În anul 1887 fizicienii Albert Michelson și Edward Morley au încercat, folosind un dispozitiv cu oglinzi denumit interferometru – în condițiile în care pe atunci se credea că, Pământul fiind mișcător, rotația lui ar trebui să genereze un ”vânt eteric” -, să detecteze nici mai mult, nici mai puțin decât viteza cu care se deplasa eterul în jurul Pământului. Spre stupoarea lor însă rezultatele le-au indicat că Pământul e staționar, neînregistrându-se, prin urmare, nici măcar tendința vreunei mișcări. Concepția că Terra se învârtește în jurul Soarelui – care și el se rotește, la rândul lui, și tot așa, la nesfârșit – era atât de înrădăcinată în mentalul colectiv încât, în pofida probelor indubitabile, nimeni nu a cutezat să afirme că Pământul e imobil, toată lumea declarând, ușurată, că experimentul a reprezentat un eșec.
Dar de ce, totuși, s-a ajuns la acea concluzie surprinzătoare?
În fizica mecanicistă nimicul – sau vidul -, se definește ca un spațiu lipsit de materie. În domeniul cuantic însă, net diferit de fizica clasică, acționează, în primul rând, principiul incertitudinii, al lui Heisenberg, care stipulează că determinarea simultană a poziției și vitezei unei particule subatomice e imposibilă, din cauza chiar a actului măsurării, acesta exercitând o influență asupra particulei și modificând sistemul căruia îi aparține. Or, stilizând informațiile conținute de acest precept, se observă că vidul nu este deloc un gol, fiind, în realitate, un loc colcăitor, în care particulele apar și dispar la întâmplare, creând un fluctuant câmp magnetic. Totuși, principiul lui Heisenberg nu a fost niciodată validat direct, dovezile care să-l consacre fiind furnizate, în mod indirect, prin examinarea radiațiilor emise de atomii de hidrogen și de forțele emanate de plăcile de metal apropiate.
În 2015 însă o echipă de cercetători germani, condusă de Alfred Leitenstorfer, a comunicat că, declanșând un impuls de laser în vid și analizând schimbările în polarizarea luminii, a detectat câmpul de energie în mod direct, observând că transformările au fost pricinuite de fluctuații în vidul cuantic. Iar în final, în 2017, utilizând aceeași tehnică bazată pe raze laser, dar cu un impuls și mai scurt (de dimensiunea doar a unei jumătăți din mărimea undei de lumină în câmpul studiat), acceași echipă a generat fenomenul cunoscut ca ”lumină îngrămădită”, sau, altminteri spus, lumină încetinită într-un anumit segment de spațiu-timp. Și, în felul acesta, s-au obținut mărturii directe ale fluctuațiilor, sesizându-se, în paralel, chiar și un proces captivant, unde fluctuațiile au coborât mai jos decât cel mai mic nivel de energie cunoscut. Prin urmare – a anunțat domnul Leitenstorfer, prezentând oficial dovezile fluctuațiilor în vidul cuantic -, vidul nu e ”nimic”, ci e ”ceva” locuit de particule cuantice, ”ceva” care, încă din antichitate, a mai fost numit și ”eter”.
Totuși, concret, ce este eterul? Eterul – imaginat, inițial, de unii filozofi ai antichității, preluat, ca idee, de fizicienii vremurilor clasice pentru a explica propagarea luminii și interacțiunile electromagnetice, renegat de fizicienii contemporani și ”redescoperit” de cercetătorii în domeniul cuantic – trebuie asimilat unui fluid perfect, dens, uniform, macroscopic, incompresibil, imponderabil, fără frecare internă – deci, insesizabil – care umple tot Universul. Nu este substanță – adică granulele de eter nu au o pulsație a lor proprie, ca adevărații atomi ai lumii și, prin aceasta, eterul nu posedă masă, fiind imponderabil.
Prin urmare, e lipsit de inerție și de densitate, având doar dimensiunea spațiului unu.
Granulele de eter sunt nedeformabile, nu se atrag, nu se resping, sunt doar în atingere, lunecând unele pe lângă celelalte și întreg fluidul lor constituie mediul cvasicontinuu, sau vidul cosmic, ca material fundamental al universului, în sânul căruia se desfășoară toate fenomenele fizice din lume. (În locul eterului cosmic ca suport al undelor și interacțiunilor electromagnetice fizica actuală pune câmpul electromagnetic – ca formă de existență a materiei -, câmp care are în fapt aceleași proprietăți cu ale eterului; adică fizica actuală nu a operat decât o schimbare de nume). Și, în sfârșit, existența eterului a mai fost demonstrată de experimentele fizicienilor Dayton Miller (un contemporan al lui Einstein) și Yuri Galaev.
Pe de altă parte, Legea atracției universale, enunțată de Sir Isac Newton, fără însă a fi demonstrată, presupune că obiectele cu masă mai mică orbitează în jurul lucrurilor mai mari ca ele, astfel încât, în chip necesar, deoarece Soarele este (aparent, dar tot nedemonstrat) mult mai masiv ca Pământul, cu o gravitație, de asemeni, mai mare, Pământul ar trebui să se rotească în jurul lui. Acest construct teoretic conține însă lacune grave în însăși structura lui, căci legea lui Newton, eventual, s-ar putea dovedi funcțională, producând efecte, numai și numai într-un sistem izolat, în care există un corp mai mare și unul mai mic. În realitate însă, într-un Univers heliocentric, această lege, dacă ar fi validă, ar produce doar o polarizare a tuturor lucrurilor aflate în spațiu, căci obiectul cu masa mai mare ar atrage tot ce se învârte în preajma lui, și astfel Luna, de pildă, nu ar mai ”orbita” în jurul Pământului, ci și-ar forma trasee pe lângă Soare.
Nu se știe, deci, nici ce este gravitația, nici cum lucrează, și cu atât mai puțin ce o cauzează. În schimb, se ignoră cu obstinație explicația că gravitația – dacă, totuși, savanții își doresc să o impună ca fenomen – poate fi definită ca un rezultat al perturbației comise de un obiect în eter – adică în mediul care penetrează universul întreg. Și, ca urmare, cu cât corpul va fi mai masiv, cu atât tensiunea pe care o va provoca în eter va fi mai mare, producând, în consecință, o mai puternică așa-zisă forță gravitațională.
Atracția universală însă a fost pusă la îndoială și de alți savanți. În 1918, de pildă, fizicianul german Hans Thirring a examinat comportamentul unor corpuri în interiorul unei sfere care se rotea, prezentându-l apoi într-o lucrare. Modelul său avea ca scop elucidarea unor mistere, încercând, în primul rând, să afle ce s-ar întâmpla dacă Universul ar fi o sferă învârtitoare, dar și cum ar reacționa pendulele, sau sateliții, sau vânturile într-un asemenea caz. Și a descoperit că toate aceste corpuri s-ar comporta aproape exact ca în felul în care lumea le vede că se comportă în mod cotidian. Dar a aflat că în interiorul sferei câmpul gravitațional de acolo nu era egal cu zero – cum rezulta din modelul newtonian al forței de atracție universală -, ci exista un set de forțe care apăreau din centrul sferei, analoage forțelor centrifugale și Coriolis.
În fizica mecanicistă, sau heliocentrică, acele forțe erau considerate a fi ”fictive”, în timp ce în modelul geocentric deveneau reale, și încă, mai mult decât atât, se identificau ușor ca forțe gravitaționale. Prin urmare dovezilor referitoare la rotația Pământului, la curbura ecuatorială sau la sateliții staționari li se reliefa irelevanța și artificialitatea, evidențiindu-se că fuseseră confecționate doar pentru a sluji o teză. Puteau însă fi combătute cu sprijinul analizei geocentrice a lui Thirring.
(Sateliții geostaționari nu demonstrează nici rotația și nici nemișcarea Pământului, ei se învârtesc în planul ecuatorial al Terrei, străbătând – pentru a-și acoperi raza de acțiune – circa 11069 km/h în sensul opus mișcării aparente a corpurilor cerești. Ceilalți – meteo sau GPS -, evoluează pe orbite mai joase, având posibilitatea de a se roti în orice direcție, dar neputând semnala, desigur, nici mișcarea, nici nemișcarea Pământului).
Mai există, apoi, și paradoxul forțelor duble ale așa-zisei atracții gravitaționale – descoperit în anii ”70 de Stanley Byers -, care demonstrează că nu este posibil ca un obiect să rămână nemișcat și concomitent să fie și sursa forței aplicate. Sau, mai exact, dacă Pământul ar fi o sferă, și ar atrage Luna – iar Pământul, la rândul său, ar fi atras de Soare, iar Soarele de alte corpuri, mai mari, din Univers -, n-ar fi posibil ca poziția acestor corpuri să rămână nemodificată, toate ar fi deturnate, în chip necesar, de pe ”orbite”.
În plus, mai ființează și efectele Biefeld-Brown și Hutchinson, care, ambele – deși diferă mult -, sfidează așa zisa forță de atracție universală, aruncând gravitația în derizoriu.
(Efectul Biefeld-Brown – un efect electric – se manifestă prin producerea unui vânt ionic care transferă impulsul către particule neutre din jur, și nu poate fi explicat de fizica convențională, iar efectul Hutchinson – un efect electro-magnetic, de astă dată -, se manifestă anormal de-a dreptul, ecranând gravitația (sau, mai corect exprimat, presiunea) și ducând la gelatinizarea metalelor, la levitația spontană a obiectelor obișnuite și la altele încă, tot atât de stranii, dovedind însă cu fermitate un lucru: că gravitația e inexistentă).
Savanții s-au pronunțat însă nu numai împotriva naturii false a gravitației, ci și împotriva sistemului heliocentric însuși, demonstrând, prin experimente, că Pământul e fix, iar Soarele se mișcă în jurul lui. Astfel, în afara contribuțiilor aduse în sprijinul sistemului geocentric de fizicienii Michelson și Morley, apoi de Gale (care a cooperat și el cu Albert Michelson, întărindu-i concluziile), s-au desfășurat și experiențele fizicianului Airey, care, de asemeni, au evidențiat că Pământul e staționar.
(Domnul Airey, pentru a încetini viteza luminii în interiorul telescopului cu care și-a executat experimentele, a avut ideea de a umple acel telescop cu apă, observând apoi – în pofida falselor afirmații că Terra s-ar roti prin cosmos -, că, totuși, lumina stelelor captată de telescop, supusă analizelor sale, a sosit în unghiul corect, demonstrând că astrele se mișcă relativ față de un Pământ imobil, și nu viceversa).
Foarte curajos s-a arătat savantul Georges Sagnac, în 1914, care, deși știa de așa-zisul eșec al experimentului Michelson-Morley, s-a încumetat totuși să studieze eterul, demonstrând, cu ajutorul unui dispozitiv cu oglinzi, așezate pe-o masă, și al luminii, că lumina a trecut prin eter. Rezultatele extraordinare ale muncii sale însă au fost ignorate în mod deliberat, deoarece, dacă oficialitățile timpului le-ar fi validat, ar fi lovit crunt în teoria relativității generale formulată de Einstein, prin care acesta, în mod greșit, susținea că nu există eter.
În același spirit s-a pronunțat mai târziu – în anul 2002, mai exact – domnul profesor de fizică Jonathan Katz, de la Universitatea din Washington, care a afirmat: ”Distribuția uniformă a exploziilor de supernove și a razelor gamma ne spune faptul că spațiul este o sferă, sau are formă sferică, noi aflându-ne în centru”.
Modelul geocentric conține, totuși, o variantă, propusă de învățatul evreu Tycho Brahe încă din secolul 16, care prezintă Pământul întocmai ca geocentrismul antic, dar apreciază că planetele – sau ceea ce se crede a fi planete – orbitează în jurul Soarelui, care, la rândul său, evoluează în jurul Terrei.
Geocentrismul general acceptat însă este mult mai simplu, considerând că Pământul e fix și posedă un firmament, sub a cărui cupolă Soarele și Luna se mișcă, în mod regulat, de la răsărit la apus.
În jurul Terrei (probabil cu diferențe de consistență la diferite niveluri), există un mediu numit eter, demonstrat experimental dar, din varii motive, intenționat ignorat, care servește la propagarea luminii și care conține în el toate corpurile numite ”cerești”. Stelele se află sub firmament, în partea superioară, au o componență elementară incertă, vâscoasă și luminoasă, iar Universul este finit și mult mai mic decât îl înfățișează – cu voință greșit – știința.
Ipoteza eterică – adică aceea în care toate corpurile cerești se rotesc zilnic în jurul Pământului, ”prinse” în materialul rigid, dar transparent, numit eter -, poate explica foarte bine mișcarea cotidiană pe orbite a stelelor, a Soarelui și a Lunii, precum și modalitățile de sincronizare ale evoluțiilor lunare și anuale, variațiile periodice rezultând din precesiunea giroscopică. De asemeni, Pământul plat, înconjurat de eter, cu Luna și Soarele aflate mai jos, în atmosferă, dar rotindu-se deasupra Terrei, lămurește foarte rațional atât crearea anotimpurilor cât și succesiunea lor. În plus, oferă și o explicație satisfăcătoare pentru faptul că, vara, Soarele luminează mai mult emisfera nordică, în timp ce iarna o inundă cu razele lui pe cea opusă.
Pe de altă parte, efectul de paralaxă, descoperit de către Friedrich Bessel – și cu sprijinul căruia se spera a se proba că, totuși, Pământul se învârtește în jurul propriei axe -, are un fundament geocentric extrem de just, prin prisma căruia, datorită împrejurării că Terra se află pe axa de rotație zilnică a Universului, iar Soarele și stelele se deplasează împreună, răspunsul la schimbarea de paralaxă se găsește în oscilația rezultată între stele și Soare. (Exceptând rotația zilnică a Universului în jurul Pământului există și o oscilație înclinată pe o dreaptă orientată la 23,5 grade față de axa de rotație. O asemenea pendulare completă se realizează în timp de un an. Iar această mișcare poartă Soarele și stelele pe distanța de două unități astronomice (adică de două ori intervalul de la Pământ la Soare), pe partea cealaltă a Terrei – respectiv în aberația luminii stelare, în schimbarea anuală Doppler și în precesia echinocțială și perihelică.
Nici vârsta Pământului nu corespunde cu aceea comunicată oficial – pe baza ”Coloanei Geologice”, o inepție total scornită, fără nici un fundament științific, elaborată, pentru a lovi în creaționism, de Charles Lyell și James Hutton -, de diverși reprezentanți ai comunităților academice.
Prin metoda întemeiată pe determinarea scăderii câmpului magnetic al Terrei – o metodă acceptată de partea majoritară a mediului științific -, doctorul Thomas G. Barnes, profesor de fizică la Universitatea El Paso din Texas, a stabilit că Pământul nu poate fi mai ”bătrân” de 10 000 de ani, și a demonstrat cu strălucire aceasta.
Apoi, în calculele executate de astronauți, înainte de a se lansa în spațiu, Terra este apreciată întotdeauna ca fiind un punct fix, și nu ca un corp lipsit de stabilitate. Iar explozia de la Tunguska – produsă pe 30 iunie 1908, la orele 7:15 a.m., ora locală, sau 0:15 pentru Londra -, a fost văzută, instantaneu (adică în timp real) atât de la Londra, cât și din toate capitalele Europei. Or, în condițiile în care cei mai buni experți în domeniu, analizând, deopotrivă, traiectoria obiectului și fenomenul, au declarat că nu a fost vorba nici de o cometă, nici de un asteroid, nici de un meteorit, niciodată nu se va putea explica satisfăcător, de către adepții Pământului sferic, cum o deflagrație care s-a declanșat în Asia a fost văzută pe ”partea cealaltă” – adică la Berlin, sau la Londra, sau chiar în Deșertul Gobi – a unui Pământ în formă de geoid.
Și încă, un Pământ plat – exceptând, evident, formele firești de relief, apărute după Potop – nu prezintă curburi. Dacă acestea ar fi existat, atunci, ar fi trebuit să se vadă atât cu ochiul liber, pe suprafețele plane, cât și cu aparatele de măsurat. Un simplu calcul a demonstrat că, pe un arc de cerc de 10 km, dacă Pământul ar fi fost geoidal, presupusa curbură s-ar fi înălțat la nu mai puțin de opt metri, deformând orizontul, ceea ce încă nu s-a observat nicăieri.
Și contradicțiile se succed în lanț. Adepții Pământului geoidal susțin că distanța maximă la care se poate vedea un obiect – până când să fie obturat de ”orizontul curbat” – este de circa 180 de km. Marea Neagră se află însă la 280 de km de Vârful Omu și, deși, teoretic, nu ar trebui să se zărească din acel punct, se observă extrem de clar, ceea ce dovedește că Pământul e plat. De asemeni, pretinsa curbură nu e vizibilă, nicăieri în lume, nici între alte locații: între Toronto și Grimsby, peste Lacul Ontario – între care există o distanță de 55 de km – nu se vede nici urmă din ea (deși, dacă ar fi existat, ar fi trebuit să aibă nu mai puțin de 59 m), cum nu se vede nici peste Canalul Mânecii, între Capul Gris Ne7 și Stâncile Dover, la o distanță de 34 de km, unde, teoretic, curbura ar fi trebuit să măsoare 22,4 m.
De altfel, filozoful Lactanțiu a remarcat încă din antichitate, într-o celebră lucrare, că, dacă Pământul s-ar fi înfățișat ca un glob, în anumite părți ale lumii râurile și fluviile ar fi curs în amonte, ar fi și plouat și ar fi nins ”în sus”, iar în emisfera de sud oamenii, pur și simplu, ar fi stat răsturnați, cu picioarele către cer și cu capul ”în jos”. Deoarece explicația potrivit căreia obiectele stau pe Pământ fiindcă sunt atrase de gravitație e nulă și neavenită. Dacă gravitația – așa cum e prezentată – ar fi fost reală, și ar fi ținut apele Terrei în albia lor, atunci, în primul rând, ar fi țintuit toate formele de viață la suprafața Pământului și le-ar fi strivit. În plus, nimeni nu a putut lămuri de ce o forță care, teoretic, susține lipite strâns, pe o bilă enormă, trilioane de tone de apă – nelăsându-le a se revărsa în Univers, cum, datorită forței centrifuge, ar fi fost normal să se întâmple -, nu atrage către Pământ, ținându-i captivi, nici norii, nici ceața, care au în constituență particule de 800 de ori mai grele decât aerul atmosferic. (Supoziția conform căreia apele mărilor și ale oceanelor lumii ar sta cuminți pe o sferă datorită tensiunii superficiale e o simplă glumă, deoarece tensiunea superficială nu se manifestă decât la cantități infime de apă, de ordinul unor picături).
În altă ordine de idei, privit de la înălțime, din avion sau din elicopter, orizontul apare plat, întotdeauna, fără curbură și fără denivelări. Și pentru că e neted și neclintit – cum, de altminteri, se spune în textul biblic -, Pământul nu se rotește cu nici un grad. Dacă s-ar fi învârtit continuu, cu 1650 de km pe oră – cum proclamă teoria heliocentrică -, atunci consecințele acestui fapt ar fi fost catastrofale, în condițiile unei gravitații inexistente toate obiectele de pe suprafața Pământului zburând în spațiu, sub acțiunea forței centrifuge.
Apoi, însăși viteza cu care se pretinde că se rotește Pământul e generatoare de mari frisoane: un super-taifun, de pildă, care mătură totul în calea lui, doborând case și smulgând copaci, zdrobind mașini și provocând tsunami, atinge doar 275 de km pe oră, în timp ce Pământul, conform estimărilor heliocentrice, s-ar învârti ca titirezul, cu 1650 de km pe oră – adică de vreo șase ori mai repede decât viteza de înaintare a unui super-taifun, sau, mai exact, cu 450 de m pe secundă! Și încă, mai mult decât atât: o asemenea viteză fantastică a unui ”corp ceresc” atât de vast ar trebui să provoace turbulențe teribile, zguduind atmosfera din temelii, declanșând toată vremea cicloane și uragane și dând naștere unor calamități. Dar, întrucât Pământul e plat, și nu se mișcă de la locul lui, în straturile atmosferice superioare, în afară de radiații, de manifestări ale eterului și de alte fenomene, specifice cosmosului, turbulențe nu s-au înregistrat nicicând. ”Cele patru vânturi” de care a amintit Enoh – sau câmpurile de energie care susțin atât Pământul, cât și ”bolta cerească” -, nu sunt nici mișcări atmosferice, nici turbulențe, ci linii de forță, necunoscute încă, linii care, de pildă, ar putea emana nu din centrul unei sfere materiale, ca în experimentul lui Thirring, ci din interiorul particulelor subatomice înseși, devenind nu forțe centrifugale și Coriolis, ci adevărate ”forțe universale”, sau ”liantul”, sau fenomenul – produs de Conștiința Supremă – care face ca lumea să funcționeze. Devenind, cu alte cuvinte, ”puterea lui Dumnezeu”.
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!