Capitolul 9: Imperiul
Pe la finele de secol 12, Primul Țarat Bulgar era anexat Imperiului Bizantin de mai bine de o jumătate de veac, conținând între hotarele sale o mulțime de valahi și de traci, precum și de „romei”, sau „romaios” – cum se numeau persoanele considerate a proveni din romani -, dar, mai ales, numeroși bulgari. Nici unii, nici alții însă nu trăiau ușor, resimțind din zi în zi mai acut asprimea legilor împărătești, emise de la Constantinopol, care îi spoliau prin taxe și, de aceea, aproape toți manifestau, reciproc, un amplu sentiment de solidaritate, inspirat de suferința comună. În anul 1185 însă s-a întâmplat un eveniment care avea să declanșeze o cascadă de alte urmări, dificil de anticipat chiar și de către cei mai mari prezicători ai vremii: în buna tradiție a suveranilor din acea parte de lume, împăratul bizantin Isac Anghelos a găsit potrivit să-și consolideze puterea măritându-și fata cu monarhul maghiar Bella al III-lea, asigurându-și astfel un sprijin regal și, totodată, scăpând de un potențial adversar. Lucrurile se petreceau însă exact într-o perioadă în care Imperiul Bizantin trecea printr-o criză financiară și, de aceea, pentru a putea totuși organiza o nuntă fastuoasă, cum se cuvenea unor odrasle din os domnesc, împăratul Isac Anghelos s-a gândit să-și suplimenteze venitul impunând locuitorilor din ținutul balcanic o serie de alte taxe, foarte greu de justificat și foarte mari, păgubitoare, în special, pentru crescătorii valahi de vite și oi. Fermierii de pe lângă Târnovo însă nu au suportat lovitura și, adunându-se, au luat atitudine, delegându-i, în același an, a se duce la Constantinopol și a-i reprezenta, încercând să obțină de la conducătorii imperiali o „pronoia” cât mai realistă, pe boierii Asan și Petru, frați buni, după mamă și – conform mai multor cronicari, între care însă, datorită neutralității sale, s-a remarcat mamelucul Ibn Taghri, imposibil de a fi acuzat de partizanat -, de neam valah.
„Pronoia”, la bizantini, era un sistem economic, care consta în cedarea unui număr oarecare de contribuabili unui particular, moșier sau aristocrat, de preferință, sau în concesionarea lor temporară, ori condiționată, în schimbul angajamentului scris al aceluia de a-și îndeplini obligațiile militare impuse de stat, sau, cu alte cuvinte, de a merge și a lupta pentru imperiu, împreună cu ostașii întreținuți de el, când va fi chemat.
În luxosul palat de la Constantinopol însă, întâi înalții funcționari imperiali, apoi împăratul însuși, i-au primit pe frații valahi Asan și Petru cu mare dispreț, neînțelegând cum doi oameni cu un rang atât de mic avuseseră neobrăzarea de a se înfățișa la curte, cu doleanțe care mai mult sfidau decât stârneau compasiunea și, prin urmare, când unul dintre mesageri a îndrăznit să ridice glasul, revoltat de atâta obtuzitate, un important demnitar i-a poruncit unei slugi să îl pălmuiască. Valahul a înghițit insulta, căci gărzile înarmate din jurul lor i-ar fi paralizat orice ripostă, dar nu s-a resemnat și, când a ajuns la Târnovo, a inițiat numaidecât, cu mare succes, o campanie de ridicare la luptă, amintindu-le atât celor de-un sânge cu el, cât și bulgarilor, că numai bizantinii se făceau vinovați pentru toate greutățile lor, fiindcă îi jefuiau, și că nu se vor scutura de jugul imperial decât dacă se vor uni. Și, în scurtă vreme, mai ales după ce boierul Asan s-a proclamat împărat, dar și după ce au implementat în propagandă elemente religioase, în jurul lor s-au mobilizat atât de mulți „infanteriști specializați în războiul de gherilă, îndemânatici la tras cu arcul și mânuit toporul de luptă”, precum și alți „buni războinici”, și valahi, și bulgari, dar și pecenegi, și uzi, și cumani, toți nemulțumiți de rapacitatea imperială, încât nimănui confruntarea cu bizantinii nu i s-a mai părut o aventură.
De partea cealaltă, pe tronul său de la Constantinopol, împăratul Isac Anghelos a refuzat a tolera un asemenea afront evident și, intenționând să curme totul încă de la început, a trimis în calea valahilor și a bulgarilor o uriașă armată, pentru a-i zdrobi. Dar, în bătălia purtată în toamna anului 1185, trupele aliate ale valahului Asan au învins detașamentele de la Constantinopol și, drept urmare, cel mai mare dintre frații Asănești a devenit conducătorul unei regiuni imense, cuprinzând teritorii care astăzi ar fi acoperit Bulgaria, Serbia, Albania, Macedonia, Muntenia și Oltenia, sau un ținut întins de la Marea Adriatică până la Marea Neagră.
Forțele bizantine însă s-au regrupat, au adus întăriri și, în aprilie 1186, i-au atacat din nou pe răsculați, distrugând – într-o încleștare care mai târziu avea să poarte numele de „bătălia trecătorilor” – rezistența valahă, trecând apoi, pe la nord de Munții Stara Planina, în ținuturile stăpânite de răzvrătiți, anihilându-le împotrivirea, ocupând centrul politic de la Târnovo și obligându-i pe Asan, pe Petru și pe câțiva dintre sprijinitorii lor să traverseze Dunărea, în Câmpia Română, pentru a cere ajutor de la cumani, în mijlocul cărora, de altfel, s-au și refugiat. Apoi autoritățile de la Constantinopol, reprezentate de generalii lor, au pedepsit o parte dintre răsculații rămași pe loc și și-au reinstaurat controlul asupra tuturor regiunilor posedate, anterior, de răzvrătiți, dar eliberate de trupele imperiale.
Despre zonele din Muntenia în care s-au adăpostit frații Asan și Petru, precum și cunoscuții lor, nu există nici un fel de informații; dar, ținând cont că, în caz de primejdie, indigenii se ascundeau în păduri, și că nobilii cumani stăpâneau cele mai bune moșii, alese dintre acelea cu un randament performant, se poate presupune, în baza unei logici simple, că refugiații valahi s-au repliat undeva în cnezatele bogate dinspre Codrii Vlăsiei, situate foarte probabil pe văi de râuri, dar și în apropierea unor centre comerciale precum Vicina și portul Giurgiu, aducătoare de mari venituri, care ar fi putut foarte bine fi ori Vlăsia, ori Vlașca. Oriunde li s-ar fi aflat reședința însă, cert e că în cursul aceluiași an, respectiv 1186, frații valahi Asan și Petru i-au convins pe marii aristocrați cumani să se alăture cauzei lor, împreună cu un puhoi de trupe și, când au isprăvit pregătirile, au trecut la sud de Dunăre, atacându-i, de data aceasta, ei pe bizantini.
Au urmat lupte îngrozitoare și sângeroase, dar indecise, care au atins apogeul în anul 1197, când împăratul Isac Anghelos, furios că era șicanat de niște barbari, aliați cu alți sălbatici, asemenea lor, a inițiat împotriva răzvrătiților și a ajutoarelor lor nu mai puțin de trei campanii. Dar armata condusă de Asan și de Petru, consolidată cu trupe cumane, foarte rapide, echipate cu arcuri, cu săgeți, cu tolbe agățate la șold și cu sulițe lungi, foarte pricepute în a organiza incursiuni de la distanță, în a lovi prin surprindere și în a simula retrageri false, i-a înfrânt, în cele din urmă, pe ostașii imperiali și, deși, în primăvara anului 1188 unitățile bizantine i-au atacat din nou pe răsculați, totuși, fiind iar învinse, l-au pus pe împăratul Isac Anghelos în situația de a cere pace, recunoscând statul valaho-bulgar și acceptând a-i plăti un tribut.
În anul 1195 însă, ca urmare a unei tresăriri de orgoliu, dar, desigur, și a unor calcule economice, politice și sociale, împăratul de la Constantinopol, încălcându-și propriul cuvânt, i-a mai atacat o dată pe răsculați, plasându-se însuși în fruntea armatei și pornind o campanie împotriva lor. Dar valaho-bulgarii l-au înfrânt din nou și, în același an, Isac Anghelos pierzând domnia, pe tronul imperiului a urcat, prin violență, fratele său mai mic, Alexios al III-lea Anghelos, care, pentru a-și asigura liniștea necesară ceremoniei de înscăunare (căci modul brutal al preluării puterii îi intrigase pe bizantini), dar și pentru a-și întări autoritatea, a chemat trupele militare din tot ținutul, adunându-le la Constantinopol. Or, această mișcare prea puțin inspirată i-a avantajat pe răsculați, care, numaidecât, profitând de oportunitate, au eliminat cu ușurință armata imperială, foarte puțină, rămasă în teritoriu și și-au declarat independența totală, obținând, în sfârșit, un stat puternic și liber care avea să fie cunoscut în istorie ca Imperiul Valaho-Bulgar, sau ca Al Doilea Țarat Bulgar.
Mai târziu însă, din rațiuni extraștiințifice, deși unele cronici arabe din secolul 13 i-au indicat atât coordonatele, cât și denumirea, specificând că a purtat numele de regatul Valah – sau, în limba arabă, „al-Awalak” -, și că locuitorii săi erau „ulagut”, sau „ulagh”, o mulțime de cercetători i-au contestat acelui stat apartenența română, considerând că a fost în exclusivitate bulgar; totuși, nu numai scriitorii orientali au surprins adevărul, ci și o seamă de autori francezi, care, definindu-i, încă și mai apoi, în operele lor, pe oamenii de la nord de Dunăre, n-au ezitat să le numească țara „Blachia le Grande”, sau Valahia Mare, descriind-o ca pe „acea parte a Imperiului Bizantin locuită de valahi”, sau, precum a precizat Robert de Clari, ca pe „o țară puternică înconjurată din toate părțile de munți inaccesibili”; tot cam pe atunci alți observatori ai vremii lor i-au spus Valahia Albă – poate în opoziție cu Moldova, cunoscută ca Valahia Neagră, sau cu Oltenia, numită și Valahia Mică -, însă, în cele din urmă, nici un argument și nici o precizare nu s-au dovedit suficient de susținute pentru a-i deturna identitatea valahă, în sensul de română, care a consacrat-o.
În anul 1196 însă, la Târnovo, boierul Ivancu l-a asasinat mișelește pe boierul Asan, probabil ca urmare a unui complot, și la conducerea imperiului valaho-bulgar s-a instalat îndată Petru, care, pentru mai multă operativitate, și l-a asociat la domnie pe fratele încă și mai mic, Ioniță, supranumit, datorită fizicului său atrăgător, Caloianul, sau „Cel Frumos”, în limba greacă. Iar această perpetuare a unei dinastii valahe la comanda unui stat atât de vast se pare că a reprezentat amănuntul care l-a determinat pe un alt valah, pe nume Dobromir Chrysus, conducătorul militar bizantin al unei zone din Macedonia, cunoscut în literatura de specialitate ca „vlachos to genos”, să procedeze identic, răsculându-se, în anul 1197, la foarte puțin timp după instalarea lui Alexios al III-lea Anghelos pe tron, respingând, în fruntea unei puternice oști, trupele imperiale trimise împotriva sa, creând, între râurile Strymon și Vardar, țara numită Macedonia și silindu-l pe împăratul de la Constantinopol atât să recunoască autonomia statului proaspăt născut, cât și să încheie pace.
În același an 1197 însă, ca urmare a unei noi conspirații, Petru a căzut ucis și el de boieri și la conducerea Imperiului valaho-bulgar a urmat Ioniță, mezinul fraților Asănești, un om capabil, întreprinzător, abil diplomat, excelent strateg, iscusit luptător, dar foarte crud și, mai ales, aliat, prin soție, care era o prințesă cumană, cu turanicii de la nord de Dunăre, ceea ce i-a îngăduit ca, în primăvara anului 1199, după ce și-a stabilit reședința la Târnovo, să-i atace sălbatic pe bizantini, pentru a-și mări teritoriul. Trupele romane, surprinse – căci criza în care se afla imperiul se prelungea -, i-au opus o rezistență destul de modestă, iar șovăiala aceasta l-a încurajat pe Ioniță, determinându-l ca, în cursul aceluiași an, apoi în toamna anului 1200, ajutat de cumani și de valahii înrolați în unitățile lor, să declanșeze împotriva Imperiului Bizantin noi campanii, soldate, de asemenea, cu mari succese.
În anul 1201, continuând războiul, suveranul valaho-bulgar a cucerit întâi orașul Varna, apoi localitățile de la gurile Dunării, apoi alte ținuturi și, în urma acestor victorii, granițele imperiului creat atât la sud, cât și la nord de Dunăre s-au extins de la Carpații Meridionali până la Munții Rodopi și râul Marița, și de la Marea Neagră, ale cărei porturi le-a inclus în statul său, până dincolo de râul Vardar, la hotarul Albaniei. O realizare dintre cele mai importante însă a constat în faptul că, deși papa a refuzat să-i acorde titlul de împărat, cerut cu persuasiune de el, l-a recunoscut, totuși, ca „rege al bulgarilor și al românilor”, sau ca „Rex Bulgarorum et Valachorum”.
În tot acest timp orașul Vicina, de pe ostrovul Mocanu, și Cetatea Giurgiu, de pe insula Sfântul Gheorghe au funcționat sub autoritatea vechilor conducători: colonia genoveză îndrumată, formal, de bizantini, dar guvernată, în realitate, de dregători italieni, iar fortăreața, cu garnizoana încă intactă în ea, ținută, probabil, în stare de permanentă alertă, de asemenea sub controlul mărimilor de la Constantinopol.
Prin anul 1200 însă Thema Paristrion-Paradunavon, afectată de cumplitul război dus de trupele lui Alexios al III-lea Comnenos împotriva oștilor lui Ioniță, a început să cedeze și să se destructureze; procesul însă s-a dovedit unul lent, așa încât așezările din lunca Dunării – respectiv Giurgiu, Slobozia, Frătești, Bălănoaia, Daia, Gostinu, Braniștea și Oinacu -, deși, evident, se aflau sub stăpânirea Imperiului valaho-bulgar încă de pe la 1185 sau 1186, când acesta s-a înființat, erau ocârmuite în mod real de cumani, care, ca aliați și ca rude ale lui Ioniță, desigur că și-au păstrat statutul politic, plătind, cel mult, marelui stat valaho-bulgar un oarecare tribut. Sub comanda cumană însă, supervizată de înalții aristocrați ai cancelariei lui Ioniță, se găseau aceiași dregători autohtoni – mari boieri turanici, proprietari de moșii, cu precădere, transformați în cneji, dar și indigeni, precum și juzi, și vătămani, însă și oameni liberi, și negustori, și sclavi, și slujbași, și preoți, și conducători militari, care, toți având interesul de a supraviețui, se ocupau de vechile îndeletniciri, așa încât, în pofida luptelor purtate în jur, nu au încetat să are pământul, să cultive, să recolteze și să facă negoț, nici să crească vite și oi, iar economia a prosperat constant.
Totuși, bizantinii, împiedicați de valaho-bulgari, dar și de pecenegii, de uzii și de cumanii așezați în regiune, n-au mai putut ajunge în lunca Dunării, pentru a efectua comerț; însă se pare că nu li s-a simțit absența, deoarece, deși războiul continua cu încrâncenare, aristocrații de prin partea locului acuzau în permanență nevoia de lucruri noi, constând în postavuri și în mătăsuri, în podoabe de aur și în obiecte de lux, țăranilor le trebuiau unelte iar militarilor arme, așa încât, în foarte scurt timp, genovezii de la Vicina, care dezvoltau interese și în portul Giurgiu, i-au înlocuit rapid, cu mare succes și economia a câștigat în amploare.
Dar Ioniță, supranumit Caloianul, teribilul monarh al Imperiului valaho-bulgar, încă nu își organizase ținuturile precum voia și, în consecință, luptele cu bizantinii s-au prelungit; prin urmare, în anul 1201 se pare că regele Ioniță a cucerit orașul Varna, apoi, apropiindu-se de valea Dunării, a atacat Silistra și e foarte posibil s-o fi îngenuncheat; de aceea, în vara anului 1202, împăratul Alexios al III-lea Anghelos, observând că Thema Paristrion-Paradunavon, asaltată de imperiul valaho-bulgar, ajunsese pe punctul de a se pulveriza, a încheiat un tratat de pace cu suveranul valah, al cărui conținut însă cercetătorii încă nu l-au aflat. Dar, câteva lucruri se știu cu siguranță: datorită prevederilor acelei înțelegeri, granița dintre Imperiul valaho-bulgar și Imperiul Bizantin s-a retrasat, Thema Paristrion-Paradunavon a dispărut, iar genovezii de la Vicina, probabil în urma unor negocieri cu noua stăpânire, au răsuflat ușurați, deoarece bizantinii și-au retras simbolicul control; au sosit însă funcționari bulgari, sau valahi – sau pecenegi, sau cumani, sau uzi -, pe care se prea poate ca autoritățile emporiei să le fi mulțumit în același fel, adică plătindu-le, sub forma unor taxe comerciale, un oarecare tribut.
În Cetatea Giurgiu însă, cunoscută și ca fortăreața de pe culoarul stepei, schimbarea, în consonanță cu toată linia Dunării, de-a lungul căreia Thema Paristrion-Paradunavon s-a prăbușit până sus, la Vidin, s-a resimțit radical, căci militarilor bizantini li s-a ordonat a-și strânge bagajul și a părăsi garnizoana. Iar retragerea s-a desfășurat într-o asemenea grabă încât, în chiar timpul pregătirilor pentru plecare, cineva – un soldat sau un ofițer, desigur, deoarece alte persoane nu aveau acces pe ostrov, și cu atât mai puțin în cetate – a pierdut un hiperper sclifat, emis, sub domnia lui Alexios al III-lea Anghelos, de bizantini, peste care apoi, după ce trupele s-au îndepărtat, iar zidirea a încăput sub autoritatea vreunui cneaz local, s-a adunat pământul, adus de vânturi, și au crescut buruieni. Peste opt veacuri aproape însă o echipă de cercetători români, descoperind moneda, a stabilit că nu putea proveni decât de la ostașii trimiși de Bizanț, rostogolindu-se din punga cuiva în marea devălmășie a unei retrageri pripite – deoarece, altminteri, ar fi fost găsită de careva -, și a predat-o muzeului Giurgiu, probând pentru totdeauna că foarte demult, cândva între anii 1195-1203, când pe tronul de la Constantinopol domnea împăratul Alexios al III-lea Anghelos, în interiorul cetății, pe micuțul ostrov, s-au aflat militari bizantini.
În anul 1203 însă meandrele politicii imperiale de la Constantinopol l-au readus la putere, în urma unor întortocheate manevre, pe Isac al II-lea Anghelos, care, deși fără vedere, mutilat de propriii săi compatrioți, și slăbit de timpul petrecut în claustrare, a acceptat a-l înlocui la domnie, împreună cu Alexios al IV-lea Anghelos, pe Alexios al III-lea Anghelos, înlăturat de la conducerea Imperiului Bizantin de cruciați. Dar guvernarea lor a revoltat mulțimea, care, în februarie 1204, indignată, îndeosebi, de prezența slujitorilor Papei în ținutul ei, i-a izgonit de pe tron pe amândoi, proclamându-l împărat pe Alexios al V-lea Ducas, sau Dukas.
Însă nici Alexios al V-lea Dukas nu a ocârmuit prea mult, deoarece, în aprilie 1204, membrii celei de-a patra cruciade au cucerit Constantinopolul, l-au alungat pe suveran și au înființat Imperiul Latin de Constantinopol, devenind, în felul acesta, vecini cu Imperiul valaho-bulgar condus de Ioniță. Or, cum Imperiul Latin de Constantinopol, numit și de Răsărit, cuprindea, cu excepția câtorva provincii sau mici proprietăți aflate în posesia unor notorii familii imperiale de la Bizanț, cam toate regiunile fostului ținut bizantin, faptul l-a incitat pe împăratul Balduin I, comandantul suprem al Imperiului Latin, care, considerând că era natural ca el să domine întregul teritoriu din jur, n-a ezitat și, numaidecât, a atacat Imperiul valaho-bulgar.
Ioniță Caloianul însă, înțelegând că primejdia era grozavă, a cerut din nou ajutorul cumanilor nord-dunăreni, iar în primăvara anului 1205, cu armata întărită de luptători turanici și de mercenari valahi, a zdrobit, în înfruntarea de la Adrianopol, din data de 14 sau 15 aprilie, forțele militare ale cruciaților. Trofeul suprem al acelei însângerate victorii l-a constituit însuși trufașul împărat Balduin, pe care suveranul valah, înainte ca ostașii învinși să se risipească în toate părțile, pentru a scăpa cu viață, l-a luat prizonier, întemnițându-l apoi într-o închisoare din Târnovo, în așteptarea unei răscumpărări. Dar împăratul Balduin a murit în celulă, în cursul aceluiași an, și n-a mai apucat nici să se elibereze, nici să afle cum energicul monarh balcanic a pornit din nou la război, cucerind întâi Rumelia, apoi întreaga Macedonie.
În anul 1207 însă, în vreme ce, la Salonic, o mare armată valaho-bulgară, aliată cu soldați turanici, începuse a asedia orașul, Ioniță Caloianul a căzut asasinat de un aliat cuman, fără a se cunoaște vreodată din ce motiv, și pe tronul Imperiului de la sud și de la nord de Dunăre a urcat boierul Borilă, fiul, se pare, al unei misterioase surori a fraților Asănești, neimplicat, totuși, în eliminarea precedentului țar.
Preluând domnia, suveranul Borilă, care era un om instruit, capabil și inteligent, s-a lămurit în doar câteva zile că, în mijlocul unui vârtej de interese opuse, precum se înfățișau cele ale statului său, nu va rezista niciodată ca rege dacă nu își va consolida puterea și, prin urmare, s-a căsătorit îndată cu prințesa cumană Ana de Cesmania, văduva lui Ioniță, obținând atât un mare prestigiu, cât, mai ales, prin intermediul soției și mătușii sale, sprijinul marii aristocrații cumane. Și abia apoi, în vara anului 1208, s-a așezat în fruntea unei armate mixte, constituite din valaho-bulgari și din cumani, estimată, mai târziu, de Henri de Valencennes, la un număr de 33 000 de soldați, „organizați în 36 de corpuri de oaste”, întărită, evident, cu indigenii de la nord de Dunăre, a pătruns în Tracia și a atacat Imperiul Latin de Răsărit.
În prima luptă, angajată la Berroe, sau Stara Zagora, întrucât s-au năpustit asupra latinilor extrem de violent, ostașii valaho-bulgaro-cumani ai lui Borilă și-au înfrânt cu ușurință dușmanii, dar, la 31 iulie, confruntându-se, la Philippolis, sau Plovdiv, cu trupele lui Henric I, soldații conduși de suveranul valah au pierdut bătălia, oponenții lor au preluat inițiativa, contraatacând năprasnic și, în cele din urmă, aliații sud și nord-dunăreni au fost respinși.
Pe de altă parte, cam în același timp, ungurii, atrași de Dunăre, despre care știau că poseda un enorm potențial comercial, au atacat brutal Imperiul valaho-bulgar la granița dinspre nord și vest și, câștigând mai multe lupte, și-au trecut sub control regiunea Belgrad-Brancievo, aflată până atunci sub autoritatea statului condus de Borilă. Iar nedoritul deznodământ, conjugat militar cu alte eșecuri, precum tentativele valaho-bulgare din anii 1211, 1211-1212 și 1214 de a se insinua în teritoriile Regatului Latin din Thessalonik, s-a dovedit suficient pentru a-l convinge pe țarul Borilă să încheie pace atât cu cruciații, cât și cu Ungaria, dar, mai ales, cu Imperiul Latin de Constantinopol, căruia, de altminteri, sperând că astfel își va păstra vigoarea cazonă, i s-a și alăturat.
Tot pentru a-și consolida puterea, în acest răstimp – potrivit unor cronicari din Apus – suveranul Borilă și-ar fi măritat fiica, sau nepoata, cu împăratul Henric I, dar, mai ales, a rupt alianța cu cumanii nord-dunăreni, a renunțat la soția de origine turanică, respectiv la Ana de Cesmania, care-i era și mătușă, repudiind-o și s-a însurat cu o nepoată de soră a împăratului latin, trecând la catolicism.
În vremea aceea, conform istoricilor, la Dristra, sau la Silistra, funcționa deja o mitropolie de rit creștin ortodox, subordonată, cum era și firesc, Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, dar, îndeosebi, plasată sub protecția fortificației de pe insula Păcuiul lui Soare, de la doar 18 kilometri distanță, construită tocmai spre a o apăra. Iar numele celor șase mitropoliți dristreni, înscrise în Sinodiconul țarului Borilă – sau într-un manuscris din secolul 14, descoperit, în anul 1855, de filologul bulgar Spiridon Palauzov, conținător al unei versiuni slavone a Sinodiconului Ortodoxiei, completată cu anateme antibogomile introduse în anul 1211, la Târnovo, pe când Imperiul valaho-bulgar era condus de ruda celebrilor frați Asănești, și care, din acest motiv, a primit denumirea de „Sinodiconul țarului Borilă” -, probează că, într-adevăr, în timp ce la Vicina activa o altă mitropolie de rit creștin ortodox, destinată, probabil, „romeilor”, sau bizantinilor aflați acolo, în fosta Themă Paristrion-Paradunavon și, uneori, în Cetatea Giurgiu – căci genovezii din ostrov erau catolici -, populația din sudul Dunării aparținea, religios, de Patriarhia de la Constantinopol. De aceea e de presupus că aderarea țarului Borilă la catolicism nu a urmărit decât un scop politic, reliefat, de altfel, tot în anii aceia, de represaliile organizate de stat împotriva „bogomililor”, sau a membrilor unei secte botezate după numele celui dintâi predicator al ei, preotul Bogomil, dar care, ulterior, a devenit „catară”, sau, conform cuvântului grecesc „katharsos”, „curată”.
Și mai evident însă s-a conturat acel țel politic în perioada imediat ulterioară, când monarhul Borilă, recent convertit la convingerile religioase promovate de Roma, s-a aliat cu o armată a Ungariei catolice, de sub tutela regelui Andrei al II-lea – formată din secui, din români și din pecenegi sedentarizați tot mai mult, încorporați în diferite oștiri feudale, dar condusă de comitele Joachim, din Sibiu -, și a învins, spulberând-o, o conjurație inițiată de boierii de la Vidin, menită a îl răsturna de la putere.
Se prea poate ca, rupând alianța cu foștii susținători cumani, țarul Borilă să fi intenționat – în condițiile în care Vicina, plătind tribut Imperiului valaho-bulgar, încă își desfășura activitatea în mod autonom, ocârmuită de amploaiați genovezi – a le retrage cumanilor definitiv controlul asupra regiunii de la nord de Dunăre, pentru a-i înlocui cu dregători valahi sau bulgari; dar n-a mai beneficiat de timpul fizic necesar schimbării, deoarece, în anul 1218, Ioan Asan al II-lea, prințul moștenitor legitim al tronului statal, dovedind că Borilă fusese un uzurpator, i-a convins pe mai mulți mari boieri, valahi și bulgari, să treacă de partea sa, l-a mazilit pe falsul conducător imperial, l-a orbit, înscăunându-se el însuși ca țar, apoi, redefinindu-și politica, a încheiat o nouă alianță cu militarii cumani (pe al căror teritoriu nord-dunărean, de altfel, și stătuse ascuns o vreme) și, reluând legăturile atât cu turanicii, cât și cu valahii din Câmpia Română, a reușit să le acorde supușilor săi un scurt, un foarte scurt răgaz de pace. Or, ca în toate vremurile mai liniștite, oamenii, influențați, pe de o parte, de pregătirile cu caracter militar, care, chiar dacă nu le dădeau vești despre ce se va întâmpla în viitor, în mod precis, le inoculau totuși idei despre ce va fi, iar pe de alta de factorii religioși, tot mai prezenți în viața lor, au continuat, precum o dovedesc monedele datând din anul 1218, descoperite în Bulgaria, dar și cele emise în anul 1222, găsite la Trapezunt, să muncească și să efectueze comerț; nefiind însă de același fel, monedele le-au mai sugerat cercetătorilor că, în vremea aceea, Imperiul Bizantin se afla deja într-un pronunțat declin, fapt de care au profitat diferite puteri străine pentru a produce bani.
În anul 1223 însă un eveniment crucial a pus capăt acelei păci, producând urmări care s-au repercutat asupra tuturor populațiilor locuitoare în lunca Dunării: în faimoasa bătălie derulată la Kalka, pe malul râului, războinicii tătari au învins oștile coalizate ale cnejilor ruși și ale cumanilor, forțându-i prin acel neașteptat final pe turanici, după ce le-au distrus centrul puterii din „Cumania albă”, sau din regiunea dintre Nipru și Don, să se refugieze, sub conducerea căpeteniei Kuten, sau Kuthen, sau chiar Kotian în ținuturile stăpânite de unguri. Totuși, o parte dintre cumani, dar și unele triburi de pecenegi, motivate de același eșec, au refuzat să se îndrepte spre Transilvania și, la îndemnul conducătorului lor, Ionas, au rămas în Muntenia, risipindu-se pe la moșii. Pe ceilalți însă ungurii i-au primit bucuroși, ca și pe brodnici, care și ei s-au repliat în Ardeal, ajutându-i chiar să se instaleze în țara lor, cu condiția însă de a se creștina. Or, datorită acestui fapt, sașii din Transilvania au fost împinși mai spre sud, iar regele maghiar Andrei al II-lea, pentru a-i răsplăti cumva pentru docilitate, a emis, în anul 1224, așa-numita „bulă de aur”, sau Andreanum, prin care le-a confirmat privilegiile; în afară de existența coloniștilor însă, actul a depus mărturie și pentru pecenegi, despre care s-a afirmat că trăiau împreună cu sașii, într-o regiune cunoscută ca „silva blacorum et bissenorum”.
Creștinarea cumanilor însă, realizată în masă – deși o parte dintre ei, ca și dintre pecenegi, stabilindu-se în Valahia, printre români, au rămas păgâni -, a avut loc abia în anul 1227, asistată de un legat apostolic, respectiv de arhiepiscopul de Strigoniu, de principele maghiar de coroană, Bela al IV-lea, viitorul rege al Ungariei și de trei episcopi, s-a efectuat prin botez și a durat un an. Precum însă s-a probat mai târziu, maghiarii s-au folosit de autoritatea lor confesională, creștinându-i pe barbarii turanici, doar pentru a-și întări controlul asupra unor supuși cu aceleași convingeri religioase; totuși, atât cât au făcut, pentru a-și atinge scopul, au făcut până la capăt, îngăduindu-le apoi cumanilor să înființeze, lângă Focșani, „pe locul Odobeștilor”, într-un punct denumit „Civitas Milcoviae”, o episcopie a lor; conform altor opinii însă, episcopia aceea, aparținând cumanilor, se pare că ar fi fost atestată încă din anul 1217, după creștinarea acelui neam de turanici fiind doar reconfirmată. (Datele însă sunt contradictorii, alte surse, de pildă, menționând că Episcopia de Milcovia, de la est de Carpați, întemeiată, indiscutabil, pentru a implementa catolicismul în jur prin intermediu cuman, a luat naștere, totuși, la 13 septembrie 1229, din inițiativa regelui Albert al II-lea al Ungariei și a papei Grigore al IX-lea). Oricum s-ar fi întâmplat însă cert e că înfrângerea răsunătoare suferită de cumani la Kalka, în afară de a-i obliga să devină creștini, a avut două principale urmări: întâi. Theodor I, împăratul Imperiului de Thessalonik, vechi aliat al țarului Ioan Asan al II-lea, înțelegând că respectivul țar, nemaibeneficiind de ajutor cuman, nu mai reprezenta un pericol, a denunțat uniunea și l-a atacat vijelios, cu intenția clară de a-l înlătura. Dar, în confruntarea din data de 9 martie 1230, de la Klokotnitza, de pe râul Hebrus, sau Marița, țarul Ioan Asan al II-lea, susținut militar de o armată cumană care nu participase la bătălia de pe râul Kalka, întărită, ca de obicei, cu oșteni valahi, l-a zdrobit pe împăratul Theodoros I, l-a luat prizonier, l-a vârât în închisoare și l-a orbit și, în felul acesta, neîmpiedicat de nimeni, i-a acordat Imperiului valaho-bulgar întinderea maximă, de la Marea Egee și Marea Adriatică până la Marea Neagră, și din viitoarea Moldovă până la Adrianopol și la Ohrida. Iar a doua consecință a marii înfrângeri cumane s-a concretizat în faptul că maghiarii, siguri acum că principalii perdanți de la Kalka, primiți în regatul lor și creștinați, nu-i vor mai înfrunta, dar și iritați de politica duplicitară a țarului Ioan Asan al II-lea (care, deși era căsătorit cu Anamaria, fiica regelui Andrei al II-lea al Ungariei, de rit catolic, și-a măritat fata, Elena, cu împăratul latin Balduin al II-lea, propunându-i acestuia a se alia cu el, însă fiind refuzat), au atacat Imperiul valaho-bulgar și, învingându-l pe Ioan Asan al II-lea, au răpit ținutul dintre Munții Semenicului și Carpați, precum și o parte a Olteniei de vest, întemeind astfel Banatul de Severin, căruia i-au conferit un statut semiautonom.
Or, pe vremea aceea, poate că invazia întreprinsă de regele maghiar a părut a fi declanșată doar de politica duală dusă de țarul valaho-bulgar, care l-a înfuriat; dar, mai târziu, când istoricii au descoperit un contract al unui comerciant genovez, pe nume Georgio Gingembo de Savona, încheiat pe 18 octombrie 1230, la Chilia, în care se menționa că Georgio Gingembo de Savona se obliga să schimbe o oarecare sumă de bani la Pera – o așezare de lângă Constantinopol, astăzi devenită cartier al Istanbulului -, apoi să călătorească, desigur cu corabia sa, până la Vicina, pentru a încărca, înainte de a se întoarce la un port maritim, o mare cantitate de grâu, s-a dovedit că pe maghiari, fondatorii Banatului de Severin, îi interesa îndeosebi fluviul Dunărea, evident, atât pentru inestimabila lui valoare comercială, cât și pentru funcția de principală cale navigabilă a vremii sale. (Același interes însă îl manifesta și Republica Genova, care, dorind a-și proteja supușii, deși încuraja copios comerțul, sub orice formă, interzicea totuși, prin statutele de navigație, deplasarea pe apă după data de 1 decembrie până în luna martie a viitorului an; or, raportată la programul negustorului Georgio Gingembo de Savina, de pildă, care a primit permisiunea de a porni, pe data de 18 octombrie, de la Chilia către Vicina, cale de 195 de mile genoveze, cu obligația de a se întoarce la Marea Neagră până la începutul iernii, măsura denotă clar că întreprinzătorul avea timp suficient atât să își încarce grâul pe vas, cât și să se înapoieze la adăpost înainte ca navigația să se interzică).
Ca urmare a întemeierii la Dunăre, de către Ungaria, a Banatului de Severin, în anul 1232 țarul Ioan Asan al II-lea, recunoscând în asta un act de ostilitate, a rupt relația cu papalitatea, renunțând a se mai lăsa „împins” către catolicism și – influențat poate și de ierarhia bisericească a românilor de rit ortodox, menționați, la 14 noiembrie 1234 ca „walati” care „luptau să își păstreze identitatea spirituală în fața propagandei catolice”, existentă, totuși, în episcopatul cumanilor -, a trecut înapoi la ortodoxie, asumându-și, în anul 1235, deciziile ecleziastice ale conciliului de la Lampsakos și, în consecință, restabilind patriarhatul de la Târnovo – sau Târnava, în limba română -, în fruntea căruia l-a așezat ca îndrumător duhovnicesc pe Ioachim. În pofida acestor eforturi însă, promovarea ortodoxiei la nord de Dunăre încă se producea firav, deoarece, pe de o parte, genovezii de la Vicina, care aveau posibilitatea să susțină dezvoltarea religioasă, erau catolici, iar pe de alta slujitorii spirituali ai eparhiilor stabilite în ostrovul Mocanu, conduși, foarte probabil, de un păstor de origine greacă, se mărgineau, de asemenea, a propovădui cuvântul lui Dumnezeu doar în rândurile populației de „romei” familiare lor, componente ale fostei Theme Paristrion-Paradunavon, celorlalți oameni din lunca fluviului – respectiv valahi, uzi, cumani și pecenegi – nerămânându-le decât să apeleze la propriii preoți, săraci și proveniți dintre călugări, dar foarte motivați sufletește și extrem de dăruiți misiunii lor. Existau totuși și mici excepții, când, pentru a li se oficia cununii, sau botezuri, sau înmormântări aristocrații bogați din ținut îi pofteau înșiși la marile lor ceremonii pe clericii ortodocși de la Vicina, dar lucruri de genul acesta se petreceau foarte rar, căci bizantinii încă îi considerau pe indigeni barbari, și o prea mare ingerință în viața lor reprezenta un fapt insolit.
Tot în anul 1235, pentru a preîntâmpina o eventuală agresiune din partea Imperiului latin al cruciaților, de la Constantinopol, Ioan Asan al II-lea a încheiat o alianță cu Imperiul bizantin de la Niceea, de sub conducerea lui Ioan al III-lea Ducas Vatatzes. Apoi, peste puțină vreme, profitând de faptul că soția sa, unguroaica Anamaria, de religie catolică, se prăpădise, a socotit că sosise momentul pentru a-și consolida puterea și s-a căsătorit cu fiica fostului său dușman, învins, de altfel, Teodoros I Anghelos Duca Comnenos, împăratul Imperiului de Thessalonik, pe care, orb și slăbit cum era, l-a scos din închisoare și l-a poftit, cu mare cinste, a participa la ceremonia de nuntă.
În anii aceia oamenii Europei, pe ici, pe colo păreau a se trezi dintr-un somn și, parcă neînțelegând ce se întâmpla cu ei, își întorceau fața spre Dumnezeu, consacrându-și viața, deopotrivă, atât promovării culturii, cât și a religiei. De aceea nu întâmplător în Occident a apărut, publicată de erudiți, ultima versiune a epopeii germane „Nibelungenlied” – în care, în cântul 22, se menționa un „duce de Ramunc din țara valahă” -, iar la Turnu-Severin s-a construit, de către indigeni, o solidă cetate de piatră, destinată a deveni centrul unei organizații religioase reprezentate de mai multe biserici, creditate, toate, mai târziu, de către istorici ca incluzând în aspectul lor „începuturile arhitecturii medievale din Țara Românească”. De altminteri, și „octoihul”, sau „un manuscris de 162 de foi, scrise pe pergament de hârtie”, confecționat la Caransebeș și estimat de către cercetătorii care l-au descoperit mai apoi a aparține secolului 13 sau secolului 14 se încadrează în același spirit, generând, în plus, ipoteza că, din moment ce a beneficiat de un suport adecvat, autohtonii desigur că erau obișnuiți atât cu hârtia, cât și cu cerneala.
Dar modestele realizări ortodoxe din Câmpia Română l-au iritat pe papă, care, în anul 1238, considerând că activitățile bisericești din lunca Dunării constituiau o ofensivă împotriva Romei catolice, le-a permis din nou armatelor maghiare, poate din pricina convertirii neașteptate a lui Ioan Asan al II-lea la ritul ortodox, să atace imperiul valaho-bulgar, însă confruntarea, desfășurată la nord de Dunăre, s-a încheiat fără urmări prea mari.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!