Acum unsprezece ani locuiam la Alzira, în Spania, pe coasta Mării Mediterane, într-un oraș cam de mărimea modestului Giurgiu, tot atât de pitoresc și tot atât de vechi, dar, evident, mai civilizat și mai modern. Ca să mă întrețin, lucram, ca muncitor agricol, în mai multe localități din Comunitatea autonomă Valencia, dar și în Castellon, o provincie apropiată, precum și la Murcia, sau la Denia, sau la Benidorm.
În ziua despre care vreau să vorbesc, însă, mă aflam nu știu unde, poate la L”Eliana, poate la Montesa, poate la Moncada, sau poate la El Verger; dar nici nu e important; important e că, în dimineața aceea, cu soare mult și cu aer curat, deodată, cum culegeam portocale, am auzit, printre arbuști, într-o zonă alăturată, dar în aceeași fincă, mai multe glasuri rostind ceva, vesel și într-o limbă străină.
„Ruși?”, am întrebat pe cineva de alături. „Nu. Ucraineni”, mi s-a răspuns. „Rușii nu vin să lucreze ca agricultori”.
Curios, am întors capul și i-am privit: erau oameni normali, la fel ca noi, îmbrăcați ponosit și de diferite vârste, bărbați, adolescenți și femei. Am mai văzut însă o fetișcană frumoasă, blondă, înaltă, suplă, cu ochii albaștri, cu părul puțin ondulat, cu tenul alb, înveșmântată sportiv, cu pantaloni de trening, dar cu un pulover civil, care, fără să știe că era privită, continua să lucreze, agilă, aplecându-se pe sub ramurile de portocali, sau, dimpotrivă, înălțându-se ambițioasă pe vârfuri; și care, îndeosebi, semăna ca două picături de apă cu nepoata mea.
Iar de-atunci, nu-mi dau seama de ce, dar, în mintea mea, aspectul abstract, ca țară, al Ucrainei a început să fie înlocuit, până la a se confunda cu ea, cu imaginea acelei fete frumoase, zvelte, cuminți, care, în însorita zi de pe țărmul Mării Mediterane, lucra mlădioasă pe sub frunziș, pentru a-și croi, poate, un viitor. Până când, de curând, văzând, la televizor, valurile de refugiați ucraineni sosiți în România, pentru a se salva de furia Armatei Roșii, n-am putut să nu mă întreb: oare fetișcana aceea blondă, cu tenul alb, care semăna atât de mult cu nepoata mea, și care, între timp, desigur că a mai crescut, s-a salvat și ea, sau ?…
Dă like articolului dacă ți-a plăcut!
Pentru a citi mai mult, dă click aici!