Despre faimosul prozator român Marin Preda un distins academician, profesor universitar și critic literar a afirmat undeva că acesta avea ”darul zicerilor memorabile”. Lucrul e întru totul adevărat și, pornind de la expresia ”obsedantul deceniu”, folosită de Marin Preda într-un anumit context, se pot identifica, în concordanță cu observațiile domnului academician, o mulțime de alte expresii prezente în cărțile marelui scriitor, care au devenit celebre.
Mai puțin se știe însă că unele dintre acele expresii nu sunt originale – scrise, adică, în premieră de Marin Preda -, ci provin din alte surse de inspirație. Circumstanța, desigur, nu scade cu nimic din meritul literar al marelui prozator român, dar e necesar a fi amintită, între altele și pentru că așa e corect, să se cunoască și acest aspect.
De altfel, critica literară, prin exponenții săi, poate că a inițiat deja demersuri în sensul acesta, menționând ceea ce eu tocmai doresc să reliefez, dar, din motive independente de voința mea, eu nu sunt la curent cu activitatea ei. În cazul acesta, îmi cer scuze cu umilință. Dacă însă aspectele în chestiune au fost eludate intenționat, atunci se cuvine să le semnalez, fie și doar pentru a respecta adevărul.
Totuși, pentru a fi imparțial, mai trebuie să amintesc că nu am să mă refer nicidecum la acele expresii care, prin forța împrejurărilor, reprezintă ”locuri comune” – adică formulări stereotipe, personale sau oficiale, folosite frecvent de toată lumea -, deoarece asta ar însemna să fiu nu numai nedrept, ci și neghiob. Am să aduc în discuție doar acele expresii care, odată cu trecerea timpului, au devenit faimoase, ele singure fiind suficiente pentru a recomanda un scriitor; dar, cum am spus, care posedă și particularitatea că nu sunt originale.
Concret, orice elev al ciclului de învățământ gimnazial a auzit – pentru că i s-a predat la școală -, sau a citit în manual, celebra expresie: ”Timpul nu mai avea răbdare”, atribuită lui Marin Preda și existentă la finalul volumului întâi al romanului ”Moromeții”. (Aceasta, de altfel, într-o variantă puțin schimbată, se regăsește și în primele rânduri ale cărții, având menirea de a potența, contrapunctic, o stare de spirit).
Numai că respectiva formulă nu îi aparține, de fapt, lui Marin Preda, ci e o prelucrare a unei fraze din Dostoievski (mai exact, din romanul ”Idiotul”, capitolul II), care sună așa: ”De altfel totul era deocamdată o chestiune de viitor, timpul putea să mai rabde, timpul știe să rabde multe, și toate urmau să vină cu vremea și la rândul lor”.
Sigur, expresia utilizată mai apoi de Marin Preda în ”Moromeții” nu poate fi considerată nici cel puțin un împrumut, deoarece nu reproduce fidel cuvintele lui Dostoievski, însă, deoarece are același conținut ideatic, trebuia, totuși, pentru a facilita o judecată obiectivă, semnalată de critici.
La fel însă se întâmplă și cu alte expresii ale marelui prozator român, și faptul – din perspectiva criticii literare, desigur -, începe să devină supărător, căci naște o serie de întrebări: De ce au tăcut criticii literari în această privință? De ce nu au fost onești cu cititorii, și nu i-au prevenit? Sau, și mai grav, de ce elevilor – care într-o zi vor ajunge maturi, și își vor da singuri seama de situație – li se predau la școală jumătăți de adevăruri?
Iar exemple mai sunt, și sunt de notorietate.
În romanul ”Delirul”, încă de la început, Marin Preda afirmă despre un personaj că era cuprins de stări ciudate, manifestate prin declarații și prin întrebări aparent absurde, de genul: ”Pe ce te bazezi?”.
Ca auxiliar în construcția psihologică a personajului, formula e extraordinară și are efect. Atâta doar că nu e originală, ci a fost preluată, într-un fel, de scriitor din romanul ”Tess D”Urberville” al lui Thomas Hardy, unde, în capitolul ”Femeia plătește” se afirmă, de câteva ori, că anumite reflecții ”se bazează” pe o seamă de fapte.
Bineînțeles, lui Marin Preda nu i se poate imputa nimic, deoarece, cu sinceritate, a precizat, în paginile de început ale cărții ”Delirul”, că personajul său repeta cuvinte sau expresii culese din altă parte, care îi scoteau din fire pe ceilalți oameni. Confuzia e declanșată de critici, care atât de ușor i-au atribuit lui Marin Preda paternitatea literară a expresiilor în chestiune.
În romanul ”Marele singuratic” – dacă memoria nu-mi joacă feste – un țăran, văzând o girafă la o grădină zoologică, a îngăimat uimit: ”Asta e ceva care nu poate să existe!”.
Numai că aceeași expresie, transcrisă aproape ad litteram, se află în volumul intitulat ”Kon Tiki”, al marelui explorator Thor Heyerdahl, unde, de asemeni, colegul său, suedezul, a exclamat, văzând un pește: ”Asta e ceva care nu poate să existe!”.
Procedeul se repetă însă și în alte cărți și, trecut cu vederea de critici, devine de-a dreptul jenant.
Prima frază, de pildă, a volumului întâi din romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” – celebra ”Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător” – e transcrierea aproape identică a altei aserțiuni, asemănătoare ca două picături de apă, care îi aparține unui filozof francez. Ținând cont însă că personajul principal al romanului ”Cel mai iubit dintre pământeni” e un filozof, citatul, chiar și așa, nesemnalat cu ghilimele, are totuși o rațiune de înțeles. De neînțeles rămâne poziția criticii literare, care nu a suflat un cuvânt despre aceste aspecte, cum, de asemeni, nu a zis mai nimic nici despre fraza de încheiere a aceluiași roman ”Cel mai iubit dintre pământeni”: ”dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Aceasta, firește, e ușor de identificat de către cititorii Bibliei, care o descoperă, puțin schimbată, în ”Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel”. Marin Preda a preluat-o prin intermediul preotului și scriitorului Valeriu Anania, fost deținut politic, care, de altfel, a și mărturisit, în volumul intitulat ”Rotonda plopilor aprinși”, cum i-a împrumutat prozatorului cărți pentru a-și face documentarea. Dar, chiar și lucrul acesta simplu, firesc, omenesc, amical critica literară a preferat să îl omită.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!