Capitolul 13: Genovezii
Retragerea bizantinilor din lunca Dunării, în urma eșecului suferit, în anul 1349, în confruntarea navală cu Republica Genova, a declanșat imediat un adevărat exod de populații străine către acel ținut, unde, profitând de faptul că în ruinele Cetății Giurgiu, dărâmată de tătari în raidul din 1338, nu se mai aflau trupe de la Constantinopol, care să-i intimideze, s-au așezat după plac negustori de toate națiile, dar, mai ales, mateloți și clerici italieni, precum și misionari franciscani, trimiși de papă, toți de rit catolic, sosiți atât pe uscat, cât și pe apă. Or, de cum au venit, observând că Vicina, către care, de altfel, și-au îndreptat atenția încă de la început, era, conform unui document, „afectată de barbari”, mai posedând doar câțiva creștini, s-au apucat, potrivit mai vechiului lor obicei, să combată cu sârg ortodoxismul din jur – respectiv de la Giurgiu, de la Slobozia, de la Frătești, de la Daia, de la Bălănoaia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Oinacu -, colindând teritoriul și desfășurând susținute activități de prozelitism. Ortodocșii din Câmpia Română însă erau mult mai numeroși decât catolicii și, influențați poate, într-o anumită măsură, dar numai ca idee, de franciscani, care, deși aveau propria mănăstire în ostrovul Mocanu, nu șovăiau să se înființeze printre enoriașii din șesuri, pentru a le ține predici, și-au construit, de asemenea, propriile instituții de cult, așa zidind, de pildă, la Câmpulung, din porunca lui Basarab I, o biserică domnească, apoi, între anii 1351-1352, dând naștere, la Curtea de Argeș, din dispoziția aceluiași conducător, unui alt edificiu voievodal, numit Sfântul Nicolae.
Prefacerile declanșate de succesul militar genovez s-au produs însă, cu precădere, în sfera economică și, datorită afluxului atât de mărfuri, cât și de negustori, pretutindeni unde se găsea un vad comercial s-au întărit centrele neguțătorești existente deja, precum Brăila, sau „principala poartă de import și export pentru comerțul maritim al Țării Românești”, menționată documentar, pentru prima dată, prin jurul anului 1350, ori s-au înființat altele, noi și necesare. Dar acest circuit comercial, aducător de mari profituri, îi exclusese pe bizantini, creându-le un imens deserviciu, așa încât în anul 1351, împăratul de la Constantinopol, folosind ca pretext taxele vamale, însă, în realitate, dorind a-și reinstaura controlul asupra Dunării de Jos, pentru a-și reactiva sursa de venit bănesc, i-a atacat din nou, cu furia exasperării, pe genovezi; nu i-a învins însă nici de data aceasta (ba, mai mult, a pierdut și o mare parte din flotă) și, de aceea, un an mai târziu, aliat cu Veneția și cu Aragonul, care doreau a-și asigura întâietatea navală, s-a năpustit iar asupra lor, declanșând ceea ce, mai târziu, în istorie, avea să fie numit „cel de-al doilea război al Strâmtorilor”; genovezii însă s-au dovedit încă o dată mai tari, scufundând flota bizantină aproape în totalitate și, înfrângându-i pe toți trei aliații, la 6 mai 1352 i-au impus Constantinopolului o pace umilitoare, prin care, între altele, le-au interzis negustorilor de la Bizanț accesul pe Marea Neagră – ceea ce, în definitiv, a echivalat cu „eliminarea Imperiului Bizantin din comerțul pontic”; apoi, deși, în urma acestei confruntări Republica Genova și-a păstrat poziția privilegiată atât la Vicina, la Licostomo, la Chilia, la Marea Neagră și în regiunea inferioară a Dunării de Jos, către Dristra (aflată, pe atunci, în posesia bulgarilor), au obligat autoritățile de la Constantinopol, prin același tratat, să renunțe la ultimele proprietăți de la gurile Dunării, creându-și astfel premisele ca, pentru consolidarea sistemului colonial liguric din Pont, numit și „comuna ligură”, să preia ei înșiși ținuturile abia cedate.
„Comuna ligură” era tot o asociație de comercianți italieni, constituită din reprezentanții mai multor familii de hotelieri și de negustori din Genova – al cărei teritoriu, pe vremea aceea, cuprindea, în Peninsula Italică, aproape toată Liguria – care, uzând de propriii soldați, racolați ca mercenari, perfectaseră, atât în Marea Mediterană, cât și în Marea Neagră, o vastă rețea de acorduri politico-negustorești, datorită căreia își formaseră pretutindeni un fel de colonii, ceea ce le-a facilitat păstrarea în continuare a marilor centre comerciale ale acelor timpuri, precum Vicina, Chilia, Moncastro, Enisala și Isaccea, sau, în Crimeea, Caffa, Soldaia și Cambalo. Așa încât, speculând eșecul militar bizantin din războiul abia încheiat, în anul 1352 Republica Genova, pe de o parte, și-a reconfirmat controlul asupra unor proprietăți, iar pe de alta a adăugat așezărilor sale alte agenții, smulse Constantinopolului.
La data de 16 noiembrie 1352, la nord de Dunăre, fiul și urmașul lui Basarab I, Nicolae Alexandru, s-a încoronat ca domn al Țării Românești, dând semne certe încă de la preluarea sceptrului că, în privința religiei, va continua activitatea ortodoxă a tatălui său. Atitudinea sa însă nu i-a convenit suveranului Regatului Ungar, conducător al unui stat catolic, care, la 10 februarie 1355, în urma unor solii repetate, reprezentate de preafericitul Dumitru, episcop de Oradea, trimis la curtea domnească a voievodului român, deși nu a ridicat pretenții referitoare la confesiune, l-a determinat, totuși, pe Nicolae Alexandru să ratifice o înțelegere potrivit căreia, în schimbul acceptării suzeranității maghiare, Țării Românești i s-a oferit spre stăpânire orașul Severin. De aceea, observând că în Muntenia, dar, mai ales, în lunca Dunării, raporturile de forță se modificau mereu, Republica Genova, încercând, prin analogie, a-și proteja interesele din alte zone (care și ele puteau fi supuse oricând transformării, ca în Câmpia Română), a silit Veneția, la 1 iunie 1355, în urma păcii de la Milano, pe de o parte să-i plătească despăgubiri în valoare de 200 000 de ducați (în timp ce de la bizantini, săraci și sleiți de bani, au obținut, pe lângă insule, alte privilegii comerciale), iar pe de alta să își suspende, pe parcurs de trei ani, orice activitate negustorească la Tana, pe țărmul Mării de Azov, de unde afaceriștii venețieni se aprovizionau, în special, cu cereale; ceea ce conduce către ideea simplă că genovezii și-au pregătit terenul pentru a-și livra cerealele lor, între care la loc de cinste se aflau grânele de la Vicina și din portul Giurgiu, recoltate însă din Câmpia Română. Strânsă cu ușa, Veneția s-a conformat, dar, cum abandonarea integrală a comerțului echivala cu sinuciderea, și-a retras navele negustorești din răsărit, trimițându-le către gurile Dunării, unde însă numaidecât, întâlnindu-i pe genovezii dominanți, tensiunile dintre afaceriștii ei și supușii Republicii Genova, provocate de lupta pentru acapararea piețelor de cereale, s-au reaprins.
Străin de enormul profit rezultat din comerț nu era însă nici domnitorul român Nicolae Alexandru și, de aceea, în afară de a normaliza relațiile cu suveranul maghiar, și de a aduna taxele impuse pe mărfurile genoveze sosite pe Dunăre, pentru a fi apoi distribuite cu caravanele, cutezătorul voievod s-a preocupat de încurajarea negoțului, semnând el însuși, la 28 iunie 1358, cel dintâi document de gen păstrat în anale, prin care, atestând „drumul comercial care pornea din Transilvania” spre ținuturile dintre râurile Prahova și Buzău (luând ca punct de referință locul de vărsare al Ialomiței în Dunăre, dar și al Siretului), le-a acordat neguțătorilor brașoveni primul privilegiu comercial pentru Țara Românească, contribuind astfel, pe măsură ce comercianții de la Brașov au început să-și transporte manufactura, la crearea așa-zisului „drum al Brăilei”, sau a uneia dintre cele mai vechi căi de legătură dintre Transilvania și Câmpia Română. Or, se pare că tocmai belșugul izvorât în urma respectivei decizii – pe care, ca stat vasal, Țara Românească trebuia să-l împartă cu Regatul Ungar -, l-a determinat pe domnitorul Nicolae Alexandru ca, în anul 1359, să denunțe suveranitatea conducătorului maghiar Ludovic I asupra sa, ceea ce, în mod firesc, a deteriorat rapid raporturile dintre cei doi monarhi, învrăjbindu-i și generând o stare de încordare în ambele țări.
Dar nerecunoașterea, în continuare, a suzeranității maghiare asupra sa a reprezentat doar primul element al unui plan mai vast, îndrăzneț și reformator, pe care domnitorul Nicolae Alexandru a început a-l aplica în țara sa; în consecință, amintindu-și, poate, că în anul 1338 tătarii cuceriseră cu prea mare ușurință Vicina, a întreprins actul următor, expediind, tot în anul 1359, atât către patriarhul Calist I, cât și către împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul o cerere prin care le-a solicitat să i se îngăduie a-l transforma pe Sfântul Ierarh Iachint Kristopulos, al mitropoliei Vicina, în păstorul duhovnicesc al tuturor oamenilor din Țara Românească. Sinodul de la Constantinopol a aprobat și, în felul acesta, mitropolitul Iachint, care sfințea biserici, hirotonea preoți, împărțea binecuvântări poporului român și îl consilia în treburile statului pe însuși Vodă, s-a mutat la Curtea de Argeș, însoțit, în primul rând, de preoții ortodocși, dar luat ca exemplu și de o parte a călugărilor franciscani și a prelaților catolici, care, de asemenea de teama tătarilor, s-au împrăștiat pe la diocezele lor. În urma plecării înaltei fețe bisericești, pentru a deveni cel dintâi mitropolit al Ungro-Vlahiei, sau al unei eparhii dependente direct de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, dacă, desigur, nici funcționarii genovezi, nici comercianții, nici slugile lor nu au folosit oportunitatea pentru a ocupa episcopia Vicina, aceasta a rămas aproape goală. Marii mase a enoriașilor însă, care era de rit catolic, prea puțin i-a păsat de dispariția unei mitropolii ortodoxe, așa încât poate că nici nu a observat modificarea; în schimb, cum genovezii dobândiseră o adevărată obsesie pentru supremația comercială, când au sesizat, în același an, că tradiționalii lor adversari, negustorii venețieni, se insinuaseră iar, periculos de aproape, la gurile Dunării și la Marea Neagră, i-au obstrucționat atât de vehement încât, într-o reclamație trimisă autorităților ligure de ambasadorul Veneției la Genova, domnul Damiano Andrea, s-a accentuat fără nici un ocol: „Mulți venețieni se plâng de genovezii care stau în părțile Licostomului și în alte părți chiar, unde sunt schele pentru grâu – sau caricatoria frumenti – în Marea Neagră, că nu li se permite de genovezi a cumpăra grâu în acele părți, deci, dacă nu se unesc cu dânșii în societăți de cumpărat grâu”. Apoi, cu o notă plină de amărăciune, s-a concluzionat: „În acest an – 1359 -, două corăbii venețiene au plecat din Licostomo, fiindcă, din pricina genovezilor, care nu lasă pe venețieni să cumpere, și-i înșeală, corăbiile acelea n-au putut avea jumătate din capacitatea lor (medietatem sui carichi) și au plecat”.
Genovezii însă își câștigaseră supremația comercială în regiune, respectiv la Dunărea de Jos și la Marea Neagră, prin forța armelor și, evident, dând curs unei porniri firești în situația lor, și anume aceleia de a face negoț, nu au șovăit niciodată – precum demonstrează înscrisul notarial întocmit la Chilia, la data de 18 octombrie 1360, în care, potrivit limitelor genoveze cronologice de navigație, stabilite în intervalul dintre 16 martie și 1 decembrie, se menționa existența unei nave comerciale „care urma să plece după câteva zile de la Chilia la Vicina, să încarce grâu” -, a utiliza timpul propice călătoriilor, încumetându-se a porni de la Vicina, îndărăt, la Marea Neagră, unde se pare că se pregăteau să ierneze, chiar și către jumătatea lunii noiembrie, după ce grâul s-a transportat în cală.
Pragmatismul Republicii Genova, de altfel, nu reprezenta un capriciu, ci era o expresie a înșiși existenței și îndestulării sale, căci așa, și numai așa – adică procurând grâu de pe piețele adiacente Vicinei, sau orașului Giurgiu și a părții vestice a Mării Negre, și trimițându-l, în mod specializat, caravanelor din Africa, de la Tunis sau din alte locuri, ori, dimpotrivă, expediindu-l în occidentul european, la Marsilia sau în alte așezări, de unde, încărcate în bărci, cerealele ajungeau, în cele din urmă, în aglomerările urbane franceze de la apus și de la miazănoapte, în preajma râului Ron – izbutise un oraș-stat atât de micuț, cu mai puțin de 200 000 de locuitori, să îngenuncheze și să domine o rivală precum Veneția, sau alte țări renumite ale Evului Mediu.
Totuși, genovezii, deși plăteau mercenari pentru a se simți protejați, nu erau scutiți deloc de primejdii în fantastica lor aventură comercială și deseori – precum reiese, de pildă, dintr-un document redactat la Chilia, la data de 20 octombrie 1360, de către notarul Antonio di Ponza, prin care se încheia un contract de vânzare-cumpărare a unui vas negustoresc -, „de teama galerelor piraților domnului Dobrotici”, care tocmai întemeiase puternicul stat dobrogean și, pentru a-i trasa hotarele, întreprindea raiduri armate prin împrejurimi, nu își găseau scăparea decât renunțând la corăbii, cel mai probabil cu importante reduceri de preț. De aceea, ținând cont că nu numai ținutul dobrogean era bântuit de pirați, autoritățile coloniale ligure au hotărât ca, din momentul acela, toate navele comerciale pornite de la Genova, sau din emporiile din întreaga lume, obligatoriu să formeze convoaie și să nu străbată apele neînsoțite de galere mari de război. Așa încât, în Evul Mediu, din pricina primejdiilor care se iveau pe parcurs, drumul celebrelor nave negustorești aparținând Genovei, impunătoare și voluminoase, de 1 000 de tone, încărcate cu stofe, cu obiecte de lux sau cu metale, începea de îndată ce echipajul termina instruirea, prelua încărcătura și se alătura altui șir de vase, urmând apoi, escortate de soldați înarmați, întâi prin deplasarea către insula Corsica, apoi spre Sardinia și spre Sicilia, pentru ca, într-o primă etapă, să se întrerupă în Orient, unde se ancora în portul Tunis, de pildă, sau la Tripoli, sau în altă parte. De acolo, după ce mateloții se mai refăceau, corăbiile plecau spre Alexandria, pentru a i se adăuga încărcăturii mărfuri orientale, importate din alte țări, dar și produse manufacturiere lucrate pe plan local, apoi convoiul pornea din nou, către Famagusta, în Cipru, pentru a mai îmbarca pasageri, dar, cel mai adesea, pentru ca, ancorând pe rând în porturile siriene Saint Jean d”Acre, Tir și Antiohia, să se mai preia și mărfuri din Răsărit.
La Famagusta, „caric”-ul inițial (cum i se mai spunea încărcăturii) se completa cu mirodenii, apoi convoiul pleca din nou, cu galerele în fața și în spatele său, ancorând abia în portul Latakieh, la răscrucea dintre Armenia și Persia, unde, de asemenea, conform mărturiilor vremii, deoarece acolo se găseau „toate spițeriile și postavurile mătăsoase și aurite ale pământului”, încă se mai consolida transportul. Un alt popas urma la Foccea, pentru a se încărca alaun (sau un produs foarte căutat, devenit monopol genovez de aproape 100 de ani), altul la Chios – unde hamalii, în afară de mai multe varietăți de vin, aduceau pe punte mastic, indispensabil fabricării unei paste de dinți, precum și distilării unei băuturi spirtoase – și, în sfârșit, șirul de ambarcații ajungea la Constantinopol, de unde unele nave o apucau spre Giurgiu și spre Vicina, pentru a schimba mărfurile rafinate din cale pe grâu, pe pește sărat, pe piei, pe brânzeturi și lemn, cu care se înapoiau la Genova, de asemenea, escortate de marile galere, în timp ce altele, încă mai numeroase, călătoreau mai departe, pe Marea Neagră, spre Caffa, în Crimeea, pentru a se mai împovăra cu cereale, cu ceară și cu pește rusesc, dar și cu blănuri și cu mătăsuri, precum și cu sclavi asiatici, sosiți prin Imperiul Mongol, cu care, împărțindu-se din nou în două, o parte a comercianților își alegeau ca destinație piețele din Singapore sau din Trapezunt, în vreme ce alta, deși străbătea același drum, se avânta mai departe, atrasă de profit ca de o himeră și, însoțită de polițiștii tătari, nu se oprea decât la Sina, sau, uneori, nici acolo, continuându-și drumul către Tabriz, către India sau către îndepărtata China; în Asia Centrală însă căile de navigație se răreau până la a dispărea și, prin urmare, restul drumului îl parcurgeau pe uscat, cu caravanele, până când, ieșind iar la mare, cu perseverență și cu un curaj nebun se îmbarcau din nou, ancorând, în cele din urmă, poate pentru a nici nu-și vinde marfa, în Basorah sau în Ceylon. Nu erau întreprinderi ușoare și nici lipsite de riscuri, dar, la un procent de numai „2 % din valoarea produsului pentru lână sau mătase, 15 % pentru grâu și 33 % pentru alaun”, costul unui transport pe apă revenea mult mai ieftin decât pe uscat, iar asta era tot ce conta.
Or, în aceste condiții, conform consemnărilor efectuate de notarul genovez Antonio di Podangolo (sau Podanzolo) în registrul său, din care reiese că, între luna noiembrie a anului 1360 și ziua de 12 mai 1361 – când, în ostrovul Mocanu, consul era Bartolomeo di Marchi -, s-au înscris, pentru a pleca spre Constantinopol, mari cantități de grâu, de vin, de ceară, de miere, de pește, de sare, de lemn și de alte produse -, Vicina era colonia cea mai renumită a vremii, în care, datorită volumului uriaș de tranzacții comerciale, s-a apreciat (pe baza unei comparații cu Chilia și cu Licostomo, despre care există date atestatoare ale faptului că funcția de consul, trebuind a fi îndeplinită de o persoană bună cunoscătoare a legii, pentru a apăra interesele comunității și a judeca litigii, aparținuse unui notar), că atribuția conducerii orașului îi fusese încredințată, de asemenea, unui notar. Din orice mediu profesional ar fi provenit însă cert e că, în secolul 14, în agenția Vicina, în afară de consul, la conducerea ostrovului exista și un „massaria” – sau un organ administrativ însărcinat cu controlul finanțelor în coloniile genoveze -, subordonat respectivului consul, care, ales pentru un singur an, dar cu posibilitatea de a i se reconfirma mandatul, avea, între alte îndatoriri (încă neidentificate), obligația de a-i proteja pe locuitori din punct de vedere financiar, juridic și economic, precum și de a organiza evacuarea insulei în caz de război. Totuși – deși se prea poate ca aceasta să fi constat doar în plata anuală a unui tribut – orașul Vicina se afla sub autoritatea generală a Țării Românești și, cu toate că poseda propriile legi, emise de comuna ligură, și propriii judecători, de asemenea, e foarte posibil ca, în anumite privințe, să fi prevalat o serie de cerințe ale orânduirii autohtone.
În mecanismele comerciale însă nici genovezii, nici venețienii nu tolerau ingerințe străine, așa încât, conform contractului înregistrat la 2 februarie 1361, de pildă, de către notarul de la Chilia, între locuitorul indigen Iane Koschina și genovezul Geoffredo Marocalo, prin care se perfecta vânzarea unei cantități de 1,5 „cantaria” ceară, sau a celor din 17 februarie, din 11 martie, din 2, din 6, din 8 și din 24 aprilie 1361, în care se menționau cumpărători de miere ca Antribe d”Opizzi di Monelia, sau armeanul Sarchis, dar, mai ales, a altor două, efectuate la 8 mai 1361, tot la Chilia – primul, între Eliano Domenico, burgensis din Pera, și genovezul Giovanni Stancone, iar celălalt între același Eliano Domenico și bancherul Lamberto Buscanini, din Chilia -, prin care se stipula atât faptul că domnul Eliano Domenico se angaja să le vândă partenerilor săi de afaceri mari cantități de sare de la Vicina și de la Chilia, cât și că un „muid” de sare (sau o unitate de capacitate al cărei echivalent a variat în timp), potrivit măsurilor specifice porturilor genoveze, valora 9 sommi de argint „ad pondus Chili” (sau, uneori, „o hiperperă de aur”), Vicina se pare că devenise, înaintea altor colonii comerciale în genul ei, însuși motorul de dezvoltare a Peninsulei Italice, în care camăta se practica la ordinea zilei, negustorii se specializaseră, iar expresii ca „un muid de sare”, plătit cu 9 sommi de argint „ad pondus Chili”, se întâlneau la tot pasul, „ad pondus Chili” reprezentând nu altceva decât o măsură de greutate specifică orașului Chilia; or, dacă portul Chilia poseda propriul său sistem de măsuri, nu încape îndoială că și Caffa, și Tana, și Pera, și Vicina aveau câte unul. Anumite produse însă, precum indispensabila sare (fără de care unele animale nu dădeau randament), atât genovezii de la Vicina, cât și ceilalți comercianți din fostele orașe paristriene, precum Cetatea Giurgiu, și le procurau, datorită dificultăților de exploatare, fără a face rabat la preț, prin intermediari, ceea ce arată grija deosebită pe care o manifestau italienii față de comerț.
În anul 1364, în luna noiembrie, pe când regiunile Țării Românești erau străbătute de cete tot mai numeroase de misionari catolici, în scaunul domnesc al statului dintre Carpați și Dunăre, și dintre Olt și, aproximativ, Marea Neagră, a urcat Vladislav I, sau Vlaicu Vodă, fiul lui Nicolae Alexandru și al Klarei Dobokay, provenită dintr-o familie de nobili maghiari, ale cărui principale preocupări s-au dovedit încă de la început a fi, pe de o parte, protejarea celor peste un milion de locuitori ai țării de acțiunea agenților papalității, aflați în serviciul Ungariei (de altfel, nu în scopuri religioase, ci pentru a facilita subordonarea ținuturilor românești de către maghiari), iar pe de alta sporirea economiei, un accent deosebit punând pe creșterea vitelor, pe expansiunea agrară, pe intensificarea tranzacțiilor comerciale și pe încurajarea meșteșugăritului local. Prin urmare, pentru a-și atinge aceste țeluri, în jurul anului 1365 domnitorul român a bătut cele dintâi monede autohtone (deși, în opoziție cu această dată, unele surse istorice plasează evenimentul cu vreo nouă ani mai târziu, atribuindu-l fratelui lui Vlaicu Vodă, voievodului Radu I), din argint curat, cu inscripții în limba pelasgă (confundată însă de unii cercetători cu latina), despre care specialiștii au constatat mai apoi că, în funcție de mărime și de greutate, se pot clasifica în trei tipuri de ducați, într-un tip de dinar și în două tipuri de bani.
Însă, cum Țara Românească întreținuse multă vreme relații comerciale cu Imperiul Bizantin, în toate zonele, alături de monedele autohtone emise de Vlaicu Vodă și de „groșii bulgărești”, dați în exploatare în 1331, de țarul Alexandru, la Târnovo, apoi, prin 1355-1356, la Vidin, de țarul Sracimir, au circulat, destulă vreme după aceea, hiperperii bizantini de argint – care, de fapt, și ei înlocuiau mai vechii hiperperi de aur, bătuți la Bizanț prin 1376-1379, de la care însă nu s-a mai păstrat decât denumirea unei taxe vamale încasate cândva, sub numele de „perper”, sau „părpăr”, la schelele de la Dunăre pentru vinul și peștele exportate în Peninsula Balcanică.
Tot cam prin anul 1365 însă, autoritățile genoveze de la Vicina, profitând de faptul că maghiarii, catolici ca și ei, cuceriseră orașul Vidin, devenindu-i stăpâni, au comis, într-un fel, primul act de trădare față de Țara Românească, ai cărei locuitori erau ortodocși, aliindu-se cu expansioniștii unguri și silindu-l prin aceasta pe Vlaicu Vodă, domnitorul indigen, atât să afle despre fapta lor, cât și să ia atitudine. Vlaicu Vodă însă nu s-a lăsat impresionat de parada lor și, în replică, la 5 ianuarie 1365, ignorând autoritatea regelui maghiar, a anunțat că refuză a-i mai recunoaște suveranitatea. Dar o seamă de interese de stat l-au determinat ca, în luna octombrie a anului 1366, să accepte, totuși, a redeveni vasalul Ungariei, primind, în schimb, ca feude, în posesie deplină, Almașul, Severinul și Făgărașul. Iar răgazul de pace obținut prin acest compromis l-a folosit pentru a dezvolta viața religioasă a țării, meșteșugurile, care și-au amplificat activitățile de producție și de schimb comercial, și urbanismul, consolidând orașe existente deja, ca Târgoviște, Câmpulung, Curtea de Argeș și poate Giurgiu, și probabil trecând sau având deja sub controlul său și Chilia. Factorul fundamental al transformării îl constituia, desigur, comerțul, așa încât, conștient de importanța deosebită a căilor negustorești din regatul său, la 20 ianuarie 1368 domnitorul Vlaicu Vodă le-a confirmat brașovenilor, printr-un act scris în limba latină, devenit, mai târziu, cel mai vechi document referitor la un asemenea fapt, privilegiile comerciale în Țara Românească, impunându-le însă să plătească vama la intrarea în Câmpulung, iar la întoarcere la un vad de la Dunăre, foarte probabil situat pe „drumul Brăilei”, să procedeze la fel. Principalul traseu negustoresc aducător de profit rămânea însă tot fluviul Dunărea și, de aceea, în anul 1368, sesizând că Ungaria, aliată cu Republica Genova, își masase trupe militare la nord de Pont, cu intenția de a cuceri ținutul, a încălcat fundamentele suzeranității și, trimițând un corp de oaste în Deltă, care a primit sprijinul înarmat al despotului dobrogean Dobrotici, le-a atacat și le-a alungat.
Noul act de infidelitate a domnitorului român față de suveranul maghiar i-a speriat însă mai mult pe locuitorii genovezi ai Vicinei – dintre care o parte, înțelegând că acum, când Republica Genova, aliata Ungariei, intrase în conflict cu Țara Românească, deveniseră dușmani de facto ai populației de la nord de Dunăre, și-au făcut bagajul și au plecat -, deoarece Ludovic I, regele angevin al Ungariei, interpretând evenimentul la valoarea sa reală, dar, mai ales, asistând uluit cum, ajutat de același îndrăzneț Dobrotici, voievodul român a izgonit mai multe detașamente de soldați maghiari de la Vidin, a priceput că Vlaicu Vodă se întorsese împotriva lui și, prin urmare, la 13 octombrie 1368, sprijinit de Nicolae Lackli, voievodul Transilvaniei, a declanșat, peste munții Carpați, o amplă campanie militară contra Țării Românești. Însă toată dorința lor de pedepsire a răzvrătitului domnitor român s-a evaporat în Câmpia Munteniei, unde dregătorul autohton Dragomir, pârcălabul cetății Dâmbovița (atestat, ca funcție, pentru prima oară într-un manuscris păstrat), i-a întâmpinat pe malul râului Ialomița, le-a învins oștile în bătălie, l-a ucis pe Nicolae Lackli, l-a izgonit pe Ludovic I până sub zidurile Severinului, apoi a ajutat armata română să atace alte unități maghiare, situate în părțile din apropierea Almașului.
Iar aceste victorii l-au încurajat într-atât pe domnitorul român Vlaicu Vodă încât, în anul 1369, primind de veste că maghiarii (aliați, conform unor surse, cu turcii, recent invadatori ai orașului Adrianopol, pe care, luându-l în stăpânire, l-au redenumit Edirne) ocupaseră din nou Vidinul, i-a cerut iar sprijinul lui Dobrotici și, împreună, i-au alungat pe unguri și au recucerit cetatea. Dar Ludovic I al Ungariei, conștient, ca și Vlaicu Vodă, că acela care va controla fluviul Dunărea va face regulile în regiune, a solicitat din nou ajutor turcesc și a trimis la Vidin altă oaste, mai numeroasă; pentru a fi sigur însă că, de data aceasta, îl va birui pe domnitorul român, i-a propus acestuia să îi redevină vasal și, în schimbul suzeranității, i-a făgăduit că îi va acorda feuda Făgărașului, sau a „țării Oltului”. Iar Vlaicu Vodă, călcându-și pe inimă, a acceptat.
Înțelegerea lor însă i-a nemulțumit profund pe turci, al căror sultan, Murad I Hudavendighir, știind și el, ca și ceilalți regi, că însemnătatea Dunării era uriașă, a ordonat unei oștiri otomane, în premieră ca, în lunile noiembrie și decembrie ale anului 1369, să traverseze Dunărea și să efectueze o incursiune în Țara Românească. Dar Vlaicu Vodă, pregătit din timp, și secondat de contingente ardelene conduse de Ladislau de Dăbâca, a învins cu ușurință trupele turcești, le-a alungat, apoi, trecând el însuși la sud de fluviu, și-a continuat marșul până la Vidin, de unde, animat de dorința de a-și menține controlul asupra Dunării, i-a izgonit pe otomani.
Dunărea însă nu curgea doar în zona Vidinului, așa încât, în anul 1370, voind să supravegheze întregul trafic naval până la Marea Neagră, domnitorul român, însoțit de mai vechiul său aliat Dobrotici, despotul dobrogean, s-a năpustit cu oaste asupra Chiliei, pentru a-i elimina de acolo atât pe genovezi, cât și pe niște acoliți ai acestora și ai Ungariei, constituiți într-o formațiune politică înființată de emirul mongol Demetrius. Asaltul a debutat și a continuat doar parțial cu succes, deoarece veneticii, îndepărtați momentan, au revenit, în cele din urmă și s-au reașezat în ținut; consecințele însă s-au resimțit nu numai în Dobrogea, unde populația autohtonă s-a grăbit să-i înlocuiască pe cei alungați (pentru ca, la înapoierea fugarilor, să fie izgonită și ea), ci, mai ales, la Vicina, unde puținii călugări franciscani rămași, dar și o parte dintre negustori, întăriți încă și mai mult în convingerea lor că, de acum, întrucât creștin ortodocșii români le erau dușmani, trebuia să-și scape pielea, au început să se risipească prin alte locuri, mai sigure, din punctul lor de vedere. Concomitent cu călugării catolici, se pare că a părăsit ostrovul și o parte a comercianților, a meșteșugarilor, a slugilor și a funcționarilor; destul de mulți însă, încă încrezători în steaua Genovei, sau de confesiune creștin ortodoxă, pentru care se prea poate ca, săptămânal, să fi venit în continuare preoți de pe uscat, de la Giurgiu sau de la Oinacu, pentru a ține slujbe, au rămas pe loc și în regiune au răsunat mai departe aspre comenzi portuare, adresate navelor care acostau, vocile femeilor și ale bărbaților, râsetele copiilor, lătrăturile câinilor și cântecele religioase. De aceea, în listele cultuale cercetate de istorici câteva sute de ani mai târziu, la data de 9 martie 1371 mănăstirea franciscană de la Vicina, amintită în contextul unei referințe la „dominus Lodovicus Vicinensis de Ordine Minorum”, încă mai exista; despre ce s-a mai întâmplat cu clădirea fostei mitropolii însă nu se mai știe nimic. În schimb, cum spiritul religios domina, deopotrivă, și lumea, și veacul, se cunoaște că, la nord de Dunăre, intenționând a mai da o lovitură catolicismului expansionist, Vlaicu Vodă a poruncit să se continue, sub îndrumarea călugărului Nicodim și prin munca ajutoarelor sale, construcția unei mănăstiri începută de aproximativ un an, care (peste alți patru ani, când urma a fi terminată), avea să se numească, potrivit hotărârii domnești, Vodița. Tot pentru a contracara propaganda catolică, în aceeași vreme și cu o voință de fier, Vlaicu Vodă și-a dat acordul de a se înființa mitropolia de la Severin, unde, sub numele de Daniil Critopul, l-a repartizat ca păstor pe preotul Antim, de la Constantinopol.
În anul 1371 însă, de frontierele Țării Românești a început a se apropia, încet, dar sigur, pericolul turcesc și domnitorul Vlaicu Vodă, aflat deja în raporturi de ostilitate cu otomanii, îngrijorat, s-a decis să-i întârzie pe cât se putea, trimițând, prin urmare, la data de 26 septembrie, mai multe contingente de oaste pentru a-i ajuta pe despoții Vukașin și Uglieșa ai Serbiei în lupta lor antiotomană. Dar, în bătălia de la Cirmen, sau Ceronoman, de pe râul Marița, trupele conduse de sultanul Murad I au învins coaliția sârbo-română, și primejdia turcească, înființată la sud de Dunăre, s-a permanentizat. Or, acest deznodământ i-a îngrozit și mai mult pe ocupanții ostrovului Mocanu, care, clătinați serios în credința lor într-un reviriment al Genovei, au continuat să migreze în masă, așa încât, prin jurul anului 1372, din puhoiul de călugări franciscani aciuați cândva în zonă nici unul nu se mai afla în ținut, iar despre formațiunea politică de la gurile Dunării, aliată a Ungariei și a Genovei, întemeiată de emirul mongol Demetrius (care se pare că, deși aflat departe, le-a urmat exemplul, fugind unde a văzut cu ochii), nimeni nu a mai auzit nimic.
La sfârșitul anului 1372 însă, sau chiar în cursul anului 1373, relațiile româno-ungare s-au deteriorat din nou, ca urmare a acelorași vechi neînțelegeri teritoriale, politice și religioase. De data aceasta însă domnitorul autohton Vlaicu Vodă nu a mai inițiat pasul spre împăcare, așa încât dispoziția transmisă apoi, la 16 martie 1373, de către regele maghiar Ludovic I, soției magistrului Benedict Himfy, comitele de Timiș, și fraților acestuia, magiștrii Nicolae și Petru, prin care suveranul ungur, interzicând comercianților transilvăneni importul de sare din Țara Românească, îi provoca vistieriei lui Vlaicu Vodă mari prejudicii, a tensionat și a agravat situația. De aceea, în replică, domnitorul român, neavând de ales, a acționat diplomatic și s-a apropiat mai mult, politic, de turci. Atunci maghiarii, sâcâiți de perseverența lui Vlaicu Vodă, au declanșat, în anul 1375, o altă campanie în Țara Românească, punând stăpânire pe Severin, pe care însă, din pricina încăpățânării românilor, care l-au recucerit în anul 1376, nu l-au putut păstra decât un răstimp foarte scurt.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!