6” d.Hr., lăcașurile de rugăciune ale oamenilor din Câmpia Română constau doar în niște clădiri vetuste, poate împrejmuite, sfințite de călugări bătrâni și slujite de preoți săraci, sau de egumeni sosiți de prin schituri. Însă, oricât de primitiv ar fi fost construite, cert e că întotdeauna când în depărtare se vedeau fuioare de fum, iar pe „coridorul stepei” începeau să se audă tropotele năvălitorilor, înainte de a se ridica la luptă, sau de a se retrage în Codrii Vlăsiei, valahii din lunca Dunării intrau întâi în biserică, îngenuncheau, înălțau ochii către tavan și își încredințau viața lui Dumnezeu.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!