Diverse

Troia însă exista, era acolo, îngropată adânc, pe colina din nord-vestul Turciei și, deși domnul Schliemann se înșela, confundând cetatea cu alt oraș, aparținând altei perioade istorice, descoperirile sale, de un mare răsunet, au suscitat interesul altor arheologi sau cercetători, care, străduindu-se a restabili adevărul, s-au decis să îi continue munca.

Interpretările despre ceea ce au găsit în pământ nu au concordat niciodată; totuși, s-au desprins câteva teorii, care, chiar dacă nu s-au impus ca reprezentând realitatea, au deschis drumuri noi savanților de mai târziu, ajutându-i să își formuleze opinii. Or, dintre acestea, desigur, cea mai îndrăzneață e aceea elaborată de Kenneth J. Dillon, în care se afirmă net că, la origini, troienii au fost un popor de stepă, înrudiți cu tracii.

Despre originea locuitorilor Troiei însă mai răspicat – și esențial – s-a pronunțat cercetătoarea americancă, născută în Lituania, Marija Gimbutas, care, în volumul ”Preistoria Europei răsăritene”, publicat în 1956, îmbinând interdisciplinar, pentru prima dată în lume, domeniile lingvistic și arheologic, a explicat mai mult decât convingător cum, în mileniile 4 și 3 î.

Hr., pornind din patria lor primordială, situată în stepele nord-pontice și la Marea Caspică, hoarde întregi de vorbitori ai unei limbi proto-indo-europene – constituite în așa-zisa ”cultură a gorganelor” -, au migrat către apus, extinzându-și ținutul. Și, invariabil, poposind în spațiul carpato-danubiano-pontic – cu precădere în Valea Dunării, pe fluviu în sus -, pentru a se așeza, au fost întâmpinați de pelasgi, existenți acolo, în acele zone, din timpuri imemoriale. Expansiunea ”culturii gorganelor” către Europa s-a desfășurat în trei mari etape – sau valuri -, provocând pentru posteritate urmări fundamentale, căci a determinat, în final, structura civilizației contemporane.

Concret, în prima jumătate a mileniului 4 î. Hr., un prim și mare val de năvălitori, format din culturile Samara și Seroglazovo, s-a dispersat împrejur, revărsându-se peste locuitorii Marelui Imperiu pelasg (trăitori pe acele meleaguri, conform dovezilor arheologice, încă din mileniul 6 î. Hr., sau, mai exact, la momentul invaziei, de vreo 3700 de ani), dar și peste alte comunități umane, învecinate, cu care, coabitând, au format, în două regiuni diferite, culturile Kurgan 1 și Cucuteni-Tripolie.

De asemeni, cotropitorii au întâlnit pelasgi, constituiți în comunități imperiale, în afară de Valea Dunării, în ținutul balcanic, pe care, inițial, i-au atacat, dar, după ce un număr apreciabil dintre cei loviți s-au împrăștiat, unii trecând de Munții Alpi și stabilindu-se în Europa Occidentală, iar alții ajungând până  în îndepărtata Peninsulă Italică, invadatorii au fraternizat cu locuitorii rămași, infiltrându-se în structurile lor și, cu timpul, au fost  asimilați.

Consecințele deplasării unei părți a populației pelasge către Europa, dar și radial – către întinsele zone din Scandinavia, până în Grecia și Spania, însă și în India, și chiar în Egipt, unde s-au înființat trecând prin Asia Mică și prin Mesopotamia -, s-au dovedit cruciale pentru viitorul întregii antichități, întrucât pelasgii, colonizând toate acele ținuturi, au devenit strămoșii atât ai civilizației greco-romane de mai târziu, cât și ai altor culturi, din împrejurimi, punând (în cursul acelei ”mari migrații ariene”, cum a denumit-o, mulți ani mai apoi, școala de istorici germană), bazele constituirii, din imperiul pelasg divizat, al unui și mai puternic imperiu: acela al civilizației occidentale. Așa încât, potrivit convingerilor autorilor greci, pelasgii, vorbind o limbă care nu era limba greacă, s-au aflat în Grecia antică înaintea elinilor, stăpânind – tot anterior elenizării ținuturilor – o mare parte a Greciei antice, unde și-au impus atât cultura, cât și stilul de viață.

Sau, cum a observat Nicolae Densușianu: ”Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării, și al Mării Negre, în Asia Mică, în Asyria și în Egipt”. (De altfel, cu două mii și ceva de ani înaintea lui Densușianu, Herodot însuși a susținut că religia grecilor și a romanilor ar deriva din cea pelasgă).

Prin anul 3400 î. Hr. – potrivit doamnei Marija Gimbutas -, apoi prin 3000 î. Hr., alte mulțimi de cotropitori kurgani, formate, întâiele, din culturile Srednîi Stog și Maikop din Caucazul de Nord, iar celelalte din cultura Pit Grave (sau Iamna), ridicate tot din stepele de la nord de Pont, au năvălit încă

o dată, și încă o dată, asupra marelui popor pelasg – care, numeric, domina autoritar ținutul carpato-danubiano-pontic -, izbindu-l crunt. În urma impactului, încercatul popor pelasg s-a clătinat, și o parte a componenților săi a pornit în exod, către apus (ca și înaintașii lor), ajungând (ca și aceia) până în zona Peninsulei Italice, dincolo atât de Alpi, cât și de Pirinei. Grosul populației pelasge însă a rămas pe loc și, curând, toți constituenții celor două valuri de năvălitori au fost asimilați de autohtoni.

Pelasgii plecați însă, stabilindu-se în noul areal, au construit orașe, întemeind civilizații, astfel încât nu e deloc surprinzător că peste multe sute de ani aproape toți participanții la războiul troian, având strămoși comuni, erau de sorginte pelasgă, vorbind aceeași limbă sau dialecte ale aceluiași grai.

Urmând (principial, desigur) linia trasată de doamna Marija Gimbutas, și  completându-l, sau chiar depășindu-l, pe Kenneth J. Dillon, de curând, omul de știință Branislav Stefanoski – Al Dabija, specialist în domeniile istoriei, limbii, religiei și mitologiei, heraldicii și a tot ce ține de neamul makedon-armânilor, a confirmat strălucit aserțiunile antecesorilor săi, enunțând ferm (în lucrarea ”Homer. Istoria pelasgă neștiută. Surprizele lingvistice ale Iliadei”): Troia a fost pelasgă.

Makedon-armânii, sau aromânii (cunoscuți și ca ”români macedoneni”, sau ”macedoromâni”, sau ”macedono-vlahi”, sau, mai popular, ”machedoni”) sunt – conform precizărilor oficiale -, alături de dacoromâni, meglenoromâni și istroromâni, o ramură a geto-dacilor coborâtori din pelasgi. Or, descendența aceasta se pare că l-a motivat și mai mult pe domnul Branislav Stefanoski – Al Dabija – el însuși makedon-armân – să caute a își identifica trecutul. Astfel că, potrivit editorului – domnul Dumitru Ioncică – scrierea domnului Branislav Stefanoski – Al Dabija ”este una dintre cele mai savante și îndrăznețe cercetări științifice cu privire la antichitatea europeană”, năruind ”mitul apartenenței grecești a operei homerice, iar sub aspect lingvistic demonstrând anterioritatea limbilor trunchiului geto-pelasgic față de limba latină”, constituindu-se, în cele din urmă, în niște pretexte ”extrem de solide ale unui demers de reconsiderare a istoriei Europei”.

Concret, în viziunea domnului Branislav Stefanoski – Al Dabija, războaiele troiene – precum rezultă din cercetările domniei sale – s-au desfășurat în secolul 13 î. Hr., iar Iliada și Odiseea au fost imortalizate în scris cu aproximativ 400 de ani mai târziu de producerea evenimentelor înfățișate în ele. Or, asta conduce către ideea că, în secolele 10 și 9 î. Hr., Homer – despre care se presupune că a trăit în Asia Mică, dincolo de Marea Egee, în sânul unui popor pelasg, de origine getică – nu a creat o operă originală, ci doar a prelucrat, reunindu-le, vechi mituri și cântece care circulau oral, în limba pelasgă.

Despre Homer, grecii susțin că numele lui înseamnă ”orb”, ”cântăreț, orb” sau ”om garantat”. Dacă se acceptă însă că operele sale au fost scrise în limba eolă – adică pelasgă – (așa cum riguros demonstrează domnul Branislav Stefanoski – Al Dabija în volumul său), atunci lucrurile se schimbă total, ”Homer” însemnând – datorită alcătuirii sale din două nume, ”om” + ”heru” -, în limba armână ”om ca fierul”, sau ”om erou”, reieșit din explicabile transformări fonetice. Homer provenea din Locra, de lângă Eubea, însă a migrat în Asia Mică, iar dialectul limbii eole, în care și-a redactat epopeile, era strâns înrudit cu limba traco-iliră, respectiv cu makedon-armâna, căreia, mai târziu, i s-au adăugat elemente grecești arhaice.

Această limbă s-a vorbit curent în vaste regiuni din Peninsula Balcanică și Asia Mică, și era atât de diferită de limba greacă încât, mai târziu, pe timpul lui Platon, grecii înșiși nu o mai înțelegeau. Scrisă cu litere pelasge, limba eolă, de altfel, nu se putea confunda în nici un caz cu limba greacă (arhaică sau nu), deoarece, în primul rând, pe vremea aceea, limba greacă nu exista ca entitate lingvistică scrisă, scrisul însuși pătrunzând în cultura greacă două sute de ani mai târziu, ”importat” de la fenicieni.

Pe de altă parte, în Peninsula Balcanică, în zona de astăzi a Greciei și în Asia Mică, traco-ilirii trăiau amestecați cu triburile mult mai numeroase de geto-pelasgi, așa că era firesc ca acolo să se vorbească limba pelasgă, din cadrul căreia unul din graiuri era makedon-armânesc.

Opera lui Homer a fost transpusă în limba greacă (la inițiativa monarhului spartan Licurg, viețuitor în secolele 9 – 8 î. Hr., care a adus-o în Grecia din Ionia, din Asia Mică, unde se afla în repertoriul aezilor prezenți la celebrări), abia după ce poporul grec a obținut alfabetul de la fenicieni. Mai târziu, tiranul Pissistrate din Atena (600 – 527 î. Hr.), a dispus ca toate acele cântece să fie îngemănate într-un corp comun, iar în secolul 2 î. Hr. învățatul Aristarh din Alexandria a fragmentat opera în 24 de cânturi, modificări care, toate, s-au păstrat până azi.

Așa că Iliada contemporană este, sub raport lingvistic, o lucrare tălmăcită din limba pelasgă în limba greacă arhaică. Totuși, din pricină că, în timpurile respective, societatea miceniană se constituia din danai, vorbitori ai unei limbi egipto-danaice, și pelasgi, vorbitori – evident – ai limbii pelasge, dar particularizate, în cazul analizat, de elemente makedon-armâne, limba din Iliada, deși saturată de cuvinte și forme arhaice, seamănă, în proporții apreciabile, cu dialectul limbii grecești utilizat, în antichitate, la Micene.

Apoi, însăși structura societății din acele locuri, și din acele vremuri, era motivată istoric: profitând de faptul că, în urma unor inundații catastrofale, în zonele de sud ale Dunării, o mulțime de oameni, armâni-pelasgi, s-au înecat, din partea de nord a fluviului au venit acolo, cam prin secolele 21 – 20 î. Hr., panonii, sau paionii, care, tot de origine getică fiind, s-au combinat cu localnicii armân-pelasgi și au coabitat cu ei (mai târziu alăturându-li-se și pelegoni, și ceuconi, dar și alții), vreme de circa 500 de ani, ceea ce, mai apoi, i-a determinat pe istoricii greci să îi denumească pe toți, la grămadă, ”traci”, adică ”cei din nord”.

Iar și mai târziu, în secolul 16 î. Hr. – mai exact între anii 1527 – 1526 î. Hr. -, din cauză că în Egipt izbucniseră crâncene lupte civile, un anume Danaos s-a așezat în fruntea mai multor triburi – denumite ”danai”, după numele conducătorului lor -, îndemnându-le să traverseze Marea Mediterană și apoi să se stabilească în Peloponez, întemeind astfel o națiune care peste un număr de ani avea să fie cunoscută ca națiunea greacă.

Astfel încât, în timpul războaielor troiene, întrucât, pe o arie geografică destul de extinsă și populată de etnii diferite, limba greacă încă nu se cristalizase, și nici nu poseda o scriere, se vorbea doar limba pelasgă, cu mențiunea că, în actualele zone balcanică, greacă și anatoliană, populațiile – tocmai pentru că limba greacă se afla în formare – erau în majoritate bilingve.

În sfârșit, populațiile în care s-au infiltrat danaii – pentru ca, mai apoi, din acest amalgam să se constituie poporul grec – au fost tot de sorginte pelasgă: ionieni și dorieni, dintre care aceștia din urmă (descendenți ai primului trib elin, fondat de numitul Elin, al cărui fiu însă se chema Dor, ceea ce, când acesta a preluat ocârmuirea, i-a determinat pe supuși să schimbe denumirea etniei) – , adică dorienii, reprezintă un caz aparte, deoarece, dacă în antichitatea veche s-au amestecat cu tracii și s-au ”tracizat”, mai târziu tot din ei s-au tras makedon-armânii, vorbitori, până azi, ai limbii pelasge, dar și lacedomonienii, sau spartanii, care, cu timpul, s-au ”danaizat”, ori, mai corect exprimat, s-au ”grecizat”.

Procesul de cristalizare a limbii grecești – ca și constituirea aceluiași popor, de altfel -, a durat destul de mult, întinzându-se până în secolul 7 î. Hr. Totuși, în limba greacă – și îndeosebi în limba greacă arhaică, în care s-a tradus Iliada -, încă sunt recognoscibile o mulțime de cuvinte makedon-armâne, ceea ce dovedește că, referitor la formarea limbii grecești, limba makedon-armână ”a jucat un rol de inserție și de substrat”, astfel ajungându-se ca, în dosul versiunii grecești arhaice a Iliadei să se identifice un fond pelasg.

(Tot așa s-a întâmplat și cu limba latină, care, conform lui Herodot și lui Dionisie din Halicarnas, nu era nici o limbă barbară în întregime, nici greacă în totalitate, ci un aliaj din amândouă, în cea mai mare parte însă provenind din graiul eolic, adică pelasg).

Dovezile pe baza cărora domnul Branislav Stefanoski – Al Dabija și-a consolidat argumentația sunt, deopotrivă, impresionante și imbatabile. Astfel, pentru a arăta că Iliada are un fond pelasg, autorul a atras atenția că respectiva operă conține mai mult de 300 de cuvinte makedon-armâne, diverse și fundamentale, desemnând părți ale corpului uman, unelte, fenomene astronomice și meșteșuguri, dar și noțiuni din sfera agricolă, din regnul animal și vegetal, din aria armatei, a societății sau a naturii, toate acestea, împreună cu derivatele lor gramaticale (cam cinci în medie pentru fiecare cuvânt), făcând ca numărul cuvintelor makedon-armâne din Iliada să se ridice la nu mai puțin de 1500, ceea ce – ținând cont că fondul principal lexical al limbii române, de pildă, cuprinde în jur de 1500 de cuvinte – e tulburător.

În plus, prezența cuvintelor makedon-armâne pe cuprinsul întregii epopei – a Iliadei, în speță -, în frecvențe diferite, îi acordă operei nu numai o ”urzeală” lingvistică specific pelasgă, ci reliefează și modul în care cuvintele pelasge – sau makedon-armâne – au influențat vocabularul grecesc.

Se mai cuvine evidențiat că limba makedon-armână nu este un dialect al limbii române, ci o soră a ei, descendentă din același trunchi getic, dar cu direcții diferite de dezvoltare istorică. Între ele însă, în afară de asemănările fundamentale, care le apropie, uneori, până la identitate, mai există o afinitate: astfel, dacă limba makedon-armână a ”jucat un rol generos în formarea limbii grecești”, indubitabil, ”același rol l-a avut și limba română în raport cu limba latină”.

Considerând Iliada ca pe un document istoric, domnul Branislav Stefanoski – Al Dabija reiterează constant afirmația că Troia a fost pelasgă, dublându-și remarcile cu argumente de text, reproduse atât cu curaj, cât și cu acribie. În sensul acesta – precum observă domnia sa -, dintr-un pasaj din Homer (respectiv ”Locuitorii din Argos, ținutul pelasgilor, oșteni… Cărora ahei le ziceau, mirmidoni și elini deopotrivă, Ei în cincizeci de corăbii aveau căpitan pe Ahile”), reiese limpede că în vremea ”bătăliilor troiene” orașul Argos era deținut de pelasgi, iar cei care locuiau în Argos, Alos, Alopeși sau Trahina se numeau mirmidoni, elini și ahei, aflându-se toți sub comanda netăgăduită a lui Ahile. Or, asta denotă, în mod foarte clar, că mirmidonii, elinii și aheii erau pelasgi. În plus, în alte versuri (II 230 până la II 235), Ahile este prezentat ca închinându-i-se unui zeu pelasg, lucru pe care nu l-ar fi efectuat dacă Ahile însuși nu ar fi fost pelasg.

O altă probă că Troia era în întregime pelasgă constă în faptul că luptătorii celor două armate angrenate în confruntare – respectiv aheii și troienii – vorbeau constant între ei, înțelegându-se fără ajutorul unui traducător. În Iliada însă nu se specifică nicăieri că oștenii se serveau de limbi diferite, ci doar că, în cazul aliaților troienilor, acele triburi utilizau mai multe dialecte – adică o limbă amestecată; în plus, Hector li s-a adresat ambelor părți combatante fără nici un tălmaci, făcându-se pe deplin înțeles. De aceea concluzia e una singură: trupele beligerante, laolaltă cu aliații, vorbeau aceeași limbă. (Iar faptul că existau, totuși, graiuri și dialecte nu schimbă nimic, deoarece acestea aparțineau uneia și aceleiași limbi, adică limbii pelasge).

Dintre ceilalți participanți la război danaii reprezentau un caz aparte, deoarece, având o identitate diferită – adică ne-pelasgă -, posedau și o limbă proprie. Însă erau bilingvi, așa că între ei se înțelegeau în graiul lor, iar cu străinii vorbeau limba pelasgă. Și la fel procedau și careenii, sau carienii, care, cu excepția limbii pelasge, utilizau un grai barbar.

Evaluat în sine, studiul domnului Branislav Stefanoski – Al Dabija se prezintă ca o lucrare de mare forță, în care, cu argumente din sectorul lingvistic, dar și istorice, și de altă natură, demonstrează cu dezinvoltură ceea ce, la final, se transformă în evidență: Troia a fost pelasgă.

Domnul Schliemann, deci, s-a înșelat. Greșeala domniei sale însă e perfect explicabilă, deoarece, trăind cu mult înainte de apariția metodei interdisciplinare de cercetare bazate pe lingvistică și pe arheologie, era natural să nu aibă știință despre impactul lor. Domnul Branislav Stefanoski – Al Dabija, în schimb, cunoscător, neîndoios, al lucrării semnate de doamna Marija Gimbutas, mai așează, prin cartea domniei sale, o piatră la temelia adevărului recent descoperit, arătând fără drept de apel, cu noi dovezi, că Troia a fost pelasgă și că, prin urmare, istoria antică a Europei ar trebui reconsiderată.

Dă like articolului dacă ți-a plăcut!